Lucian Nastasă

STRATEGII MATRIMONIALE ÎN MEDIUL UNIVERSITAR ROMÂNESC

LA SFÂRŞITUL SECOLULUI XIX. CAZUL NICOLAE IORGA

            Legitimarea meritocraţiei în a doua jumătate a sec. XIX şi a corolarului ei, concurenţa, impune fiecărui individ o anumită strategie în edificarea traiectoriei profesionale. Dobândirea atuurilor decisive în competiţia cu semenii devine o problemă concretă a existenţei, determinând astfel adoptarea unor conduite sociale menite să contribuie la succesul personal. Studierea acestor strategii necesită un demers analitic extrem de complex tocmai datorită imensului număr de variabile ce trebuie luate în discuţie (variabile de ordin demografic, social, cultural, politico-ideologic, financiar, genealogic etc), dar şi a elementelor ce configurează calităţile morale şi spirituale ale individului; este evident că structura bio-psihologică reprezintă un suport fundamental ce nu poate fi neglijat într-un atare demers.

            În cazul universitarilor este mult mai dificil de a întreprinde o analiză sistematică, întrucât principiul meritocratic intră în concurenţă cu numeroase alte sisteme. Dincolo de reuşita şcolară, ce rămâne totuşi o determinantă personală, se impun şi mecanisme exterioare ale selecţionării şi ale perenităţii şanselor de acces la vârf deoarece, în fond, principiul meritului şi al capacităţii are o valoare mai mult simbolică decât reală. Încă cel puţin doi factori sunt de importanţă hotărâtoare: şansa conjuncturală şi strategia matrimonială. În cadrul universităţilor, fiecare disciplină ştiinţifică îşi are propriile reguli de funcţionare ce sunt supuse unei mobilităţi deosebit de complexe. Accesul în rândurile corpului universitar se bazează, în primul rând, pe o selecţie intelectuală prealabilă. Faptul acesta dă naştere unei concurenţe, unei lupte între indivizi, fiecare gândind să devanseze potenţialii rivali printr-un cumul de diferenţe, decisive în funcţie de conjunctura momentului. Iar principalul factor circumstanţial rezidă şi în evoluţia morfologică a câmpului universitar: impunerea unor noi discipline şi crearea de catedre, vacantarea lor în timp (prin pensionări, decese, suspendări), întemeierea unor instituţii superioare de învăţămant etc. Cât priveşte strategiile matrimoniale, acestea ne apar în cele mai multe cazuri drept un argument esenţial, argument ce condiţioneză viitoare conduite sociale, cu reverberaţii de neimaginat uneori: mariajul contribuie la întregirea capitalului social iniţial, constituindu-se astfel un ansamblu unitar de resurse existente sau potenţiale, întemeiat pe funcţionarea unei reţele durabile de relaţii mai mult sau mai puţin instituţionalizate care crează legături permanente şi utile. Altfel spus, căsătoria este produsul unor strategii de investiţie socială conştientă sau inconştientă, orientate spre instituirea sau reproducerea unor relaţii direct utilizabile pe termen scurt sau lung.

Abordarea unui asemenea subiect ar putea aduce lămuriri considerabile în tot ceea ce a însemnat la noi viaţa publică, al cărei resort intim se bazează, fără îndoială, pe viaţa privată. Reuşita mariajului este una din condiţiile fundamentale care va face din anumiţi indivizi întemeietorii ori continuatorii unei dinastii sau, dimpotrivă, eşecul va constitui o piedică în calea oricărei ascensiuni. Iată de ce piaţa matrimonială este unul din locurile privilegiate în care se negociază, se transmite şi se realizează diversele tipuri de „moşteniri”[1], iar acţiunea de a face un bun mariaj angajează totalitatea persoanei, cu întregul ansamblu de atribute[2]. Dacă pe de o parte, prin căsătorie, se dezvoltă un sistem de schimb interfamilial bazat pe reciprocitate (potenţială), în care funcţia de asigurare nu este neglijabilă, pe de altă parte nu putem omite şi alte semnificaţii: mariajul, mai mult decât un angajament social, crează un fel de ordine prin care viaţa indivizilor capătă sens. Din această perspectivă, el este definit ca locul central de autorealizare, de dobândire a identităţii şi de structurare normativă a societăţii înconjurătoare[3]. Iată de ce indivizii găsesc în organizarea familială un principiu de funcţionare relativ atrăgător şi avantajos, chiar dacă diversele substitute (intelectuale, politice, mondene, hoby etc.) concurează binele şi serviciile produse printr-o unitate domestică şi duc adeseori la o discontinuitate afectivă.

