TEOHARI ANTONESCU

 

 

 

 

 

 

 

 

JURNAL

(1893-1908)

 

 

 

Ediție îngrijită, studiu introductiv și note

de

Lucian Nastasă

 

 

 

 


Cuprins

 

 

 

 

         Studiu introductiv

Notă asupra ediției

         Jurnal

         Anexă

         Note


 

 

STUDIU INTRODUCTIV

 

 

 

                Posteritatea lui Teohari Antonescu pare să fi avut un destin nefericit atât prin poziția deținută în ierarhia arheologilor și profesioniștilor antichității, cât și prin trecerea sa mult prea grăbită din această viață, la numai 44 de ani. Situat între eforturile magistrale ale lui Al. Odobescu și Gr.G. Tocilescu de la finele secolului XIX, pe de o parte, și cele ale lui Vasile Pârvan, I. Andrieșescu, D. Berciu, R. Vulpe și mulți alții care au ilustrat cercetarea arheologică în prima jumătate a veacului XX, pe de altă parte, Teohari Antonescu aproape că s-a pierdut în anonimat, neoferind nimic senzațional sub aspectul descoperirilor de teren. A fost perceput mereu ca un profesor universitar bine informat, cu oarecare șarm și capabil a stârni entuziasme, însă totdeauna rezervat și la locul său, prea puțin socialmente activ în câmpul culturii sau al politicii. Așa cum vor sugera și paginile Jurnalului de fața, Teohari Antonescu pare să fi trăit o viață plină de complexe, începând cu originea sa familială și până la „nedumerirea” acceptării lui în rândurile maiorescienilor și a Junimii politice, cu o carieră rapid ascendendă în mediul universitar, cu un mariaj de asemenea „prețios”, cu alte cuvinte copleșit de un statut social prea puțin imaginat în adolescență și care i s-a oferit aproape de la sine. Și totul pe un fond sufletesc plin de ambiție, dar mereu timorat de o boală sâcâitoare și pretențioasă, precum diabetul.

                Așadar o personalitate complexă și anevoie de surprins în doar câteva rânduri. Și totuși, câteva repere bio-bibliografice se cuvin a fi recompuse, cu atât mai mult cu cât Jurnalul de față se cere a fi înțeles atât într-un context cultural mai larg, cât și în particularitățile sale, intim personale. Născut în București,  la 1 septembrie 1866, în familia micului negustor Petru Antonescu, Teohari nu și-a cunoscut niciodată tatăl, anul decesului acestuia (decembrie 1865) indicând chiar serioase îndoieli asupra paternității[1]. Recăsătorită aproape imediat, mama sa Alexandrina (Lucșița) Antonescu devine Petrescu, iar din mărturiile lui Teohari s-ar părea că n-a avut o copilărie tocmai fericită în noua formulă familială. De altfel, deși în anii debutului ca profesor la Universitatea din Iași încă mai frecventa locurile copilăriei în timpul vacanțelor, mereu șederea la Giurgiu – chiar pe scurtă durată – îi pricinuia adevărate stări depresive, sursă de rememorări tragice din „istoria familiei”, mereu înconjurat de amintirea unor rude mai mult sau mai puțin apropiate, dar a căror înlănțuire genealogică este aproape imposibil de recompus. Întotdeauna a evitat orice discuție asupra descendenților, manifestând permanent jenă și evidente rețineri în fața curiozităților pe această temă.

                Studiile secundare și cele universitare le-a făcut la București. La Universitatea de aici urmează cursurile lui Gr.G. Tocilescu, Bogdan P. Hasdeu, V.A. Urechia, Al. Odobescu, T. Maiorescu, G.L. Frollo ș.a., o pleiadă de cărturari care au imprimat principalele direcții de evoluție a culturii române din a doua jumătate a secolului XIX și începutul celui următor. Dar mai cu seamă a fost atras de Alexandru Odobescu și Titu Maiorescu. Sub îndrumarea celui dintâi va elabora în 1889 o interesantă lucrare de licență despre Cultul cabirilor în Dacia, pe care o va și publica în același an[2]. Calitățile manifestate în direcția studiilor asupra lumii antice și arheologiei au făcut ca Titu Maiorescu să și-l apropie, la recomandarea lui Odobescu,  și să-l includă în cercul „protejaților” săi, într-o strategie îndelung probată și exersată în cadrul Junimii. A fost, de altfel, marea șansă a lui Teohari Antonescu. Anii săi de formație au coincis cu influența covârșitoare exercitată, încă, în societatea românească de junimism, a cărei figură centrală era Titu Maiorescu. Evident, nu mai este vorba de acea junime ieșeană, al cărei ethos comunitar căpătase o nouă semnificație spre 1890, mult diferită de cea anterioară. Căzută într-un con de umbră în anii ‘80 ai secolului XIX, junimismul afișa în deceniul următor o altă relație între politică și cultură, o nouă strategie în catalizarea aspirațiilor tinerilor intelectuali, mai multă coerență în acțiune prin acel spiritus rector care a fost Titu Maiorescu[3]. Perioada contestatară trecuse, își împlinise misiunea; urma etapa organizării, prin care junimiștii – politizați – căutau noi semnificații acțiunii lor de grup, a cărei temă preferată a rămas „regenerarea culturală”.

                Mai degrabă putem vorbi acum de maiorescianism decât de junimism. Maiorescu este cel ce se adaptează din mers noilor exigențe, el pune în lucru un nou tip de acțiune socială și culturală, promovând o nouă forță – intelectocrația[4]. Abia de acum, din deceniul nouă, Junimea exercită o dominație simbolică și reală, furnizând multe din cadrele înalte ale națiunii, nenumărați fondatori și aderenți deținând deja privilegii și pârghii decisive în gestionarea diverselor paliere ale societății, reunind membri cu veritabile puteri politice, economice și mai ales intelectuale. Este un grup socialmente recunoscut, care a produs și protejat o elită ce a utilizat strategii diverse de reproducere și impunere în cadrul societății românești.

                Așadar, în primul rând, Titu Maiorescu este atent în selecția tinerilor: le canalizează energiile în direcția concepută de el; supraveghează lecturile acestora; îi invită acasă, făcându-le intrarea în lumea influentă; îi poartă în călătorii de vacanță pe cheltuială proprie, iar unora chiar le găsește soții din familii bune; profită de poziția sa politică și socială, oferindu-le cu generozitate burse, posturi, șanse de afirmare etc, etc[5]. Era deci firesc ca adolescenții să fie atrași de Maiorescu, găsind protecție și sprijin în ascensiunea socială. În felul acesta s-au adunat în jurul său tineri de mare valoare, precum C. Rădulescu-Motru, Pompiliu Eliade, Mihai Dragomirescu, P.P. Negulescu, Simion Mehedinți, I. Atanasescu (I.S. Floru), I.Al.Rădulescu (-Pogoneanu), François Rubin, G. Bogdan-Duică, I.Al. Brătescu-Voinești, C. Lizica, N. Basilescu, I. Dianu, G. Murnu, Ch. Drouhet, Al. Philippide, D. Evolceanu, N. Săveanu, Em. Pangrati, Al. Tzigara-Samurcaș, D. Onciul, I. Bogdan, C. Giurescu și mulți alții, printre care și Teohari Antonescu. Îi vom regăsi de altfel în volumul Lui Titu Maiorescu omagiu, XV februarie MCM (București, Socec, 1900, 663 p.), semnul tinerilor de prețuire a magistrului, ce a reunit peste 50 de autori și care i-a fost oferit de o delegație în frunte cu I. Bogdan, M. Dragomirescu și D. Onciul, volum în care Teohari Antonescu oferă o sinteză – printre primele – asupra evoluției arheologiei și a descoperirilor ce au deschis noi perspective în cunoașterea istoriei nescrise a umanității[6].

                Că maiorescianismul a însemnat ceva, dovadă este tocmai perpetuarea cultului său de-a lungul întregii perioade interbelice, discipolii fiind mereu atenți să organizeze comemorări, aniversări, să-i reediteze opera, să-i scrie biografia etc. Așa cum va rememora mult mai târziu C. Rădulescu-Motru, Titu Maiorescu „era un iscoditor de talente. De îndată ce le afla, le încuraja, le îndemna, le ridica la suprafață”; „acolo unde vedea că mijește un talent, își îndrepta toată atenția și aducea tot sprijinul său”[7]. Chiar dacă opera lui scrisă nu cunoaște o întindere semnificativă, Maiorescu s-a realizat însă mai mult prin alții. Marea lui creație a fost grupul de intelectuali de la finele secolului XIX, pe care i-a format, selectat, cultivat și înălțat. În acest context, studentul Teohari Antonescu intră în grupul maiorescienilor, găsind protecție și facilități pentru împlinirea unei vocații căreia i se va dedica până la sfârșitul vieții. De altfel, el este conștient de rolul benefic jucat de Maiorescu în biografia sa, invocând adeseori în paginile jurnalului de față faptul că datorează mentorului absolut toate realizările sale umane și intelectuale; mai mult chiar, este copleșit adeseori de apartenența lui la grupul „junimiștilor” și nu pierde nici o ocazie pentru a înregistra în notațiile lui zilnice tot ceea ce putea recupera din memoria junimiștilor din prima generație. Anticipând, am putea zice că dintre discipolii lui Maiorescu, el a fost unul din cei puțini care au manifestat loialitate până la sfârșitul vieții, fără sincope sau momente de tensiune în relația cu mentorul său.

                După terminarea studiilor la Universitatea din București, Teohari Antonescu obține la intervenția lui Titu Maiorescu o generoasă bursă pentru specializare în apusul Europei. Protectorul său spera astfel ca discipolul să se inițieze temeinic și să profeseze apoi în domeniul arheologiei și al istoriei vechi, poate și cu gândul nemărturisit de a găsi un înlocuitor, cândva, pentru Gr.G. Tocilescu, profesorul de la Universitatea din București, deloc prețuit în cercul Junimii și, totodată, un oponent înverșunat, catalogat ca aparținător al „vechii școli” istoriografice, alături de Hasdeu și Urechia. Pe de altă parte, în România acelor vremuri, trecerea printr-o universitate occidentală a fost mereu considerată ca un bun indice de formație ambițioasă și de calitate. Obținerea unei diplome de licență sau de doctorat în străinătate, ca instrument al carierei, a devenit astfel obiectivul esențial al tinerilor cu aspirații elevate, atestatul indiscutabil al competențelor intelectuale și garantul reușitei sociale. Iată de ce și pentru Teohari Antonescu studiile în Occident au devenit nu numai un mijloc de a se forma, de a se instrui, cât mai ales o modalitate de a se afirma, de a dobândi atuurile principale în aspirația spre poziții sociale înalte. Corespondența lui Antonescu cu Titu Maiorescu și cu ceilalți congeneri ai săi, rămași în țară sau aflați prin diversele centre universitare europene, reflectă cu prisosință aceste convingeri, instituindu-se între tinerii maiorescieni o veritabilă competiție în planul acumulărilor celor mai moderne și spectaculoase metode științifice în variate discipline.