            Problema ce ne-o punem este de a degaja, prin analiza componentelor sociale, economice şi conjuncturale, diversele tipuri de mariaj sesizabile în sânul corpului universitar din intervalul 1860-1960 şi a discerne schimbările ce au loc sub acest aspect. Ne-am oprit mai întâi asupra universitarilor întrucât acest grup, spre deosebire de alte categorii sociale, manifestă o mai mare deschidere şi mobilitate, inaugurând pe plan matrimonial configuraţii evident înnoitoare – fapt caracteristic societăţilor moderne.

            În stadiul actual al interesului faţă de această temă demersul nu este deloc uşor. Biografiile existente sau notiţele redactate în diverse enciclopedii ori dicţionare au sacrificat informaţii utile, făcându-le deseori inoperante. Lipsesc aşadar tocmai acele instrumente de lucru comode şi clare, care să permită accesul la două tipuri de informaţii: date sociale şi prosopografice, ce ar da putinţa unor comparaţii în timp şi spaţiu social; date calitative (bibliografie sumară, opţiuni politice şi ideologice, credinţe religioase, activităţi extrauniversitare etc), care să faciliteze cercetarea contextului social şi ideologic. Cu minime excepţii, cea mai mare parte a monografiilor dedicate intelectualilor români ce au ocupat o catedră universitară trec sub tăcere sau tratează superficial capitolul referitor la mariaj. Abordat doar sub forma unui element de inventar, subiectul a lăsat aproape întotdeauna deoparte originile sociale ale soţie, cuantumul aportului dotal, eventualele avantaje rezultate din legăturile de rudenie, dinamica schimbărilor intervenite într-o familie de-a lungul mai multor generaţii prin intermediul căsătoriei, fapt ce exclude stabilirea pe aceste baze a unui tablou general, socio-istoric, al strategiilor matrimoniale.

            Este cât se poate de limpede că în această primă etapă a cercetărilor, realizarea unui recensământ exhaustiv al elitelor intelectuale, cu toate informaţiile necesare analizei, devine imposibilă. Putem totuşi întocmi o clasificare generală a marilor tipuri de strategii pornind de la câteva eşantioane, tipuri concrete bine cunoscute. Acest mod de analiză va oferi însă o imagine abstractă pe plan individual întrucât, în realitate, evaluarea trebuie făcută global, ţinând cont de ponderea atuurilor şi handicapurile celor doi parteneri, de ierarhia valorilor ce-i caracterizează, de regulile matrimoniale ce domină epoca etc.

            Am luat în discuţie cazul lui Nicolae Iorga deoarece sesizăm o varietate a elementelor ce compun mecanismul selecţionării soţiilor în rândul elitei intelectuale, oferind totodată acea asimetrie ce confirmă – prin comparaţie – caracterul dominant al funcţiei de ascensiune socială. Căsătoriile lui N. Iorga sunt doar momente, în lungul proces de acumulare, de punere în valoare – eventual de conversie – a capitalurilor dobândite sub diverse forme. Abordarea de faţă nu va aduce prea multe informaţii noi sub aspectul erudiţiei, ci va urmări să constituie o meditaţie suplimentară pentru viitoarele sistematizări.

*

            Biografia lui Nicolae Iorga înregistrează faptul că la 15 aprilie 1890 s-a căsătorit cu Maria, fiica lui Vasile Tasu, consilier la Curtea de Casaţie[4]. Informaţia, cu toate amănuntele ceremoniei suficient reflectate în presa locală[5], încununează un şir de evenimente din adolescenţa viitorului cărturar, evenimente ce au monopolizat temporar atenţia mediului intelectual ieşean.

            Născut la 5 iunie 1871 în Botoşani[6] şi provenind dintr-o familie ale cărei lipsuri materiale sunt permanente după decesul tatălui, avocatul Nicu C. Iorga, Nicolae şi fratele său Gheorghe rămân în grija mamei, Zulnia, care îşi asigură traiul modest dintr-o pensie de 40-60 lei pe lună, din ajutorul acordat de rude şi minimele câştiguri realizate din croitorie. Urmând strălucit studiile liceale la Botoşani şi Iaşi, cu numeroase accese de nesupunere faţă de regulamentele şi convenienţele şcolare – ceea ce i-a atras sancţiuni administrative –, Nicolae Iorga se impune treptat congenerilor ca un tânăr deosebit, cu remarcabile însuşiri intelectuale[7].

            După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi, situându-se pe primul loc cu media 9.24, Iorga se înscrie la 27 septembrie 1888 printre studenţii facultăţii de litere a Universităţii din localitate, devenind şi bursier al Şcolii Normale Superioare. Asistăm acum la o evoluţie fulgerătoare, reuşind ca în doar 12 luni să-şi treacă examenele materiilor pe trei ani, iar la 19 decembrie 1889 să devină licenţiat „magna cum laude”8.

            Dincolo de lupta care s-a dat atunci în favoarea „fenomenului Iorga”, un fapt trebuie reţinut: crearea unui mit ce-i va domina pe contemporani şi care venea să confirme în epocă atât de râvnita şi apreciata valoare a capitalului intelectual. Indiferent de imaginea furnizată mai târziu de Iorga în O viaţă de om aşa cum a fost (1935) şi preluată apoi de biografii săi (cu o genealogie strălucită, ce coboară înrudirile până la voievozi ca Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Istratie Dabija, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu ş.a., sau cărturari precum Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Manolache Drăghici etc)9. În realitate, pe la 1890, într-o vreme când asistăm la  declinul elitei nobiliare ereditare şi la ascensiunea noilor elite financiare şi intelectuale10, N. Iorga ocupa din punct de vedere social o poziţie modestă. Iar în cazul acesta doar capitalul intelectual putea oferi şansa reuşitei în ierarhia sistemului.

            Un rol hotărâtor în crearea imaginii lui legendare a avut A. D. Xenopol, profesor la Universitatea ieşeană, cu intime relaţii în rândul intelectualilor locali şi cu evidente veleităţi de mentor în cadrul recent întemeiatei „Societăţi ştiinţifice şi literare”, în al cărei organ publicistic, „Arhiva”, avea să tipărească N. Iorga începând cu 1890. Xenopol are, de altfel, ideea organizării unui banchet în cinstea lui Iorga (24 decembrie 1889), la care a participat întreg corpul profesoral al Universităţii, în frunte cu rectorul N. Culianu11, şi tot el aranjează tânărului absolvent o audienţă la junimistul Th. Rosetti, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii pe atunci, aflat la Iaşi în ianuarie 189012. „Fără să mă întrebe nimeni – mărturiseşte Iorga – dacă vreau să fac politică şi în ce club am de gând să mă înscriu, fără să mi se ceară nici un fel de servicii pe viitor, mi s-a promis ajutor pentru a merge în Italia”13, fapt îndeplinit cu maximă promptitudine şi prin mijlocirea lui Iacob Negruzzi. Că ajutorul acordat de junimişti – N. Culianu, Şt. Vârgolici, I. Caragiani ş.a. – a fost dezinteresat este doar o aparenţă. S-a evidenţiat deseori politica Junimii de atragere a elementelor capabile şi promiţătoare din punct de vedere intelectual, de a le acorda stipendii şi a le plasa în poziţii ce controlau diverse pârghii ale statului14. Fără îndoială că Iorga avea merite excepţionale, dar un alt congener al său, Ovid Densuşianu, ce a reuşit aceeaşi performanţă – de a termina facultatea în doar un an şi jumătate (1893) –, ocupând şi el apoi o poziţie dominantă în panteonul culturii române, nu s-a bucurat de aceleaşi onoruri şi facilităţi, chiar dacă tatăl său, Aron, era profesor la facultatea de litere din Iaşi; se afla însă de cealaltă parte a baricadei junimiste.

            Încheindu-şi în mod strălucit studiile, cel puţin două probleme se puneau în faţa lui Iorga şi a susţinătorilor săi: pe de o parte, obţinerea unei burse în străinătate şi dobândirea, mai apoi, a unei catedre universitare; pe de alta, asigurarea unei confortabile situaţii materiale.

            În atingerea celor două deziderate nu erau suficiente doar însuşirile intelectuale. Trebuiau elaborate, conştient ori nu, anumite strategii, din care cea matrimonială a fost imediată. Faptul că N. Iorga, în scurta lui studenţie, fusese îndrăgostit de o colegă la aceeaşi facultate, Ecaterina C. Botez, era în toamna lui 1889 deja de notorietate. Mărturie stau scrisorile bunilor săi colegi şi prieteni Dimitrie Evolceanu şi Petre Fântânaru15.

Născută la 30 martie 1866 în com. Miroslava (jud. Iaşi), Ecaterina Botez provenea dintr-o familie de mici proprietari agricoli, din care doar unchiul Gavrilă Botez dobândise o oarecare poziţie în cadrul corpului ofiţeresc (în 1866 avea gradul de căpitan)16. O astfel de căsătorie nu putea aduce nimic bun lui Iorga, decât griji suplimentare. Or, fiind cunoscut temperamentul viitorului istoric, dominat de o mare ambiţie şi orgoliu, un eventual „eşec“ trebuia anulat printr-o căsătorie ce putea să-i asigure atuurile esenţiale în cadrul proiectelor ulterioare.