În acest context, Antonescu audiază la École des Hautes Études din Paris (din noiembrie 1889 până în februarie 1890) cursurile de epigrafie latină ale lui H. de Villefosse și Cagnat, pe cele de epigrafie greacă ale lui Th. Homolle, cursurile de paleografie ale lui M. Chatelain, precum și diverse alte prelegeri susținute de M. Collignon (despre ceremoniile funerare în epoca clasică), Girard (Instituții judiciare în Grecia), B. Haussoullier ș.a[8]. După acest scurt stagiu, Teohari Antonescu s-a îndreptat spre universitățile germane care ofereau înainte de toate o abundență de cursuri și de catedre, garanție – în opinia tinerilor români – a unei activități intelectuale intense. Era, firește, și dorința lui Maiorescu, pentru care Germania constituia, în primul rând, un model pedagogic. Acesta apărea în epocă ca singura alternativă eficientă la sistemul napoleonian sclerozat, lucru recunoscut de altfel și de francezi. Ocupând o poziție dominantă în domeniul cercetării europene încă de la finele secolului XIX, cu remarcabile inovații pedagogice – prin instituirea seminariilor și laboratoarelor –, prin propunerea a noi și noi domenii de interes didactic, învățământul superior german devenise în primul rând un spațiu al concurenței între diverse stabilimente universitare. Este, poate, explicația pentru care asemeni multora din colegii săi Teohari Antonescu părăsește Parisul și peregrinează prin mai multe universități germane. Un congener al acestuia, istoricul Nicolae Iorga, care asemeni lui Teohari Antonescu se desparte de capitala Franței pentru a merge la Berlin, relatează că a luat această decizie „fără o mărturisire de recunoștință față de profesorii mei [parizieni]”[9]. „Toate erau așa de bine rânduite în această Germanie wilhelmiană – mărturisea el aproape trei decenii mai târziu – încât se făceau de la sine, fără să ai nevoie a intra numaidecât în legături cu oamenii”[10]. Cam la fel s-au petrecut lucrurile și cu alți studioși români care au dorit inițial să-și desăvârșească formația intelectuală în capitala Franței. Unul din prietenii lui Antonescu, cu care plecase de altfel împreună la Paris în toamna lui 1889 – e vorba de  C. Rădulescu-Motru –, mărturisește într-unul din fragmentele sale memorialistice că „anul cât am stat la Paris a fost dezordonat în ceea ce privește programul studiilor.(...) Am trăit un an de viață cosmopolită”. Abia din toamna următoare, când va merge în Germania, mai întâi la Heidelberg, apoi la München – aidoma lui T. Antonescu –, va „începe o altă viață”, cu frecventarea regulată a cursurilor și bibliotecii, cu vizitarea teatrelor și pinacotecilor etc, totul „după un plan regulat”[11].

                Așadar, mult mai elogioși și deplin atașați de modelul intelectual german s-au dovedit a fi cei ce căutau să scoată câmpul lor propriu de studiu de sub dominația exclusivă a tradiționalelor întocmiri așa-zis „literare” și de a găsi o alternativă în modelul științific implantat mai puternic în Germania. Este tocmai ceea ce a urmărit și T. Antonescu, sub impulsurile venite din partea lui Maiorescu. La Heidelberg a audiat în mod deosebit cursurile lui von Duhn asupra antichităților etrusce, iar la Berlin a fost atras de prelegerile lui Furtwängler și Kekule. În mod deosebit însă, Teohari Antonescu va afla stimuli în noile propuneri și deschideri spre civilizația indiană, textele sanscrite și studiul comparativ al limbilor indo-europene și al diverselor religii, domenii care vor constitui punctul de plecare al multora din studiile lui ulterioare. Din acest punct de vedere, șederea în Germania a coincis cu o extraordinară ascensiune a interesului față de problematica idiomurilor și a filiațiilor indo-europene, îndeosebi universitarii filologi punând bazele unei veritabile «școli» în domeniu.

                După un scurt stagiu la Universitatea din München – și nu înainte de a călători prin mai multe centre culturale germane, precum Dresda – T. Antonescu se îndreaptă spre Grecia, pentru a participa la activitățile Institutului arheologic german, sub conducerea lui W. Dörpfeld, care ținea cursuri direct în incinta Acropolei ateniene, și cu dorința de a studia antichitățile miceniene, de a călători în Asia Mică (la Troia), pe țărmul Mării Egee și prin insule. Experiența dobândită aici este fascinantă, iar notațiile sale jurnaliere referitoare la spațiul elen în general, și la cel atenian în special, sunt unice în literatura noastră. Totodată, însemnările referitoare la acest stagiu atenian oferă un portret cât se poate de sugestiv al lui Dörpfeld, încununat cu prestigiul de a fi fost asistentul lui Schliemann la Troia și cel care a impus lucrări sistematice și moderne în cadrul descoperirilor de la Hissarlik. Teohari Antonescu participă la prelegerile acestuia pe tema teatrului grec, prelegeri ținute în chiar incinta așa-numitului „Teatru al lui Bacchus” și care oferea puncte de sprijin în stabilirea unei noi teorii asupra reprezentărilor dramei antice. Este încântat, de asemenea, de explicațiile acestuia asupra vechilor zidiri care înconjurau Acropole, numite „pelasgice”, reconstituirile propuse pentru planul original al Propyleelor ș.a. Aflat în preajma lui Dörpfeld, istoricul român are șansa să cunoască o sumă de savanți străini, atrași cu toții de profesionalismul, șarmul și bunăvoința magistrului, care le organizează excursii mai pe la toate ruinele și monumentele antice din Pelopones și de pe insulele Mării Egee, până la Creta. Nu este o întâmplare că într-o asemenea companie T. Antonescu va cunoaște pe Arthur Evans – cu studii la Harrow, Oxford și Göttingen –, pasionat de hieroglife și care, după 1900, va face una din cele mai senzaționale descoperiri arheologice, palatul de la Cnossos.

                Perioada stagiului atenian coincide și cu debuturile lui Teohari Antonescu la revista Convorbiri literare. Pentru mulți din tânăra generație, „Convorbirile” au constituit poarta de intrare în mediul intelectual, antecamera unde de cele mai multe ori se elaborează și prin care, întotdeauna, se difuzează modelele culturale și ideologice cele mai durabile. În impunerea unui tânăr – iar Teohari Antonescu este foarte conștient de acest aspect – revista constituie un compartiment strategic major: pe de o parte ea reprezintă o instanță de legitimare, dar și un factor de adeziune sau de excludere; pe de alta, prin periodicitate, este mijlocul cel mai util și adaptat prin care se poate interveni în domeniile culturii și ideologiei. Astfel, revista Convorbiri literare a servit tânărului istoric pătrunderea în rețeaua „specialiștilor”, a celor de la vârf. Teohari Antonescu elaborează în perioada sejurului său atenian o sumă de descrieri și reflecții asupra civilizației elene, expediate lui Maiorescu la 16 decembrie 1893, și care vor apărea în „Convorbiri literare” sub titlul O scrisoare cu cuprins antiquaric[12]. Este doar începutul unei activități publicistice intense și variate, din care o mare parte se regăsește în paginile acestei prestigioase reviste. Numai parcurgând filele Jurnalului de față se poate constata atmosfera stimulativă și efervescentă din jurul „Convorbirilor”, convingerea că, alături de congenerii săi maiorescieni, participă la un act major de cultură. Dorința de a urma modelul junimiștilor din prima generație constituie obsesia lui Antonescu, cu convingerea fermă – după cum îi va mărturisi lui M. Dragomirescu – că „în curând și noi, epigonii, vom fi pentru generația noastră și cea europeană ceea ce generația lui Maiorescu și Carp a fost pentru timpurile lor”[13].

                Revenit în țară în 1894, va fi numit profesor de limba greacă la Liceul „Sfântu Sava” din București, pentru ca din toamna aceluiași an – sub ministeriatul junimistului C. Meisner și prin intervenția lui Maiorescu – să se creeze la Iași, special pentru el și P.P. Negulescu, două conferințe, una de Arheologie și cealaltă de Istoria filosofiei contemporane, în care se vor ține cursuri și seminarii, cu frecvență obligatorie, dar fără note, doar cu certificate[14]. Numirea lui T. Antonescu și a lui P.P. Negulescu la Universitatea din Iași i-a fost anunțată lui Al. Philippide cu mare bucurie de Iacob Negruzzi, în epistola din 5 octombrie 1894: „Vă vin doi băieți foarte buni ca conferențiari la Universitatea din Iași, d-nii Negulescu și Teohar Antonescu. Sunt tineri, harnici, învățați, deprinși să cugete prin ei înșii, iubitori de învățătură și în tot felul recomandabili. Să vedem ce va ieși din ei acolo și dacă și caracterele sunt la înălțimea învățăturii lor”[15]. De ce la Iași și nu în București, cu atât mai mult cu cât nici unul din cei doi nu agreau inițial ideea de a se stabili în fosta capitală a Moldovei? A făcut și aceasta parte din strategia lui T. Maiorescu de a „controla” mai bine Universitatea de acolo, fapt ce fusese discutat de altfel, în prealabil, cu P.P. Negulescu. Adresându-se mentorului său, încă de la 8 februarie 1894, tânărul filosof îi dădea dreptate, considerând că „o concentrare a forțelor tinere [la Iași] – a tuturor – ar fi poate foarte necesară, atât pentru propagarea și întărirea direcției noastre literare, cât și pentru însănătoșirea mediului în general”; „Iașii sunt – continua el –, în țara noastră, un centru socialist [...]. Și ceea ce agravează încă importanța Iașilor, ca centru socialist, e că posedă și o universitate, din care se răspândesc apoi în țară, ca profesori, adepții acestei direcții. Iată pentru ce cred că o concentrare  a tinerilor la Iași, ar putea fi foarte necesară”[16]. De altfel, universitatea de aici a fost mai întotdeauna considerată ca un soi de antecameră pentru București, mulți din profesori titularizându-se aici, pentru ca mai apoi, când împrejurările erau favorabile, să se transfere în capitală, așa cum se va întâmpla și cu P.P.Negulescu.

Pentru moment însă, cei doi proaspeți numiți la Universitate și-au luat menirea în serios, iar junimiștii de aici i-au primit cu entuziasm și speranțe în revigorarea societății în locul unde aceasta se născuse. Adresându-se lui Hermann Suchier (profesor de romanistică la Universitatea din Halle), la 19 iulie 1895, Al. Philippide îl informa asupra noilor numiri la Facultatea de litere și filosofie: „Am căpătat la Universitatea din Iași doi noi profesori, unul de filosofie și altul de arheologie[...]. Sunt doi băieți tineri și harnici și, natural, foarte încrezători într-înșii[...]. Ce va face arheologul însă, deocamdată eu nu înțeleg, pentru că toate colecțiile trebuitoare lipsesc universității noastre”[17]. Era un adevăr anevoie de escamotat, dotările materiale pentru o astfel de disciplină, arheologia, lipsind întru totul. Mai mult chiar, cercetările din această parte a Moldovei fuseseră mereu sub conducerea unor amatori, a unor diletanți care lucrau la întâmplare, fără metodă și mai mult pricinuind stricăciuni. În ce privește conservarea, lucrurile se prezentau mai rău chiar, neexistând spații adecvate. De pildă,  cele peste 600 de obiecte arheologice adunate de la Cucuteni-Băiceni (jud. Iași), poate una din cele mai celebre stațiuni arheologice neolitice, erau depuse – în lipsa unui muzeu arheologic – în pivnița Institutului de geologie condus de Gr. Cobălcescu, alături de diverse fosile și resturi străvechi din alte stațiuni, fără minime indicații de identificare.

                Ajuns la Universitatea din Iași, Teohari Antonescu devine coleg cu prestigioase figuri ale culturii române de la finele secolului XIX, cu care va avea relații cordiale și profitabile vreme de un deceniu și jumătate, până la stingerea sa prematură. Întâlnim în paginile Jurnalui portrete și amănunte inedite despre Al. Philippide, A.D. Xenopol, P. Rășcanu (cu care a fost în excelente raporturi), Ioan Caragiani, Anton Naum, C. Leonardescu, Ed. Gruber, Ar. Densușianu, I. Găvănescul, N. Culianu, C. Climescu, V. Buțureanu, P. Poni ș.a.