            Nu avem mărturii directe, dar informaţiile ce le deţinem deja indică evident că A. D. Xenopol este mijlocitorul şi susţinătorul căsătoriei lui Iorga cu Maria Tasu17. Se apela la o alianţă locală, cu o familie ce constituia un factor favorabil lărgirii legăturilor cu mediul intelectual şi politic ieşean, legături de mare importanţă pentru Iorga în acel moment.

            Membru fidel al societăţii „Junimea” din 1872, Vasile Tasu18 era unul din „cei trei români” (alături de G. Panu şi Al. Lambrior), care împreună cu A. D. Xenopol aveau să dea un nou impuls interesului asupra istoriei naţionale, într-o ambianţă ce la începuturi se arăta refractară faţă de acest domeniu. Ani de-a rândul prim preşedinte al Tribunalului din Iaşi, profesor suplinitor la catedra de Drept civil roman a Universităţii locale (între 15 octombrie 1874-1 aprilie 1876 şi 1 iunie 1880-15 aprilie 1881), iar mai apoi consilier la Curtea de Casaţie19, Tasu ocupa aşadar un loc de frunte în ierarhia oficialităţilor ieşene. De altfel, la scurt timp după anunţarea intenţiilor matrimoniale, Iorga îşi face apariţia alături de viitorul socru la înmormântarea lui Ion Creangă – moment ce a reunit o parte din prietenii şi cunoscuţii defunctului: A. C. Cuza, C. D. Anghel, V. M. Burlă, Artur Stavri, C. Evolceanu ş.a. Prin intermediul lui Tasu începe să publice, din februarie 1890, în „Lupta”, gazeta condusă de G. Panu, şi tot prin acesta cunoaşte pe Ion Luca Caragiale, proaspăt căsătorit cu Alexandrina Burelly şi stabilit temporar la Iaşi20. Este un moment în care, prin intermediul primei generaţii de junimişti, Iorga realizează legături profitabile pentru viitorul carierei sale.

            Faptul nu scapă neobservat congenerilor ieşeni, ceea ce determină pe fostul coleg de facultate, Petre Fântânaru, să-i prezinte atmosfera într-o epistolă din 23 martie 1890: „La noi, printre băieţi, se cam cunosc gândurile tale. Mulţi mă întreabă veşnic ce mai ştiu în această afacere de dragoste a ta. Le răspund că nu pricep nimic. Nu tocmai cu ochi blânzi privesc ei lucrurile, ar dori să nu se întâmple aşa cum doreşti; de ce? Răspunsul îl dau fără multă judecată, bazându-se, pretind ei, pe precedente, că totul ce faci este numai o cerinţă în a satisface vanitatea ta”21.

            Momentul căsătoriei venea într-o perioadă de mare strâmtoare materială a văduvei Zulnia Iorga, mama viitorului istoric. Mult peste posibilităţile ei de venit se consumaseră pe taxele lui George, fratele mai mic al lui N. Iorga, elev la şcoala militară din Iaşi (300 lei plătiţi în ianuarie 1890). La 23 martie Zulnia reuşea să-i trimită fiului ce urma să plece în Italia doar 40 de lei (aproape echivalentul pensiei lunare), bani împrumutaţi de la Spiru Hasnaş din Botoşani, prieten al familiei22. Or, căsătoria venea tocmai la timp. Vasile Tasu îi oferă pentru început, pe langă stipendiul de la stat, suma de 800 lei, iar apoi, lunar, câte 100-200 lei23. În afara sprijinului material, Vasile Tasu este cel care se pune neobosit în mişcare pentru a asigura un viitor ginerelui său. Corespondenţa dintre cei doi dezvăluie acest lucru: intervine deseori pentru ritmicitatea şi suplimentarea bursei; dă sfaturi în ce priveşte relaţiile lui Iorga cu oamenii influenţi ai epocii; reglează afacerile ginerelui cu diversele reviste în care îşi tipăreşte producţiile; urmăreşte şi influenţează chestiunea concursului la catedra de istorie universală, apelează personal la Take Ionescu, B. P. Haşdeu, T. Maiorescu, J. Negruzzi, D. A. Sturdza, A. D. Xenopol, I. Caragiani, Ionescu-Gion ş.a., în vreme ce proaspăta soţie juca – în peregrinările europene ale cuplului – rolul de „secretar general” al istoricului în formare24.

            Iată cum surprinde Teoharie Antonescu atmosfera familială a cuplului Iorga, aflat la Dresda (1893), descriere ce evidenţiază şi un succint portret al cărturarului în formare: „Şade cu nevasta în mansardă, o odaie mică şi două paturi, cu un lighean murdar şi negre pervazurile dinăuntru, ar trebui să fie alb, cu o masă lungă şi o masă peste masa roasă ori de molii, ori cârpită ca ciorapii mei de mămiţa. De sofa nu mai vorbesc, că prea era urâtă; mi-era frică să mă aşez pe dânsa de teama unor locuitori foarte puţin comozi. Lucrurile aşa de bătrâne, ar fi păcat să n-aibă asemeni locatari necuviincioşi şi mărunţi. Gătesc în casă; doamna Iorga a făcut o omletă pe o tigăiţă încălzită cu spirt. Untul nu l-a fiert odată cu ouăle, dar mi l-a adus pe un tăleruţ. […] Am mâncat numai ouăle în corpul cărora am avut bucuria să găsesc şi un fir lung, creţ şi gros, de culoare cam roşcată; prin urmare al cui, că d-na Iorga are părul cu totul negru? Plăcerea acestei noi descoperiri m-a silit să mă opresc la drumul jumătate al mesei mele. Ş-apoi era fum şi aer de bucătărie. […] Aoleu, şi Iorga ce om! Cu cât intru în mai deaproape legături cu dânsul şi-l studiez mai cu deamănuntul, tot nu mă pot dezbăra de ideile rele ce am asupra lui. Deocamdată câteva note în această direcţie. Vorbeam despre articolul meu trimis lui Xenopol şi încă neapărut, el lăsând vorba, care fără îndoială mă interesa mai mult pe mine, începe să mi se plângă că Xenopol e nemulţumit de articolul lui din Revue historique făcut ca recenzie asupra voluminoasei istorii asupra românilor. […] O altă observaţie este cea următoare, mai rea pentru sufletul tânărului. Vorbeam despre noile cărţi apărute în limba română. Iorga cu o insistenţă curioasă îmi prezenta o Crestomaţie de Beldiceanu sau nu ştiu de cine, ieşită în ediţia Şaraga cu 1 leu volumul. Era o carte foarte neplăcută şi la aspect, şi la cuprins. Autorul nu părea să aibă un gust destul de ales, de fin în copierea bucăţilor mai de valoare. Am citit pe sărite şi am închis-o foarte în grabă; îmi venise straşnic să casc. Pe la sfârşitul volumului era o dare de seamă, sau scurte notiţe biografice asupra autorilor români. Fiindcă de vreo trei ori mi-a deschis-o, cam tot pe la aceeaşi pagină, de curiozitate am citit, ca să văd la ce ţine el tot mereu în acelaşi loc ca să fie cartea citită. Era notiţa biografică asupra lui Iorga. […] Ieşea din notiţă că Iorga e un scriitor de o «erudiţie şi fineţe, şi inteligenţă» surprinzătoare”25.

            Întoarcerea lui N. Iorga în ţară coincide cu ocuparea catedrei de istorie universală a Facultăţii de litere şi filosofie din Bucureşti (1 noiembrie 1894), ca suplinitor pentru început, moment ce deschide o nouă etapă în biografia cărturarului. Relaţiile cu soţia sunt armonioase, corespondenţa şi diversele informaţii dezvăluind o atmosferă familială perfectă26. Până spre finele anului 1899 nimic nu lăsa de bănuit în raporturile dintre cei doi. În vreme ce Maria manifesta – bunăoară la 3 octombrie 189927 – o deosebită grijă faţă de soţul ei aflat în străinătate („mata nu sta în frig, spune să facă focul” sau „spune dacă să-ţi trimit [dulceaţa], fie cea de smeură, că eu ţi-o trimit, tot pentru mata o păstrez” etc), Iorga scria la numai o lună lui Ion Bianu: „nu-ţi poţi închipui ce înfiorător de nenorocit sunt. Destul să-ţi spun că, deşi-mi trăiesc copiii, eu nu mai am familie”28. Nu ştim concret la ce se referea Iorga, dar momentul marchează începutul unei perioade de mari insatisfacţii. Articolele publicate de el în „L’indépendance roumaine”29,  ce vizau personalităţi consacrate ale culturii române precum B. P. Haşdeu, V. A. Urechia, Gr. G. Tocilescu, A. D. Xenopol ş.a., au generat o veritabilă coaliţie împotriva criticului, ajungându-se până la propunerea excluderii din Academie. Focul concentric al adversarilor mergea chiar şi la chestiuni de ordin familial.