                În 1895, situația oarecum provizorie a lui Teohari Antonescu și a disciplinei ce o profesa se va schimba prin includerea materiei în bugetul Universității din Iași, cu începere de la 1 octombrie, conferințele mai sus amintite fiind înlocuite cu două catedre, una de Logica și istoria filosofiei moderne (ocupată de P.P. Negulescu) și alta de Arheologie și antichități, pentru autorul jurnalului de față[18]. Suplinitor în primul an al acestei catedre, în urma concursului susținut la Universitatea din București, Teohari Antonescu a fost numit pe 1 noiembrie 1896 profesor cu titlu provizor[19], iar prin decretul regal nr. 366 din 22 ianuarie 1899 i se recunoaște calitatea de titular. Totodată, din 1895 și până prin 1902 va suplini adeseori și catedra lui Petru Rășcanu, de „Istoria antică, epigrafie și geografie”, cât timp acesta ocupa funcția de inspector general al învățământului secundar[20]. Toate aceste evenimente sunt amplu redate în Jurnalul ce-l punem acum la dispoziția cititorilor, constituind un document de prim ordin în ceea ce privește reconstituirea strategiilor numirilor universitare în acea epocă. Însemnările lui Teohari Antonescu oferă o multitudine de elemente privitoare la procedurile electorale în mediul universitar românesc, putând astfel să înțelegem mai bine, din interior, dinamica facultăților de litere, pentru a sesiza criteriile de apreciere implicite și explicite ce fondează ierarhia legitimităților. Rezultă cât se poate de clar cum ritualurile de cooptare devin o gigantică mașinărie în care se implică veritabile clici, grupuri sudate care se întrețin și se autocooptează în funcție de afinitățile ideologice sau intelectuale.

                Deși puține, amintirile foștilor studenți scot în evidență rafinamentul cursurilor lui, cantitatea de informație nouă și diversitatea abordărilor[21], fapt confirmat atât de programele Facultății de litere, cât și de caietele sale de curs rămase inedite[22]. Pentru epoca aceea rămânem surprinși de conținutul lecțiilor predate de el, care abordau chestiuni de-a dreptul provocatoare: Descoperirile arheologice din Asiria și Babilonia; Scrierea cuneiformă și încercările făcute pentru descifrarea ei; Religia popoarelor asiatice; Legenda potopului la diferite popoare ale globului; Poezia popoarelor preistorice; Arta omului cuaternar; Monumentele megalitice; Dacia, leagănul popoarelor ariene; Filosofia Upanișadelor; Definițiunea istoriei culturale; Istoria și critica sistemului celor trei perioade de cultură; Priviri generale asupra scopului și metodei estetice; Tragedia greacă; Ceramografia – sunt doar câteva din temele mai des abordate, cu fiecare generație de studenți. Și totul temeinic documentat, cu trimiteri la cele mai recente lucrări și în deplină cunoștință a noilor teorii și descoperiri arheologice[23].

                De altfel, activitatea sa de profesor a fost minunat întregită cu cea științifică, fiind autorul a mai multor studii publicate în Convorbiri literare și a cinci volume (Cultul Cabirilor, 1889; Lumi uitate, 1901; Le Trophée d’Adamclisi. Etude archéologique, 1905; Cetatea Sarmizegetusa reconstituită, 1906; Columna traiană studiată din punct de vedere arheologic, geografic și artistic, 1910), excelent primite de critica istoriografică a epocii. A.D. Xenopol afirma, de pildă, referindu-se la volumul Lumi uitate, că ea depășește modul obișnuit de a se trata problemele istorice la noi și, în consecință, este de așteptat ca receptarea ei să se facă anevoie, publicul cititor fiind mai curând avid de a îngurgita tratările ușoare, dar neinteresante[24]. Prolificitatea sa a coincis și a fost favorizată în primul rând de climatul cultural efervescent de la cumpăna secolelor XIX-XX[25], climat instaurat în bună măsură de revista „Convorbirilor”. Dominată între 1893-1898 mai ales de estetism, la începutul veacului următor revista acordă tot mai mult prioritate științelor sociale și naturale, dar și problemelor de interes mai larg menite a schimba spiritul public (chestiunea proprietății funciare, a muncitorilor, a naționalităților, a evreilor, a reformelor administrative și școlare etc)[26], devenind împreună cu „Noua revistă română” a lui C. Rădulescu-Motru un levier ideologic de primă mărime și cu o reală autoritate. Schimbarea se datorează poate și constatării lui T. Maiorescu, din 1898, că „societatea română, cu unicul ei interes literar, a ajuns astăzi mai jos de nivelul mijlociu, e in cadente domo, cum se zicea în astrologia medievală”[27]. Și nu întâmplător, în ce privește istoriografia, tot Maiorescu este acela care, într-o scrisoare adresată lui Simion Mehedinți, observa la 1893: „E un scandal cultural ca după începuturile Magazinului istoric al lui Șincai, după publicarea Documentelor Hurmuzachi și a Arhivei lui Hașdeu... stă toată tinerimea universitară cu limba scoasă după apa din izvoarele istorice și, în loc de apă îmbelșugată, ne dau picături dintr-un pahar mic de epigrafie à la Tocilescu și din sticla de doftorii sifilitice ale lui Xenopol și din țucalul lui Ureche. Nici un tânăr de valoare de la noi din țară n-are să se destine istoriei naționale?  E numai Onciul din Cernăuți !  Pentru D-zeu, numai unul?!  Unus este nullus”. Iar intenția sa era ca unul din prietenii lui Antonescu, Simion Mehedinți, să se specializeze în acest domeniu, devenind „profesorul profesorilor”: „Asta ne lipsește în prima linie [...], dar o istorie în sensul școalei lui Ranke, nu fantasmagorii à la Hașdeu, Xenopol, N. Densușeanu”; „Cultura tinerimii noastre e atrofiată, are foamete de istoria națională mai ales. Aici e punctul principal al viitorului universitar”[28]. Este și explicația pentru care Titu Maiorescu a căutat mereu să stimuleze pe profesorul ieșean în a scrie și a tipări cât mai mult, dar mai ales de a începe ample anchete de teren pentru depistarea în spațiul moldav a diverselor urme arheologice, atât de lacunare până la vremea aceea. Și totul după metode moderne, științifice, iar nu ca în cazul „vandalismelor” lui Gr.C. Buțureanu și Neculai Beldiceanu cu stațiunea de la Cucuteni-Băiceni.

                Teohari Antonescu și congenerii săi au găsit deci în Titu Maiorescu și revista ce o patrona un veritabil bagaj genetic care putea exercita forța coagulantă a celor mai multe din aspirații,Convorbirile literare” constituind totodată un excelent debușeu pentru ceea ce se dorea: o „nouă” istoriografie. De altfel, Antonescu îi sugera lui T. Maiorescu – în noiembrie 1896 – că „împrejurul revistei trebuie să se alcătuiască o grupare care, deși cu o sumă de idei împărtășite mai de toți, să nu fie tocmai exclusivistă sau să pară cel puțin”; trebuie neapărat să atragă în jurul ei celelalte „elemente străine și nesigure” ce pot servi intereselor de grup[29]. Sub directoratul lui I.Bogdan și cu un comitet redacțional din care făcea parte și Teohari Antonescu, revista a devenit o publicație destinată mai ales istoriei, fapt remarcat cu mult mai devreme și nu fără invidie de M. Dragomirescu, încă din 1899, într-o epistolă către Maiorescu: „Hotărât, activitatea istorică devine copleșitoare, precum altădată devenise cea estetico-filosofică. Acest fapt se datorește cred, în primul rând, activității asidue a tinerilor istorici, a căror dragoste de adevăr le indică un loc în jurul Convorbirilor[30]. De altfel, Jurnalul de față constituie o mărturie directă a prefacerilor suferite de revista amintită, începând cu alegerea noului colectiv de redacție, de după retragerea lui Iacob Negruzi, și până la atmosfera în care se desfășurau la București ședințele noului colegiu director.

                Se împlinea astfel o aspirație mai veche a lui Maiorescu, de a crea o școală istoriografică, în jurul unui program coerent, care să combată superficialitatea științifică născută din entuziasmul epocii revoluționare, care să pună în lucru – aidoma istoricilor germani – examenul riguros al surselor scrise, expunerea clară și sistematică a faptelor, aspirație mult înăbușită după eșecul avut cu A.D. Xenopol și G. Panu. Iar spiritul combativ manifestat de tinerii istorici cerea în mod evident schimbări la „Convorbiri literare”, chiar o „reformă”, întrucât era revitalizat criticismul mentorului, ce conferise atâta prestigiu publicației. Nu întâmplător, Vasile Pârvan va constata în 1906 că: „singura revistă enciclopedică, mai veche, existentă azi la noi, Convorbiri literare, a devenit sub amenințarea de a muri în timpul din urmă, aproape o revistă de specialitate. Ea reprezintă școala nouă istorică română, a cărei dezvoltare a fost dintre cele mai înfloritoare și productive pe terenul cercetărilor științifice din ultimii 15 ani”[31]. În această publicație, în afara Scrisorii, menționată mai sus, Teohari Antonescu a mai tipărit: Dacia, patria primitivă a popoarelor ariane (1895 nr. 5); Manifestările artistice în raport cu rasa, (1895, nr. 10); Descoperirile din Troia, (1895, nr. 12); Activitatea științifică a lui Alexandru Odobescu (1897, nr. 3-4); Originea egiptenilor și semiților (1897, nr. 11 și 12); Din lumea Chaldee (1898, nr. 4); Epopeea lui Izdubar (1898, nr. 5); Priviri asupra filosofiei Upanișadelor (1899); Din literatura egipteană (1901, nr. 3); Cum s-a format Preistoria (1901, nr. 11); Originile omului (1902, nr. 6); Buddhismul și Nirvana (1903, nr. 9); Trofeul de la Adamclisi (1906, nr. 3-5); Culele sunt sau nu naționale? (1907, nr. 5) ș.a.

                Pe de altă parte, Teohari Antonescu a fost deosebit de activ în a remobiliza pe vechii junimiști rămași la Iași, intrați într-un soi de letargie, mulțumiți cu palide și solitare activități intelectuale. S-a autolegitimat în această acțiune atât prin strânsele relații ce le avea cu T. Maiorescu, cât și prin căsătoria cu Eugenia Vârgolici, fiica universitarului și junimistului Ștefan Vârgolici[32]. Încearcă să refacă vechea tradiție junimistă a întâlnirilor săptămânale, la el sau la cineva mai înstărit acasă, organizează conferințe și provoacă la dezbateri științifice, convoacă noi membri etc. Într-o scrisoare adresată lui Maiorescu, din 12 decembrie 1898, Al. Philippide îi descrie acestuia cam cum se înfățișau lucrurile în noua formulă: „Teohari Antonescu a adunat de mai multe ori, în saloanele lui, supt patronajul lui [Petru] Missir, tot felul de caracudă, și tânără, și bătrână, cu gândul ca adică să reînnoiască Junimea”; „Ședințele literare din saloanele lui Teohari au fost însă curioase prin exagerarea calităților Junimei: gluma devenea bufonerie, spiritul-nebunie, libertatea-anarhie. În aer nici o idee – nici o noțiune, cum ziceți d-voastă psihologiei de astăzi.[...]. Missir e prea fin și prea diplomat pentru ca să poată patrona o societate așa din topor, precum a fost și este Junimea”[33]. Sunt realități ce se regăsesc și în paginile Jurnalului, insatisfacția lui T.Antonescu de a nu mai putea reface atmosfera Junimii de odinioară fiind anevoie reprimabilă. A încercat totodată să se apropie de grupul de intelectuali din cadrul „Societății științifice și literare”, însă și aici atmosfera de improvizațe și incoerență îi crea dezamăgire. A rămas totuși un optimist și un entuziast, sperând că schimbările bune se vor face din mers și cu mult tact, activând în paralel în cadrul „Junimii” politice ieșene, așa cum rezultă din acest Jurnal, fără veleități de a ieși prea mult în față, rămânând până la moarte omul fidel al lui Maiorescu.

                Destinul său nefericit a făcut să treacă în neființă la o vârstă relativ tânără, la numai 43 de ani, – în ziua 11 ianuarie 1910, la orele 15.30, răpus de un „cancer al rărunchiului”[34]. Era vârsta când un istoric abia de acum dă măsura valorii sale, domeniul fiind în primul rând unul de acumulare, ceea ce necesită timp și muncă. Se încheia astfel o existență care sub raport social și intelectual părea să promită mult, într-un domeniu ce se afla în plină căutare a propriei identități și legitimități științifice. Paginile volumului de față constituie una din puținele mărturii jurnaliere ale epocii, ale acelui sfârșit de secol XIX, plin de evenimente majore care au schimbat și din punct de vedere cultural și instituțional fața României.

               

 

 

 

 

 

 

 

 

Notă asupra ediției

 

 

                Ediția de față reproduce integral Jurnalul lui Teohari Antonescu, păstrat în manuscris la Arhiva Muzeului de Literatură a Modovei din Iași, fond 8569, alcătuit din trei caiete ce însumează aproximativ 250 file. Aflat multă vreme în posesia fiicei lui Teohari Antonescu, Adina, căsătorită în 1944 cu Alexandru Naum, manuscrisul de față, împreună cu alte caiete ce conțineau note de curs, însemnări de lectură etc, a fost încredințat spre păstrare doamnei  Victoria Lascu (născută Borza) din Cluj care, acum două decenii, le-a încredințat muzeului mai sus amintit. Deși scris cu cerneală, pe suport de hârtie, trecând prin două războaie mondiale și tot atâtea refugii, Jurnalul se păstrează în condiții excelente, fără a ridica probleme de lectură.

                Acum șase decenii, Alexandru Naum a publicat doar câteva fragmente în revista „Convorbiri literare”, aproximativ o zecime, deși pe alocuri cu lecțiuni eronate: Teohari Antonescu, Însemnari, în „Convorbiri literare”, LXXII, 1939, p.253-267 (cu o prezentare de Alex.Naum, Notiță despre Teohari Antonescu, p.251-253), 406-416, 546-552, 1838-1842; LXXIII, 1940, p.48-53, 160-164, 248-250, 361-363, 457-459, 578-582, 768-773; LXXIV, 1941, p.46-49, 178-182, 355-358, 505-510, 635-641, 771-773.

                În reproducerea textului, intervențiile noastre au fost minime, interpolând însemnările marginale ale autorului, corectând tacit erorile de limbă și unele inadvertențe nesemnificative, dar păstrând cât mai mult din caracteristicile scrisului său. Notele explicative au fost marcate în text prin croșete și se află desfășurate la sfârșitul volumului. Am inclus totodată în Anexă un memoriu al lui Teohari Antonescu, adresat decanului Facultății de litere și filosofie din Iași, în vederea întemeierii unui Muzeu Etnografic, care să adăpostească obiectele arheologice descoperite până atunci în regiune.

                Exprim aici recunoștința față de Lucian Vasiliu, directorul Muzeului Literaturii din Iași, și Dan Jumară, care mi-au facilitat accesul la manuscrisele lui Teohari Antonescu fără rezerve și cu o prietenie de invidiat. Și nu în ultimul rând, gratitudinea noastră se îndreaptă spre acad. Camil Mureșan, care ne-a pus la dispoziție toate însemnările lui adunate de-a lungul timpului din corespondența lui Teohari Antonescu.

               

 

 

 

 

 


 

 

 

                1893 noiembrie 7

                Marți, ora 9 seara. Triest

 

                Să așez pe hârtie câte ceva din plimbările mele de până acum.

                La gară am fost petrecut de Evolceanu, în primul rând, pe care l-am luat cu mine în trăsură, de Mehedinți, Dragomirescu, Negulescu și Tzigara[1]. Îmi aduc aminte că Mehedinți căta să facă spirit pe socoteala „adoratei” mele, pentru motivul că seara de mai-nainte, deși ei se strânseseră pentru mine, îi părăsisem pentru întâlnirea dată englezoaicei. Tzigara – și cel mai puțin cult din ei toți și cel mai puțin măsurându-și vorba – mi-a spus, crezând că face un spirit cu aceasta: „lasă-ne-o nouă, d-le A[ntonescu], cucoana d-tale, uite suntem tocmai cinci; prin urmare îi rămâne și ei două zile pe săptămână de odihnă”. M-am uitat la Evolceanu, el cunoaște și numele ei și adresa ei; eu i-am lăsat-o, și Evolceanu s-a uitat cam întrebător la mine, și am schimbat vorba repede cu altă parte. La o nerozie nu era alt răspuns, cu toată purtarea lui de a mă conduce la gară. Le-am spus de m-or prinde tâlharii în Grecia, nota de plată o trimit pe adresa lor, să se contribuie, să facă ce-or ști. Și am râs o grămadă în sensul ăsta. Când a fluierat conductorul, când mașina a pornit-o, eu am salutat, ei au salutat și am intrat în compartimentul meu. „Bun băieți, ce e drept, și lumea largă de acum înainte este a mea și eu sunt al ei, și ce o fi ascuns pentru mine are să se dea la lumină și o să-mi trăiesc traiul !” etc, etc. Și-mi venea să plâng de nimic...

                Trenul s-a ținut o vreme bună numai pe șes, mai târziu am intrat și printre coline, ca să nu zic munți, și printre păduri frumoase, bine îngrijite. Într-o poiană, îmi aduc aminte, era o căsuță măruntă, măruntă, și peretele alb de lângă pământ era mâncat de umezeală și surpat, și dinaintea ușii stătea un trup omenesc cu lulea în gură. „La ce-o fi trăind omul ăsta pe pământ?  Are el vreo plăcere, vreo bucurie, că întristare și mâhnire neapărat are destule?”  Fuga trenului înainte nu m-a lăsat să mă mai gândesc asupra ființei omului ăluia, și odată cu schimbul panoramei s-a schimbat și cursul ideilor mele.

 

                Dresda, după prima impresie, mi se părea un oraș foarte plictisitor, după plecat însă îmi părea rău că o las. Am fost întâi la Iorga. Șade cu nevasta în mansardă[2], o odaie mică și două paturi, cu un lighean murdar și negru pervazurile dinăuntru, ar trebui să fie alb, cu o masă lungă și o masă peste masa roasă ori de molii, ori cârpită ca ciorapii mei de mămița. De sofa nu mai vorbesc, că prea era urâtă; mi-era frică să mă așez pe dânsa de teama unor locuitori foarte puțin comozi; lucrurile așa de bătrâne, ar fi și păcat să n-aibă asemeni locatari necuviincioși și mărunți. Gătesc în casă; doamna Iorga a făcut o omletă, pe o tigăiță încălzită cu spirt. Untul nu l-a fiert odată cu ouăle, dar mi l-a adus pe un tăleruț dinainte. Prin urmare, după această sistemă, untul avea să se fiarbă mai întâi și mai întâi în stomacul meu. Mi s-a părut metoda greșită, deși era nouă pentru mine; am mâncat numai ouăle, în corpul cărora am avut bucuria să găsesc și un fir lung, creț și gros, de culoare cam roșcată; prin urmare al cui, că d-na Iorga are părul cu totul negru?  Plăcerea acestei noi descoperiri m-a silit să mă opresc la drumul jumătate al mesei mele. Ș-apoi era fum și aer de bucătărie. Cu tot budismul meu, adică în sensul meu, cu toată abnegația mea de a-mi opri și gusturile și sentimentele mele d-a se exprima în afară, numai pentru ca să nu procur celuilalt neplăcere, totuși această necuviință am făcut-o. Aoleo, și Iorga ce om !... Cu cât intru în mai deaproape legături cu dânsul și-l studiez mai cu amănuntul, tot nu mă pot desbăra de ideile rele ce am asupra lui. Deocamdată câteva note în această direcție. Vorbeam despre articolul meu trimis lui Xenopol[3] și încă neapărut, el lăsând vorba care fără îndoială mă interesa mai mult pe mine, începe să mi se plângă că Xenopolul e nemulțumit de articolul lui din Revue historique, făcut ca recenzie asupra voluminoasei istorii asupra românilor[4]. Aceasta nu mi-o spunea decât ca să știu că a scris în Revistă. „Și mă mir de ce ar fi supărat contra mea, căci tocmai eu, prin articolul meu (Iorga vorbește), i-am făcut să se vândă câteva mii de exemplare; căci ce enormă influență n-are un articol, recenzie bună, pentru vinderea cărții!..." Și să nu mori de dragul recenziunii?...

                O altă observație este cea următoare, mai rea pentru sufletul tânărului: Vorbeam despre noile cărți apărute în limba română. Iorga, cu o insistență curioasă, îmi prezenta o Crestomație de Beldiceanu sau nu știu de cine[5], ieșită în ediția Șaraga cu  1 leu volumul. Era o carte foarte neplăcută și la aspect și la cuprins. Autorul nu părea să aibă un gust destul de ales, de fin, în copierea bucăților mai de valoare. Am citit pe sărite și am închis-o foarte în grabă; îmi venise strașnic să casc. Pe la sfârșitul volumului era o dare de seamă, sau scurte notițe biografice asupra autorilor români. Fiindcă de vreo trei ori mi-a deschis-o, cam tot pe la aceeași pagină, de curiozitate am citit, ca să văd la ce ține el tot mereu în același loc să fie cartea citită. Era notița biografică asupra lui Iorga. Mi-arunc ochii și după citit nu știu de ce mi-a venit în gând proverbul latinesc: „asinus asinum fricat” și dezgustat, fără să zic pâs, am căscat de vreo două ori, de eram să-mi deslipesc fălcile și am schimbat vorba. Ieșea din notiță că Iorga e un scriitor de o „erudiție și finețe, și inteligență” surprinzătoare. Îmi venea greață!...

                Fiindcă eram în apele literaturii, am urmat mai departe să „patojez” în asemeni mocirlă. Mi-a vorbit de rău de toți; pe alocurea însă am prins și ceva bun. Mi-a spus cum ar vrea el să schimbe genul fabulei. N-am idee bună de capacitatea lui Iorga în a desțeleni cărări noi, și cu ochii jumătate închiși, am mai căscat de vreo câteva ori, și tocmai când eram să-l las cu vorba pe drum și să schimb curentul în altă parte, cătând să atace pe Dragomirescu îmi face o fabulă cu „albina care face miere culegând din boboc în boboc sucul florilor, iar păianjenul răsucindu-se în juru-și și scoțând numai venin”. Aceasta era o aluzie la articolul celuia în care-l înfățișa ca un furător din toate direcțiile. Tot Iorga mi-a arătat că fabula este luată din Heine. Prea era frumoasă ca să iasă din „gehirnul” lui Iorga. Am adus atunci din condei: „de ce adică n-ai încerca să faci o dramă, sau o tragedie, poate să reușești minunat”. „Hei! – și pune mâna la tăietura jiletcei dintre subțioara dreaptă, iar cealaltă mână, cu degetele, scobindu-se în nas – hei, ce crezi că n-am încercat! Am vrut să fac pe Nero un subiect frumos”. Accentul vorbei lui, poza lui neestetică, sau copilăria ideii lui, m-au silit să-mi iau căciula și cu un bunăseara pe furiș am fugit. Antipatică ființă, îmi ziceam mereu pe drum. Și mă gândeam la ideea lui că „el (Iorga) e cu mult mai frumos decât Nanu”[6]; se poate să fie mai frumos (nu e), dar e prea antipatic din cale afară, și ce trandafir de femeie!...