            Pe acest fond are loc şi divorţul de Maria, la iniţiativa lui N. Iorga, invocându-se „traiul rău”, „abaterile sale de la datoriile conjugale” şi „insulte grave” ce i s-au adus. Nu insistăm asupra procesului de divorţ din 16 octombrie 1900, derulat într-un timp record. Şi nici asupra depoziţiei martorilor care au urmat întocmai indicaţiile avocatului Stavri Predescu30. Reţinem doar că Iorga se baza în faţa instanţei pe mărturiile lui Ioan Bogdan şi D. Evolceanu, colegi de profesorat la Universitatea bucureşteană, ale lui Ştefan Orăşanu, student al lui Iorga şi funcţionar la Biblioteca Academiei, tot prin grija acestuia, şi nu în ultimul rând pe complicitatea preşedintelui completului de judecată31.

            Deşi sursa intimă a problemelor conjugale rămane inexplicabilă ca în multe alte cazuri, divorţul lui N. Iorga apare ca o etapă în urmărirea realizării atât a dezideratelor intim personale, cât şi a celor sociale. Aşa cum reiese din corespondenţa lui cu Catinca Bogdan din octombrie-noiembrie 1900, divorţul de Maria devenea în plan personal şansa unei „noi vieţi”32 nu numai prin modificarea raporturilor sociale. În fond, mariajul şi divorţul sunt două mijloace care permit atingerea aceluiaşi rezultat: împlinirea personală, fericirea. Din această perspectivă, fragilitatea căsătoriilor nu se datorează direct problemelor sentimentale, ci sunt expresia aspectului prometeian al reprezentărilor sociale asupra fericirii33. Divorţul lui Iorga nu apare ca anormal, chiar dacă este imprevizibil până la mijlocul anului 1900. El devine în mod funcţional necesar atunci când traiectoria istoricului nu mai corespundea premiselor iniţiale, când obiectivele ce au dus la căsătoria cu Maria Tasu au fost atinse; utilitatea asocierii nu mai era evidentă şi se impunea ca Iorga să joace o altă carte, într-un context diferit. Sub acest aspect, divorţul şi un nou mariaj pot fi interpretate ca un indice de bună integrare socială şi de un bun „tonus” psihologic pentru el. Aşadar, desfacerea primei căsătorii se produce în urma unei tensiuni între proiectul cultural matrimonial iniţial imaginat de N. Iorga şi interacţiunea socială ulterioară în care a plonjat istoricul. La 1900 lui Ioga îi lipsea protecţia eficientă împotriva agresiunilor pe care de altfel le dezlănţuise, protecţie bazată pe relaţiile familiale de tip „burghez” ce presupuneau existenţa unei reţele de legături durabile şi utile, capabile de reproducere şi extindere, de a oferi profituri materiale sau simbolice.

            Dacă lipsa unor informaţii nepărtinitoare ne face dificilă configurarea adevăratelor motive ale divorţului, iar cele existente sunt unilaterale şi în vădită contradicţie cu tonul şi semnele desprinse din corespondenţa purtată de Iorga cu mama şi soţia sa, rămâne să căutăm alte elemente ce ar putea contribui la limpezirea unora din cauze.

            Încă din vara anului 1899 N. Iorga se afla la Braşov, lucrând asiduu în arhivele de aici pentru elaborarea volumului de Istoria literaturii române din sec. al XVIII-lea. Cu acest prilej, vizitează des casa părintească a slavistului Ioan Bogdan, unde va cunoaşte o parte din membrii familiei34, intelectuali rafinaţi ce ştiau să creeze o atmosferă intimă şi prietenească. De altfel, un an mai tarziu, aflat la Iaşi, Iorga simţea lipsa unui mediu de care se ataşase mult: „Vai, ce oameni sunt românii de aici şi ce puţin vă seamănă vouă de acolo! Ce neprimitori, ce brutali mi se par… Cei mai mulţi nu-ţi pot vorbi zece vorbe fără a-ţi spune o grosolănie… Cu cât păţesc mai multe din acestea, cu atat mi-e mai drag să mă gândesc la şezătorile de seară de la Braşov”35 . Şi nu întâmplător, în vara lui 1900 va locui vizavi de casa Bogdanilor, pe strada Cacova de Sus, nr. 8 (azi Constantin Brâncoveanu). Deşi nedivorţat, dar zdruncinat de atmosfera conjugală („la început dispreţ, neglijenţă, tăcere; fereala cea mai straşnică de a spune un cuvânt mai bun şi mai cald, un cuvânt de iubire; apoi tolerarea unui bărbat care n-are defecte”36), Iorga se ataşează iniţial de Maria, „bună dăscăliţă” şi cu faimă intelectuală, fiica mai mare a familiei şi care, conform uzanţelor vremii, era cea dintâi îndreptăţită la căsătorie. Pe neaştepate însă interesul se îndreaptă spre Ecaterina, recent întoarsă acasă din Budapesta, unde absolvise Institutul pedagogic Erzsébet37.

            1900 devine un an plin de nelinişti şi incertitudini pentru Iorga, generate de răceala Catincăi. Cele 131 de epistole expediate de Iorga acesteia, intervenţia fraţilor ei, Ioan, Gheorghe şi Alexandru, precum şi a prietenului Andrei Bârsan, vor duce la finalitatea mult aşteptată38. Astfel, la 4/17 februarie 1901, în biserica Sfântu Nicolae din Scheii Braşovului, a avut loc cununia, naş fiindu-le Al. Tzigara-Samurcaş39.

            O asemenea alianţă familială nu era fără semnificaţii. Originar din Şcheii Braşovului, Ioan Bogdan este primul din cei 11 copii ai unei familii care prin intermediul învăţăturii şi al înrudirilor a ocupat un loc dominant în mediul intelectual românesc40. Din fraţii acestuia s-au remarcat: Gheorghe Bogdan-Duică, profesor la liceul „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, care prin anii 1898-1900 se afla în foarte strânse relaţii cu Titu Maiorescu şi se bucura de un bun renume pentru pertinentele studii de critică literară, fapt ce-i va aduce numirea, în 1919, ca membru al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Cluj; Ştefan, profesor la Facultatea de farmacie din Bucureşti; Alexandru, doctor în filologie, profesor la liceul românesc din Braşov; Iordan, absolvent al Facultăţii de farmacie; Aurel, ofiţer ajuns până la gradul de general; iar dintre surori Elena, căsătorită cu avocatul Dumitru Pop, şi Lucia-Augusta, căsătorită cu un ofiţer (Herman Seicher) şi o vreme colaboratoare a lui Iorga. Dintre toţi, Ioan Bogdan este cel mai strălucit reprezentant al familiei, iar înrudirea cu Nicolae Iorga a jucat un rol însemnat în viaţa intelectuală din primele decenii ale veacului nostru. Specialist în filologia slavo-romană şi profesor la Universitatea din Bucureşti, I. Bogdan a fost un caz unic în istoria facultăţilor de litere româneşti, dar atât de necesar în împlinirea unei strategii de grup: mai bine de două decenii a fost decan al acestei instituţii (1898-1919), cu scurte întreruperi, când a funcţionat ca prorector şi rector41.

            Încă din 1898 cei doi se găsesc angrenaţi prin interese comune într-o mişcare renovatoare a culturii noastre, momentul indicând apariţia în sânul universitarilor bucureşteni a „două direcţii” diferite de concepţii,  a unui conflict de idei, dar şi de generaţii. De o parte „tinerii”, triada critică ce reunea pe Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga, pe de alta „bătrânii” (V. A. Urechia, B. P. Haşdeu, Gr. G. Tocilescu, N. Quintescu ş.a.), încorsetaţi într-un academism rigid şi conformist, neputincioşi în acceptarea ideilor novatoare. Iar impunerea unor noi deziderate şi programe coerente de muncă în domeniul universitar presupunea însuşirea pârghiilor de putere în administrarea domeniului. Iorga şi Bogdan se vor angaja de acum într-o luptă în care jocul de culise, cultivarea orgoliilor şi a slăbiciunilor vor sfârşi prin a-i face atotputernici în cele mai înalte foruri ştiinţifice româneşti. Corespondenţa dintre cei doi şi mărturiile contemporanilor, faptele în sine reconstituite pe baza arhivelor diverselor instituţii sunt mai mult decat revelatoare. Se constată o strategie bine elaborată, în care spiritul dictatorial era oarecum înstăpânit iar politica de cadre, de plasare a discipolilor în posturi importante, îşi regăsea tradiţia în politica junimistă din a doua jumătate a veacului XIX. Cu titlu de exemplu, se poate constata că mai toţi – dar aproape toţi istoricii universitari de renume din primele trei decenii ale secolului nostru îşi datorează cariera lui N. Iorga şi I. Bogdan: G. I. Brătianu, Ilie Bărbulescu, N. Bănescu, P. Cancel, C. C. Giurescu, Al. Lapedatu, I. Lupaş, Ilie Minea, G. Oprescu, P. P. Panaitescu, V. Pârvan, Em. Panaitescu, D. Russo, D. M. Teodorescu ş.a. Atotputernicia celor doi s-a manifestat de la acordarea burselor de studii pentru studenţi şi până la numirile universitare ori în sânul Academiei, într-o manieră ce ar merita relevată, dar a cărei complexitate nu ne permite să o reconstituim aici.