 

                Orașul Dresda este îndestul de frumos pentru cineva venind din Berlin sau dintr-un oraș tot așa de frumos. Strade drepte, cu case înalte și mai cu seamă clădiri impunătoare, și mai cu seamă culoarea pereților de la drum cam veche, ceea ce face o impresie mai bună decât ulițele Berlinului; aici prea sunt curate și noi toate. Palatul, biserica și piața cu muzeele, fluviul Elba, terasa din dreapta podului, turnurile bisericilor, linia suind și coborând a dealurilor din departe, drumurile tăind în toate chipurile, toate sunt făcute ca într-un oraș de prima mână în frumusețe. Am fost cu tramvaiul electric până la Blasewitz. Din loc în loc, mai ales când în fugă vagonul se clătina mai tare, scăpărau scântei albastre de pe sârma de sus. Lumina uneori se stingea aproape cu totul, în salturile vagonului; negreșit se întrerupea curentul. Este pentru întâia oară când văd asemeni tramvaiuri. La Blasewitz am trecut podul și m-am urcat în sus spre dealuri. Cărarea nepavată, cu un șanț adânc pe dreapta, pe unde picura pe pietricele apa albastră a leșiilor de la rufe, suia încetinel, având pe stânga mai multe prăvălii, pe când pe partea șanțului erau case de locuit. Toate au același aspect exterior, lădițe cu un soi de acoperiș în trapez, cu ferăstruie mărunte de tot și uși ca portițe de porumbei ai crede. La una din case erau perdelele nelăsate și fiindcă lumina lămpii din fundul odăii din față îmi îngăduia să văd totul, m-am uitat mult. Era la dreapta căminului un bărbat rezămându-se pe podul palmei, coatele mâinii fiind înțepenite pe genunchi; se uita la foc, dacă o fi fost foc în cămin, în orice caz privea în jos; în fața lui o femeie, cu tistimel alb de tot ca și perdelele pe cap, râdea privind pe omul nostru, sau îi vorbea; în orice caz, lumina gălbuie a lămpii, liniștea din afară și dinăuntru, și mai presus contrastul cu vagabondajul meu și nemulțumirea mea sufletească m-au pătruns tare încât m-am întors îndărăt spre pod, ca nu cumva să mai dau de vreo scenă în același fel; mi-ar fi sfâșiat sufletul repetiția aceleiași note triste. Uf, d-aș ajunge odată la Atena!...

                Am fost la muzeu[7]. Înainte de prânz mă interesau lucrurile așa de puțin că ori vedeam mutrele de pe uliță, ori cele din tablouri, mulțumirea mea era aceeași. Îmi lipsea stratul de cumpănire, care te face să fii pregătit pentru emoțiuni estetice. Când am ajuns înaintea Madonnei Sixtine de Rafael și înaintea Heilige Nacht de Correggio[8], aceeași surprindere plăcută am avut ca și înaintea unui măr după masă. Așadar, emoțiune aproape deloc. Capul lui Christ și al Madonnei, nu încape nici o îndoială, este de o frumusețe neîntrecută. Ochii copilului și ai îngerului din dreapta de la rampa de jos exprimă, pe lângă inteligență supremă, o intensitate de sfințenie, de seriozitate, de viață, neîntâlnită până acum la toate celelalte picturi. Rafael însuși, cu toată grația lui, rămâne superior sieși prin acest tablou. Sixtus, papa, o fi având el multe calități în execuția părului și bărbii, în culoarea veștmintelor nu m-a atras aproape deloc; am rămas tot așa de rece în față-i ca și înaintea Sfintei din partea-i opusă. În general mișcare, o pornire adâncă, pronunțată spre plăcere, n-am avut. Am plecat din muzeu afară, cu gândul cum să găsesc un birt mai ieftin și mai bun; îmi venea să mă dau cu capul de pereți de necaz; să nu găsesc eu măcar o notă care să mă atingă, să mă facă să vibrez!  Ori s-o fi stricat sensibilitatea mea cu totul?  Să nu fiu oare în poziția unei lăute sparte, fără coarde, peste care poți foarte bine trage cât poftești cu arcușul, sunet atrăgător n-ai să scoți. Emoțiuni vii, ca odinioară în Paris[9], sau chiar în București, la vederea unui tablou frumos, ori muzici frumoase, așa de vii că sudoarea mă făcea apă tot, n-am mai avut și sunt multe probabilități că n-o să mai am.

                Am vizitat muzeul de plastică. Este, după mărturia tuturor, cel mai frumos și mai bine orânduit din toate muzeele de asemenea natură în Europa. La intrare, în fața scării de onoare, stau toate sculpturile care se pot atribui lui Polyclet. În dreapta se întind originile artei, în stânga sculptura greacă mergând spre completa ei dezvoltare și dezmățare. În dreapta ei, sculpturile din Olimpia și cu unii Apolloni Strangford etc. Metopele(?) și sculpturile din Aegina sunt în sala următoare, cu copiile după basoreliefuri și stele din epoca anterioară sec.V. În fund ai sculpturile cipriote, egiptene și asiriene, toate prea puține ca să mă opresc asupră-le.

                În stânga lui Polyclet avem sculpturile, frizele și metopele parthenonice, toate în sala numită Phidias. Pe partea din fund ai sala sculpturilor praxitelice, cu dependințe pe ușa alăturată a portretelor de artiști și filosofi. Mai departe, sala lui Scopas, sala lui Lysip, sala sculpturilor templului cu columne coelate din Ephesos, fotografii după monumentul din Giölbasi și după sarcofagiile sidonice, în fine Laocoon având în față pe Venera din Millo, sala sculpturilor pergamenice cu dependința de „darurile lui Atal” în Atena, Școala din Trales și „taurul”, în fine Juno Lodovisi și sala lui Zeus Otricoli, ambele cu mai multe alte statui constituind săli aparte.

                Am insistat asupra acestor lucruri pentru motivul că în țara românească, cu modificări în detalii, tot o asemeni orânduire am să dau sculpturilor. Seara am întâlnit o fetiță care, nu încape nici o îndoială, nu era publică; dovadă că deși i-am propus parale s-o duc la mine acasă, să merg la ea, n-a vrut cu nici un chip. M-a dus la un fel de teatru, varietăți. Era un fum de tutun nesuferit, mutre de oameni prea puțin simpatici, deși bine îmbrăcați și strânși pe locuri și mulți ca sardelele în cutie, nici să te miști n-aveai loc. Pe scenă era o scândură care de la mijloc se pleca mult, formând și pe o parte și pe alta două planuri foarte înclinate. Pe această planșe era un glob mare colorat, care sub cadențarea muzicii se plimba când pe o clină, când pe cealaltă, revenea pe clină ca spre înălțimea unui deal, cu balansare regulată. Toți să mirau, se sculau din locuri ca să vadă mai bine mișcările acestei „bule misterioase”, cum era anunțat pe afiș. Când la urmă, bula mergând cu o repeziciune relativ mare, s-a rostogolit de după scândură pe scenă urmându-și mai departe dansul ei, un entuziasm curios și inexplicabil îi cuprinsese pe toți. Ce foc de aplauze doamne, când deodată, în mijlocul celor mai repezi mișcări, se oprește bula și sărindu-i capacul în sus se deșiră un biet clown!  Râsete, aplauze, surprinderi de la toți, le făcea plăcere tare nemților asemenea „mistere”. Auzisem că sunt naivi nemții, dar în așa grad nu credeam. La dracul, și un copil ar fi înțeles că imboldul era născut din spiridușul în carne și în oase vârât înăuntrul globului. În orice caz, a ridica panta scândurii, era un lucru însemnat și pentru prima oară întâlnit pentru mine.

                Ce m-a mai surprins erau așa zisele „Naiade” sau „Nimfe”, care într-un lighean unde nu pot încăpea decât 7 sau 8 oameni, plin cu apă, făceau evoluțiuni curat interesante ca și niște nimfe, erau îmbrăcate cu un tricou roșu peste tot corpul, cu pieptare în solzi de pește pe jumătatea de sus a trupului. Una din ele a făcut mișcări „sub apă” până am numărat 325. Prin urmare putea să-și ție respirarea în tot acest timp. Eu d-abia de mă țin fără respirare până la 35 mult 40. Ca să merg așa departe ar trebui ori să am o constituție particulară a plămânilor, sau să fac exercițiu îndelungat!... Interesant de văzut asemeni lucruri, hai, ce zici?...

 

 

                1893 noiembrie 13

                Luni dimineața, 9 ore

                (pe mare, între Santa Maura și Argostoli)

 

                La Viena n-am nimic de raportat, decât scumpete nemăsurată și o nenorocită lipsă de intimitate pe stradă. În schimb mersul oamenilor, aerul caselor mai ales pe Ring, culoarea locală dispărută mult, avem semnul unei eleganțe mai mari și vieți mai cultivate decât în Berlin. Am fost la muzee și din toate nu mi-a rămas mai nimic, fără îndoială griji de altă natură mă împiedicau să înțeleg și să simt arta așa cum trebuie. Decât un Rubens, Arythia răpită de către Boreu și un Murillo, Doi copii jucând cu zaruri. Și de altă parte un Raphael, Madonnă cu Isus și Iordan Botezătorul și câțiva Palma il Vecchio, cu femeile lui grase, colorate în vopsea gălbuie, nu am mai văzut nimic, sau dacă am văzut nu mi-a mai rămas în cap nimic. Pe dinaintea ochilor mi-au trecut negreșit nenumărate tablouri, am fixat mult unele pânze cu nume de autori străini, mai ales din școala germană modernă sau austriacă, dar nici amintirea nu mi-a mai rămas. Așadar arta s-o lăsăm în voia întâmplării.

                Am pornit cu trenul de noapte spre Triest[10], în clasa mea obișnuită, și în compartiment cu mine erau două dame. Dar fiindcă mai în urmă a sosit și un ovrei, cel puțin după cârligătura nasului și vocea pițigăiată, mâncată ca de sifilitic, care mereu tușea și scuipa flegmă cu gâlgâitura caracteristică ofticoșilor, au plecat în alt compartiment, rămânând să mă pliroforisesc cu vecinul meu cel incomod. N-am dormit decât pe furiș, din când în când. Dimineața, când am sosit în Triest, îmi venea să cad de oboseală; de altminteri am și dormit după dejun în hotel. Pe drumul dintre prima stație anterioară Triestului și acest oraș, norii uneori cenușii, alteori albi, s-au crăpat o dată și surprins am văzut marea, marea albastră, ca havaiul cerului de vară în amiaz la noi.

                Pe un colț de deal intrat în mare era o clădire prea frumoasă, cu turnuri sau turn ca un castel feudal și din vârful căruia, presupun, s-ar fi putut vedea marea în toată întinderea și în trei părți ale orizontului. Era castelul împărătesei Elisabetha din Miramar, mi s-a spus, împărăteasa Austriei, care trecea drept nebună de la moartea lui Rudolf, arhiducele[11]. În Triest ceea ce m-a izbit mult e frumusețea tipurilor de femei italience – populația în imensa majoritate este italiană, mai n-auzi limba austriacă vorbindu-se. Ziua, când m-am suit în sus spre stradă, mai în tot locul întâlneam italieni cu luleaua în gură, vorbind în grupe de trei sau de patru, mai cu seamă însă atrage numărul femeilor bătrâne.

 

 

                16 noiembrie,  Atena

                Miercuri seara, 10 ore

 

                Frate Evolcene, îți scriu ție întâi și întâi[12].

                Cum am ajuns ți-oi spune altă dată. Mare mai vrăjmașă de la Corfus încoace nici că se putea. Ieri, spre pildă, ajunsesem aproape să plâng de necaz, dar în fine iată-mă. Cum prevăzusem: plouă mereu și mărunt, cerul acoperit pretutindeni cu nori și drumul tare noroios. Am făcut calea de la Pireu la Atena pe tovărășie cu un italian, în trăsură. Tu, în mintea ta, cum ți-ai închipui vechea cărare?  Mizerabil, cum niciodată n-aș fi crezut. Maidane pustii, ori cu case dărâmate, ori cu uluci fără scânduri, cu pădure foarte rară de măslini și din loc în loc cu plopi și cu ulmi pe amândouă părțile. Când am văzut Acropolis era grozav mâhnită și cât se vedea era neprecis, de ceață. Munții frumoși ai Atticii, munții albaștri nu i-am văzut decât rareori și atunci numai o dungă mai neagră printre ploaie. Mi-am închipuit o intrare tristă în Atena, dar în așa hal, nu. Îmi vine așa de urât că mă bat gândurile strașnic s-o pornesc înspre Delfi, poate o fi mai frumos p-acolo.

                Grecii, să te ferească sfântul să aibi a face cu dânșii. Ca să-ți faci o idee, curat neicusorule, să-ți povestesc venirea mea în Pireu. Vânt și ploaie, fondul tabloului, talazuri cât casa și eu slăbănogit ca o stafie, plus barba crescută de o săptămână. N-apucase bine să se apropie vaporul nostru și de mai-nainte ne ieșiseră ca furnicile bărci de toate culorile. Când s-a ancorat și s-a lăsat scara vaporului, după cum e obiceiul în toate porturile grecești, am făcut experiența și în Corfu și în St.Maura și Argostoli, toți proprietarii de bărci, îmbrăcați și cu mutre ca de bandiți au dat năvală pe podeală. Vai de sufletul meu ce am pățit. Eu și tovarășul meu, vorbesc de noi și ai noștri, eram întinși de mâneci, de pulpana hainei, de guler, din toate părțile, natural rugându-ne să le luăm barca lor pentru descins. În încurcătura asta se vede treaba că unul venit mai târziu apucase loc sau mușterii. Ceartă, mă rog, grecească, adică pe limba păsărească. Și-ți spun pe parola mea de onoare, fără să măresc câtuși de puțin, s-au luat la bătaie și s-au bătut, mă înțelegi, cum se cade, cu pumnii, cu picioarele. Și până n-a venit să-i descleștească, dintre marinarii vaporului, nu s-au despărțit. După păruiala asta zdravănă mă așteptam, la dracul, ori unul ori altul să treacă mai la spate. Parcă fusese ceva prea natural; căci concurența și-o făceau mai în urmă în același chip, în detrimentul hainelor și gulerelor noastre.

                La vamă am stat cu lucrurile mai bine de două ceasuri jumătate până să vie vameșul. Noroc că lucrurile nu mi le-a răscolit!  Am vrut să mă sui pe Acropolis, să îngenunchez, să admir, să fac în fine și eu ceva pentru strămoșii grecilor și pentru dragostea frumosului; până și călăuza mea m-a sfătuit să las pe altă zi, cu toată iubirea lui pentru „leptale” și „drahmale”, așa de mizerabile strade și noroioase sunt. M-am plimbat prin oraș. Afară de piața Constituției sau mai exact unde este palatul, nimic și iar nimic. Giurgiul meu, cu ulițele lui, nu-l dau măcar să știu că mă taie. Casele mărunte și prăvăliile de la drum au ori pastramă spânzurată în cui pe lungul obloanelor, ori fierărie țigănească de la satele noastre, ori boiangerie, ori goale cu câte o masă puturoasă și cu un scaun două împrejur, însemnată cu firma „Cafenea”. La poștă însă e mai regulat, pe lângă titlurile de sus la geamuri scrise în grecește sunt și cele în franțuzește dedesupt; așa că poți cere foarte bine ce vrei și în limbă străină, de regulă în italienește mai mult. Dar tot nu mă disperez. Aștept soare frumos ca în Calamata (oraș sub Sparta, în vechea Messenie provincie) și cu munții care or mai fi și cu marea și cu văzduhul, și de m-or mai prinde prin casă îți dau voie să mă spânzuri. Grecii de pe uliță și grecoaicele sunt urâți și mărunți, mai mărunți decât ovreiul, prietenul lui [P.P.]Negulescu, și toți cu fețe negre, scofâlcite, păroase și ticăloase, încât dacă sub astă impresie rămân, atunci e cel mai degenerat popor din câte cunosc. Astăzi însă, joi noiembrie în 16, fiind un timp splendid, m-am suit pe Acropolis și dacă frumos există pe pământ, apoi aici trebuie să fie. Teohari.

 

 

                1893 XII. Atena

 

                Frate Costache[13], am primit scrisoarea ta la masă, adică în vremea cea mai hazlie din zi a omului. Cum vinul era bun și vremea ultra-frumoasă, am plecat cu scrisoarea ta în dinți pe munte, pe Ardettos. D-acolo se vede Acropolis cu ruinele, se vede marea, se vede Aegina Salamina, ce mai vrei, toate frumusețile pământului grec. Am deschis binișor scrisoarea și trântit pe rână m-am pus pe râs până la sfârșit. Când am citit „bucheriseala” din prima conferință a ta leșinasem pe jumătate. Noroc cu a doua conferință[14]. Ei, dragă băiete, eu am pățit mai rău decât tine. Mă trimisese dl.[T.]Maiorescu profesor de franțuzește la Liceul din Ploiești[15], pe mine, mă înțelegi, care aveam cunoștințe în limba asta poate tot atât cât elevii din clasa VI din liceu. Cum s-a întâmplat, prima mea lecție trebuia s-o fac în a VII-a. Am intrat cu ifos, ochelarii pe nas și cu mâna dreaptă în buzunar: așa credeam eu p-atunci că mă pot impune mai bine. Înaintea mea mergea dir. Romanescu. La ușă primul clenci: a fost cazna mea piramidală să fac să intre directorul înainte. Regula însă cerea să pășesc eu. Când am văzut o sumă de băieți, lungi, mă rog lungi, de trei ori mai mult decât în realitate, sculându-se în picioare, frica mea instinctivă s-a făcut de 10 ori mai mare. Când într-o bancă laterală am dat și peste mutre femeiești, tot curajul meu s-a făcut fum și praf, ca să zic așa. Nu mai știam nici catedra unde este. Încurcat, plictiseală, de zăpăceala mea am dat să sui treptele și nenorocul meu să nu calc drept. Alt necaz. După ce Rom[anescu] a spus ce a spus, îmi venea apoplexie; nu știam cum să trec de la statul în picioare la așezatul pe scaun. Am strigat catalogul; speram, cu dânsul, să îmi trec ora și să scap de nevoie. Dar necazul era că nu știam ce motiv să găsesc ca să las sala. Vai de sufletul meu. Am cercat să fac prelegerea, învățată și paraînvățată d-acasă. Ce dracul, nimic nu-mi mai aduceam aminte. M-am înecat, am cerut apă, mi s-a adus apă. Nu știu de câte ori l-or fi trecut pe Maiorescu toate apele. Când a sunat clopotul și am fost pe ușă afară, părea că se luminase cerul. Și pe urmă a doua oră, mai puțină amețeală, a treia și mai puțină, până când te obișnuiești.

                Așa și cu tine. O să te obișnuiești perfect de bine; la urmă o să-ți fie nelipsibilă mulțimea auditorilor; când o vei vedea-o mai măruntă, parcă o să ți se pară trist. Emoțiunile pe care le încerci tu acum am să le gat eu vreodată, fie la anul, fie peste doi ani. Deocamdată mă bucur de soare, de cer albastru, de munți frumoși și mare și mai frumoasă. Când ne-om întâlni și om fi împreună tu, eu și ai noștri, ce mai petrecere avem să-i tragem!  Curaj băiete, că altminteri îți iau nătărăii înainte; că așa merge lumea, pe apucate. Cel obraznic și cel prost ia cu râtul înainte. Și tu care ai atâta carte și atâtea cunoștințe, te vei uita la ei cum se îndeasă. Spui că vrei să popularizezi cursurile. Mă rog nu ceda mulțimii nici cât un fir de păr; dacă ai vreo statistică anevoioasă, plicticoasă de făcut, fă-o înaintea norodului și silește-l să te asculte; de-ți trântește ușa în nas și pleacă, sau lungește mutra cum spui tu, ce-ți pasă. Cei capabili d-a pricepe te vor urma mai departe și cei slabi de rușine vor striga: „ce bine, bravo!”

                Aici în Atena o duc ca vai de lume. Tranziția dintr-o lume cultă în lumea mizerabilă orientală se vede cât de colo. După vapor m-au luat grecii pe repede. Trebuiam din vaporul de mare până la chei să iau barcă. Obiceiul aici, se vede, stă ca toți proprietarii lăsați în libera voie a-și face concurență, intrând pe acoperișul vasului de mare, propune pe fiecare cât îi dă mâna, rămânând ca tu musafirul să alegi. Eu am ascultat unul, am ascultat doi, dar când am văzut că mai sunt alți 7 ori 8 care mă pândesc să mă ia la întrebare, mă înțelegi, mi s-a făcut frică. Și pretutindeni aceeași apucătură. De te pot înșela, te înșeală; îți cer pe lucruri înzecit de cât face și te miri și tu cum de poate lăsa din 15 drahme cerute până la 1 dr. Să-ți vie dambla, curat.

                Natura însă frumoasă, natura a rămas curată, neatinsă de caracterul ticălos al epigonilor grecotei. Am fost pe Acropolis între ruinele Parthenonului și când am văzut soarele colorând marmura albă și marea strălucind de albastră și cerul cel mai atrăgător de pe lume, socotesc zău că uiți toate și tot impresie plăcută îți rămâne. Odaia mea dă într-o grădiniță și printr-un noroc neașteptat, între mine și Acropolis și Munții Eginei nu mai e nici o casă, așa că pot vedea seara soarele culcându-se dincolo de munții Peloponesului și luna prea frumoasă. Sunt încântat, supraîncântat. Cum n-am cunoscut mulți, adică mai curat nu vroi să mă înham de gât cu alții, căci sunt trei români aici, un arhimandrit, un protoiereu și un doctor în teologie bucovinean, toți veniți să învețe grecește modern, sunt liber să învăț și grecește vechi; am să învăț cu dragoste.

                În curând voi trimite d-lui Maiorescu un articol asupra...zău nici eu nu știu ce titlu să-i dau; în orice caz, de-o fi bun și s-o publica l-ai citi tu. Maiorescu îmi dă ghes mereu să trimit articolul. Mă rog, ai spus tu vreun cuvânt despre hotărârea ta d-a scoate o revistă, lui Maiorescu?  În orice caz el știe totul, căci îmi scrie mie că tu te-ai lăsat de părerea d-a scoate un ziar nou, prin urmare să trimit articolul la Convorbiri.

                Vrăjmaș ai desigur pe [M.]Dragomirescu, din partea lui te poți aștepta la multe, și de Maiorescu nu ți-a dat catedra promisă e că mintea lui o fi fost umplută cu nenumărate șoapte tainice, venite dinspre Berlin[16]. Eu am făcut cunoștință tânărului și mi-a făcut o impresie de om neliniștit. Știi că am hotărât împreună cu Maiorescu la Paști să ne întâlnim împreună la C[onstantino]pol; prin urmare, voi avea prilej să-l descos bine ce crede el asupra ta în general și în particular. Toată discuția ți-o scriu din fir și până în ață. Teoh[ari].