            Ce a însemnat dispariţia lui Ioan Bogdan în 1919 se poate lesne constata din însemnarea epistolară a lui Sextil Puşcariu, datată 2 iunie 1923. Rămas aproape singur în faţa propriilor discipoli, care reiterau oarecum evenimentele de la cumpăna dintre secole, Iorga va deveni la rândul său victima unei alte generaţii ce apela la aceleaşi strategii precum au făcut-o cândva mentorii lor. „Ieri am avut la Academie – notează filologul clujan – ceea ce era de aşteptat. După scenele turbulente din anii trecuţi şi tendinţa tot mai pronunţată de dictator a lui Iorga, noi, cei care-l respectăm şi-i suntem cu adevărat prieteni, dar nu înţelegem să-l aprobăm în toate capriciile şi neconsecvenţele sale, am hotarât să votăm, chiar contra voinţei lui […]. El s-a înfuriat, a venit în sala de şedinţe şi îşi scrise demisia, explicându-ne la cei de faţă cum el a fost totdeauna terorizat, mai întâi de I. Bogdan, apoi de Onciul, acum de Pârvan”42.

            Ar fi prematură şi, oricum, prea vastă analiza efectelor acestui ultim mariaj al lui Iorga cu Ecaterina Bogdan, ale cărui consecinţe s-au dovedit mai mult decât benefice în cariera istoricului. Cert este însă faptul că Iorga a optat pentru acele soluţii care să-i pună în valoare talentul, capacitatea intelectuală şi temperamentul. În pragul secolului XIX se constată acea mutaţie profundă în dinamica mariajelor din interiorul corpului profesoral universitar, în care capitalul intelectual stă la baza strategiilor şi atuurilor reuşitei profesionale. Iar cazul de mai sus nu este singular în epocă. Aceleaşi conduite le întâlnim la familia Densusenilor şi a Giureştilor, pentru a da doar două exemple cu rezonanţă în cultura română şi o încărcătură genealogică bogată.

            La eşecul primului mariaj al lui Iorga a contribuit, fără îndoială, faptul că acesta era un izolat într-un câmp în cadrul căruia nu s-a putut acomoda atât prin vârstă, cât şi prin poziţie socială, nivel intelectual şi habitudini. Prin socrul său, Vasile Tasu – care nu-şi făcuse prezenţa în spaţiul cultural ieşean decât prin câteva recenzii –, Iorga contactase la vremea respectivă legături profitabile cu potentaţii unei generaţii ce nu-şi mai găseau locul şi funcţionalitatea optimă în noul cadru de transformări sociale şi culturale de la finele secolului XIX. Apoi, familia juristului era puţin numeroasă: în afara Mariei, lipsită de studii superioare şi cu un spirit mult prea casnic şi refractar noilor tipuri de convenienţe sociale în care Iorga se implica tot mai mult, familia Tasu mai avea un fiu, Vasile, nevăzător din naştere şi care, după studii strălucite la Paris, a pus la noi bazele învăţământului pentru orbi. Nici încercarea unor firave alianţe familiale (prin botezuri sau cununii) nu au dat rezultate. Singura legătură cu mediul universitar era Constantin Erbiceanu, înrudit cu Tasu şi naş al fiicei lui Iorga din prima căsătorie, Florica, legătură ce putea trece ca nesemnificativă dacă luăm în seamă chiar şi numai vârsta elenistului: 65 ani în 1900.

            Apropierea lui Iorga de I. Bogdan a fost facilitată şi de o situaţie familială aproape similară. Amândoi au crescut în lipsa tatălui, în medii ce aveau un sistem de valori şi habitudini de clasă relativ identice; erau congeneri şi formaţi în acelaşi mediu intelectual universitar (la Iaşi); opţiunile pentru viitoarele cariere, în ambele familii, se îndreaptă spre profesiuni didactice, insuficient plătite dar sigure, militare şi medicale.

            Au fost acestea doar câteva consideraţii ce trebuie extinse asupra întregului corp universitar în vederea definirii unei tipologii complete a strategiilor matrimoniale, cu rezultate ce ar putea fi fundamentale pentru morfologia câmpului intelectual românesc.