 

 

                1893 XII 19, Atena

 

                D-le [P.P.]Negulescu, notițele d-tale mi-au fost d-un folos ultra-închipuit și-ți mulțumesc prietenește din toată inima. În privința rezervelor d-tale așa de acord am fost încât le-am luat tale quale și le-am pus în studiul meu. Îți spun sincer, încadrau minunat cu lucrarea mea și se potrivea, drept concluzie, să pui notele d-tale. Un alt motiv care m-a silit să fac, după d-ta cred, crima asta, era scrierea plăcută a ideilor, expunerea d-tale frumoasă cu alte cuvinte. Acum, dacă d-l Maiorescu n-a fost „epatat”, păi, drept să-ți spun, prea e dificil!... În fine, ce să-ți mai adaug, datoria de creștin mi-am făcut-o în toată puterea cuvântului: am venit și eu cu pietricica mea la clădirea monumentului românesc, dacă d-l Maiorescu mă dă în lături să-i fie în nas... Am trimis întreg studiul cu drum de fier, adică vaporul, l-am recomandat, m-a costat o groază de parale; de nu-l publică îi trimit nota cu cheltuielile, tot sufăr eu p-aici de oarecare jenă de buzunar[17].

                Natura frumoasă tot cum am găsit-o în primele zile: un soare maiestuos, cu cer și ape și pământ de să zici halal. În toate diminețile pe la 11 pornesc din casă, după muzică – și aici se schimbă garda palatului ca la Berlin – cu pardesiul meu cel sublim și cu jobenul maltratat de intemperiile mării. De altminteri trec drept un specimen foarte rar prin Atena, care-și poate plăti luxul unei asemeni pălării!... Cum îți spuneam, printre pungași m-amestec și eu și căscând gura și admirând, merg în rând cu primul cornist la pas cu soldații. La palat muzica stă un ceas, unde cântă două-trei cântece. Ieri era marșul din Tannhäuser[18] la rând, îți poți închipui ce entuziasm pe mine!  Din locul unde cântă lăutarii (orchestra, în fine) se vede Parnes, cel mai înalt munte al Atticei și cel mai frumos. Altminteri a căzut pe vârf, dar numai pe vârfu-i, zăpada și, mă înțelegi, albăstrimea lui închisă cu albul zăpezii și cu verdele chiparoșilor din curtea palatului fac un contrast, un... tocmai contrar, un tablou superb.

                Acropolis, sfântă Acropolis, m-am urcat pe ea de nu țin minte câte dăți și din toate dățile mă aleg cu o impresie frumoasă. Culcat de soare peste vârfurile Salaminei și munților Peloponesului n-ai văzut, prin urmare apriori nu știi ce este frumusețe de amurg. Și de când luna a început să crească, am lăsat pe seama gândacilor și teorii estetice și istorice și tot, și cu pardesiul meu, cu odorul meu vreau să zic, pe umeri pornesc spre munți singur-singurel și intru noaptea acasă după 12. Spun poeții că luna e albă și că înălbește pământul; să poftească d-lor aici în Atena să vadă ce va să zică alb; drumurile parcă sunt de lapte și casele așijderea.

                Ei, după această descripțiune, ce mai zici?  Nu-i așa că ideea te cuprinde și te aprinde: „mă, dar ce mai om fericit!”. Ar fi tocmai așa în realitate dacă n-aș suferi de aceeași boală pe care o suferă statul grecesc. Pricupis cu toate ministerele a dat bancrută, semn rău, îmi vine și mie rândul. Mă rog, pe bancherul meu, pe Rotschild al nostru, da-i-ar d-l D[umne]zeu ani mulți de sănătate, de-l întâlnești spune-i că-mi pregătesc bateriile pentru un atac formidabil. Salută pe colegi și complimente d-tale și mulțumiri. De-mi poți să-mi spui și mie ceva de prin Berlin, noutăți literare, științifice, de orice natură, mi-ar schimba din plictiseala în care mă aflu. Ce face Dragomirescu, Mehedinți?  Scrie-mi un cuvânt, te rog, că Evolceanu l-am pierdut de tot de când face articolul lui „Coșbuc”[19].

 

 

                1893 XII 25/13 Atena

                Duminică seara

 

                Întotdeauna să lași în voia soartei totul, fiindcă de la sine valul vremii îți aduce bine sau rău. Rămăsesem câteva zile așa de singur că mă întrebam uneori serios de nu e mai cuminte să o pornesc aiurea decât în Atena. Ce-i scris în frunte îi pus, a zis filosofia Coranului, de a luat-o proverbul nostru, și asta este deviza mea de om pe pământ. Când am sosit la Pireu ploua mărunt, foarte mărunt, cu vânt puternic suflând dinspre Aegina. Am debarcat cu Bonali, italianul meu, cu o ușurință extraordinară. Acesta mai fusese de câteva ori în Atena și cunoștea minunat obiceiurile locului. La vamă am așteptat în ploaie mai bine de o oră 1/2, dacă nu două, până ce mi s-a deschis. Lucrurile nu ni le-a răscolit și plecat-am repede către Atena în trăsură. Stradă nepavată, cu case mărunte, dărâmate pe alocurea sau cu maidane pe de-margini, cu alee de măslini cu plopi și ulmi, ploi, vânt și noroi până în orașul sfânt. Acropolis era acoperită de vălul ploii, nu zăream decât niște umbre mai negre printre picăturile de ploaie. Când m-am trântit în pat mi se părea că lumea toată se mișcă și pământul, așa de-mi amețise capul valurile mării.

                A doua zi am fost pe Acropolis, era un soare mândru și un cer albastru, cum numai în Grecia există. Când am ajuns sub Parthenon și am văzut marmura înnegrită de pulbere, mușcată de timp și de ghiulele și sulurile de marmură ale coloanelor răvășite pe pământ, m-a cuprins o așa adevărată dragoste de lumea veche și de Pericles că pentru prima oară în capul meu cuvintele de entuziasm ale arheologilor și artiștilor tuturor vremurilor au avut un răsunet serios și în sufletul meu.

                Când vedeam marea nemărginită înaintea mea, liniștită și poleită de lumina soarelui la prânz, ca o oglindă, și munții dințați ai Eginei mai albastru colorați decât șira lungă a munților înalți ai Argolidei și cerul albastru limpede ca o lacrimă printre căscăturile columnelor Parthenonului, mărimea clădirii și seriozitatea ei religioasă adânc pătrunzătoare, mi-au dat pentru prima oară acea înfiorare vie, adâncă, despre care zicea Maiorescu odată la curs, că străbate măduva șirei spinării din creștet până la tălpi. Nu era nimeni împrejurul meu să-mi strice impresia, să-mi atragă atenția către alt lucru mai banal. Am stat, cât emoțiunea puternică a durat, sub coloanele din colțul de sud al frontonului vestic parthenonic, cu privirea către mare, și cum vedeam înainte și Pireul și Phaleron și tot golful Salonic, mă gândeam la nenorociții de egineți care, deși viguroși, erau un ghimpe în ochiul atenienilor. Fraza citită: „Atenienii au votat să taie degetul cel mare fiecărui eginetian în stare d-a purta armele, pentru ca să poată trage la lopată dar nu și arunca cu lancea”, mi-a venit des prin minte și parcă-mi părea rău de Aegina, cu munții ei frumoși, să cadă așa de grozav. Aș putea o zi întreagă să vorbesc despre emoțiunile avute pe Acropolis în așa scurtă vreme. D-atunci am mai fost de multe ori, dar emoțiunile au zburat; am văzut aceleași lucruri, dar inima nu mi-a mai bătut puternic.

                În zilele următoare m-am suit pe Lycabettos, am admirat și d-acolo ce era de admirat și dându-mă jos mi-am luat inima în dinți ca să fac o vizită lui Homolle[20], spre a-i înmâna cartea de vizită a lui Haussoullier[21]. Nu l-am găsit, plecase cu o zi mai-nainte la Delfi tocmai, va să zică, în vremea nesiguranței mele d-ai face o vizită în ajun. Ce va să zică și neliniștea mea sufletească! De mă duceam cu o zi înainte puteam să mă prezint lui Homolle și împreună cu acesta să vizitez Delfi! În locul lui am întâlnit pe Couves și pe Bourguet; acesta din urmă, colegul meu de odinioară la cursul lui Haussoullier în Paris. M-au primit amândoi cu o dragoste vădită, mi-au arătat biblioteca. La plecare, după cum e obiceiul meu de tutuit, am dat mâna numai lui Couves, nu și lui Bourguet, ceea ce acesta a ripostat prin a nu mă mai conduce până la poartă, lăsând pe Couves să facă acest serviciu. O meritam.  

                Peste două săptămâni am fost din nou ca să mă recomand d-lui Homolle. M-a surprins baba, portăreasa, când a citit cartea lui Haussoullier de vizită, a început să surâdă, arătându-mi foarte clar singurul dinte din stânga, lung și galben negricios, atârnând din gingia de sus: „Hei, ce face d-l H., este bine?”  „Ce, tot îl mai ții minte?”  „Cum nu. Ce om bun era!”. M-a făcut s-aștept o groază d-l Homolle. Când a venit, poziția lui degajată, dar mai ales nenorocirea ochiului lui drept m-au adus la adevărata mea poziție, eu care mă rugasem într-una până să vie dânsul: „Dă Doamne să nu mă emoționez, să nu mă pierd”.

                Am vorbit despre descoperirile lui Tocilescu din Dobrogea[22], i-am spus despre importanța descoperirilor preistorice de la noi în țară, menite să explice o mulțime de probleme de primă ordine istorice, teoria „Knotenpunkt” pentru popoarele care au invadat în Europa sudică, venind dinspre Rusia meridională.

                Am fost la Școala germană, mai întâi [am] vizitat pe Dörpfeld[23], care mi-a permis să vizitez biblioteca și cursurile lui de pe Acropolis, invitându-mă în același timp și la reuniunea Societății germane din 15 în 15 zile. A vorbit el, Dörpfeld, mai întâi, despre un templu din Neandria, pe coastele Troadei. Era vorba de o verificare a unei teorii a lui, care susținuse existența unui templu peripteric, în contra lui Koldewey[24], cel ce condusese săpăturile. Supozițiile lui au fost adeverite perfect adevărate, căci Koldewey nu săpase mai adânc să vadă în ce constă acest templu. Tot aci a demonstrat Dörpfeld și existența coloanelor, despărțind părți din columnele desemnate în Winkelmann’s Program, 1891, de către Koldewey. Ce inteligență și la arhitectul ăsta Dörpfeld, Doamne!...

                Am vorbit și cu Paul Wolters. Are ochelari de profesor, cu arcuri de aur și, lucru rar, sub unul din ochiuri mai întrebuințează în dreapta și un monoclu legat cu lănțuși de aur cam grosicior. Mi-a permis să iau cărți și acasă chiar, mi-a arătat catalogul și cum trebuie să caut, precum și desfăcut unele broșuri ca Hamdy-Bey, Les sarcophages de Sidon[25].

               

               

                1893 XII 26, luni

 

                Ieri eram mulțumit în ultimul grad. Astăzi am plâns, nu în sens metaforic, cât adevărat, cu lacrimi. M-am aruncat pe jeț cu batista la ochi și am plâns, și am plâns, căci nu știam pentru ce m-apasă gândul și sufletul. Să reluăm însă firul povestirii.

                Am primit o scrisoare de la Rădulescu Costache[26], cu o recomandație de la prietenul lui, Georghiadis. Cu spiritul meu de neîncredere în mine însumi m-am dus să fac vizita de rigoare. Mă așteptam să nu mă primească sau primindu-mă să mă expedieze pe dată... Cu totul altfel: m-au poftit, cucoana mai ales, m-au rugat cu așa căldură că toată jena mea, stângăcia mea s-a dus, rămânând eu „le bon causeur” ca întotdeauna stăpân pe discuție. D-l Sp[iridon] Lascaris, om de statură mijlocie, măruntă poți s-o numești, cu barba deasă neagră și părul negru, un om cu temperamentul liniștit, foarte puțin comunicativ, dar simpatic totuși prin faptul figurii sale, nu prin vorbire, mi-a adresat la început puține cuvinte. Cucoana în schimb s-a purtat cu o bunătate foarte lăudabilă și îmi făcea o impresie minunată, de femeie deșteaptă. Dar după câte m-am convins nu este tocmai, tocmai. Frumoasă este, nu încape îndoială, scundă și ea ca toate româncele – este româncă – vorbește uneori „à tort et à travers”, dar în marea majoritate a timpului îți lasă o impresie dulce, bună. Am vorbit politică împreună cu dânșii, despre relațiile întrerupte cu grecii, despre idealul poporului acestuia, despre situația lui culturală față de România, despre C.Rădulescu, despre petrecerea mea în Atena și entuziasmul meu pentru lumea și mai ales pentru pământul și clima Atticii. Tocmai cu ocazia asta, în momentul să plec, având mâna pe clanță, m-am pomenit ca din senin povestind despre farmecul primei seri văzute aici cu luna regină și cu cărările albe. Nu se potrivea, cum zice românul, ca nuca în perete.

                Cum credeam eu că întâlnirea nu va avea urmări, m-am pomenit într-o zi, ieșind de la bibliotecă entuziasmat de teoria mea a temperamentelor în artă și în critică, față în față cu d-na Lascaris, tot așa frumoasă precum am întâlnit-o întâi, numai gătită foarte luxos și cu gust. M-a oprit în drum, după ce am salutat-o, și m-a îndemnat să viu la dânsa ca împreună să facem o vizită la m-me Metaxa, „high lifeul” d-aici din Atena. Am hotărât pentru duminica de ieri. Sâmbătă seara însă, întorcându-mă acasă am dat de o carte de vizită a lui Lascaris cu invitarea următoare: „S.L. prie mr. Antonescu de vouloir bien déjeuner demain à midi 1/2 avec eux”. Greșala se vede în ce privește ortografia și stilul invitării, dar se deslușește și intenția bună. M-am culcat vesel. A doua zi, duminică de dimineața, am fost cu dr. Găină[27] la plimbare, pe Acropolis. El mi-a povestit obiceiul existând în Austria d-a se premia cei ce au fost „eminenți” dintre studenții din primele clase și până în anii din urmă cu câte un inel în valoare totdeauna superioară 500 fl. Inelul căpătat de dânsul costa cel puțin 900 florini. Plăcut obicei.

                Pe Acropolis i-am arătat monumentele rând pe rând, începând de la scară. Bătea un vânt de să te dărâme, dar cum cerul era cu un soare splendid nu se simțea frigul. Pe Parnes erau nori groși și cum el era foarte închis prin faptul norilor negri, îi da muntelui un aer de posomorâre care nu mi-l aduce aminte asemenea decât pe Iezerul, muntele nostru din Muscel sau Dâmbovița, văzut de pe Păpușa. Hymettos albastru fără licărire de alb cum obișnuiește el întotdeauna să fie și Pentelicul în zadar mă cercam să-i văd forma în timpan de fronton cu acroteriile din colțuri, îmi stătea Lycabettul cu mănăstirea-i albă din vârf mereu în cală, încât n-am putut să văd această asemănare a muntelui ca formă. După multe învârtituri pe Acropolis ne-am dat jos și eu plin de praf cum eram pe gene, pe mustăți, m-am dus la masă unde eram invitat. Tot bine m-au primit, numai eu iarăși mal à droit am făcut năzbâtii. Mai întâi și întâi cravata trasă la o parte, cravată în formă de fundă; prin urmare, partea care trebuia acoperită de dânsa a rămas aproape goală și adaugă butonul ieșit din gaură, așa că rămăsese aceasta goală și mai umflată, plus statul meu cam mutesc o vreme, cu sudori pe frunte și ochii pierduți. Când mi s-a dat lista de cărți în mână așa eram de zăpăcit că aș fi comandat-o toată de nu prindeam de veste. Am mâncat ce am mâncat, deși uneori cam zăpăcit. Atunci am învățat pentru prima oară că perele se despoaie de coajă tăindu-le cu cuțitul, dar furculița înțepând totuși para. În fine, ne-am sculat de la masă și am intrat în „parloir”. Acolo am fost și eu de spirit, nu ales, dar în fine am fost. „Sunteți numeroși în familie d-le A.?”  „Ziemlich”. Și să vezi cum am prezentat lucrul. Eram cu gândul să potrivesc pe lanterna magică un portret cu „Champs Elysées”. Haina desfăcută, așa că nenorocita de cămașă cu pieptarii desfăcuți din pricina bulinului căzut se vedea bine, și cu un picior peste altul râdeam precum presupuneam că grațios. „Am o soră, spuneam eu, care are 6 copii și cel d-al șaptelea se grăbește să nu rămâie mult în urmă”.  „Uu, dar e numeros. Și e urât lucru, zicea dânsul, să fie așa de mulți copii”.  „Ce face cu asta, soră-mea e prea bogată. Uite, și noi suntem numeroși, sunt 9 copii, din care 7 fete numai”. Mi s-a făcut curat părul măciucă, 7 fete, la dracul, îți trebuie un palat și o prăvălie de rochii. Prin gând îmi trecea ideea: „poate ca să iau vreo fată, surori de-ale ei, de mă tratează așa de bine”.

                Mi-am luat ziua bună și seara m-am întors la dânșii către 5 pentru ca împreună să facem vizita la Metaxa. În salonul de așteptare era un domn cu pălăria melon în mână, cu mănușile scoase dar mototolite cu dreapta, cu o figură energică, vie, prea inteligentă, destul de gros. Când s-a coborât de pe scări Lascaris, s-a sculat și el de pe scaun și eu. Eu ca mai ager am dat mâna, dar mi-a fost întinsă numai prin ezitare, căci în același timp o întinsese și domnul cu figura energică și mustățile à la Bismarck, fără barbă și el. S-au așezat la masă și au vorbit pe grecește fără ca ambii să aibă aerul d-a mă cunoaște. Drept vorbind nici prea tare nu mă sinchiseam. Când a venit cucoana după câteva minute, prima ei acțiune, cum am zice, a fost să mă recomande d-lui cu mustăți tăiate și figura energică. „D-l A. și d-l ministru Tsamados”. Va să zică onorabilul este șeful de stat major în Grecia și ministrul actual în Grecia. „Veniți din București?”  „Nu d-le, din Berlin!”  „Va să zică nu cunoști de curând țara. Cunoști d-ta pe Cara-Vasili?  Îmi este rudă, are proprietăți pe lângă Prut, făcea parte din Basarabia luată după război de ruși de la d-voastră”. Până să zic da ori ba a răspuns cucoana, care cunoștea familia. Într-un rând m-am fâstâcit aproape să mă înec cu glasul. M-a întrebat cum îmi pare Atena, cum găsesc lumea. Și am mototolit vorbele în gură parcă nu mâncasem de un veac.

                La Metaxa am făcut cunoștință multor persoane, dintre care nu mi-au rămas decât câteva figuri: d-șoara fata casei, cu dinții de dinainte plumbuiți cu aur, prea frumoasă, prea inteligentă și vorbind ca un potop, așa de repede. Cucoana m-a întrebat: „come stai”, crezând că e pe românește, eu socotind că e pe italienește am răspuns „molto bene”. Cine înțelege, vede de departe dobitocia mea. În fine, cât se poate de rău am ieșit și d-acolo. De m-a mai prinde, să mă spânzure. La ieșire și cucoana și domnul erau nemulțumiți cu mine, mai întâi fiindcă stătusem ca un mare budist contemplându-mi buricul de față cu toată lumea și al doilea fiindcă nu mă îmbrăcasem în haine negre ca toată lumea. De m-o mai prinde să mă spânzure, o repet. Jos și cucoana și Lascaris nu știau cum să se despartă de mine: le era teamă că mă duc după ei la hotel să iau iarăși dejunul cu dânșii. S-au despărțit, cucoana a intrat într-o casă și eu cu dânsul, pe care tot nu l-am lăsat, ne-am dus în jos. Am tocat moși pe groși, mi-am dat ifose că sunt în bună înțelegere cu d-l Maiorescu, că o să-l aduc la Atena, că vine cu vreo afacere politică, „vrea să pipăie terenul”, căci face mult „tort” pentru noi această rupere de relații. El m-a ascultat și n-a zis nimic. Când l-am întrebat din nesiguranța în care eram d-a-i face sau nu vizita lui Tsamados, mi-a spus: „da de ce nu, ar trebui să-i faci; păcat că nu știu adresa”. Am înțeles și n-am mai insistat. Mi-am exprimat dorința d-a vedea Crucera și nimic n-a zis, nici că e albă nici că e neagră. În fine, compromitere pe toată linia. Să mă satur altă dată.

 

 

                1894 ianuarie 6, sâmbătă

                ziua Crăciunului după noi,

                9 ore 45’ seara

 

                Ce să scriu altceva decât înjurături contra sorții?  Plouă afară cu picături mărunte, dar cum burlanul streașinei la odaia mea se taie de sus, picăturile adunate căzând din înălțime de sus cu regularitatea lor îmi face impresia, e vorba de zgomot, piftelelor puse pe tigaie cu unt pe foc și stând să se prăjească. Miros de bucate în memorie, cine a mai văzut!...

                Cu toate astea, în altă ordine de idei, am avut oarecare emoțiuni astăzi. După dejun a trebuit să mă sui pe Acropolis, căci era cursul lui Dörpfeld. Am luat drumul meu obișnuit pe strada D[ionisie] Ariopagitul și apoi pe lângă coasta Odeonului lui Herodes Atticus m-am suit pe prima terasă, cea înainte de poarta lui Beulé. La intrare dau de Dörpfeld însuși. Îl salut și, cum vroiam să mă sui spre intrarea porții, acesta mă chemă spunându-mi în nemțește că astăzi fiind Crăciunul intrarea pe Acropolis este oprită și apoi vântul prea tare acolo, sus, îl face să ne vorbească despre „Pelargicon”, subiect preparat pentru această ocazie. Eram primul sosit la conferință, deși ora de începere era puțin trecută. Am simțit grija lui după întrebarea: „curios, astăzi «scheint» nimeni n-o să vie”. Se vedea o așa îndoială, disperare în sufletul lui încât mie însumi parcă îmi mușcau șerpi de inimă. Îmi ziceam în gând: „la dracul, iar am ajuns ca în Paris la Haussoullier, Homolle și Foucart[28] sau la Domaszeski[29] în Heidelberg și la Furhwängler[30] în Berlin, singur la curs, eu care după figură le păream tuturor că nu mă ocup aproape deloc și că vin mai mult din sacrificiu decât din dragostea de știință?”. Am încercat, pe cât limba mea nemțească mă ajuta, să-l asigur că în 10 minute vor veni toți. Și precum e obiceiul meu în situații disperate că mă rog de D[umne]zeu sau mi-aș da sufletul să văd binele altuia împlinindu-se, m-am rugat și acum: „te rog Doamne, fă măcar să vie 5 auditori, să nu rămân singur”. M-a auzit D[umne]zeu, căci imediat, peste două minute, a apărut dr.Brucke(?), un cocoșat, dar care pare că se interesează de chestiunile topografice vechi ateniene, considerând întrebările lui, când s-a apropiat și un domn, desigur mai mult decât un diletant, un individ care trebuie să se priceapă în antichități cum mă pricep eu în cele arabe ori chineze. Ăst individ mi-a rămas în minte prin faptul că mai târziu, în mijlocul conferinței lui Dörpfeld, vrând să se așeze pe un steni de piatră poligonal, din materie roșcată (stâncă de Acropolis), și fost făcând parte dintr-un mur cyclopean (pelasgic) vechi care era alături de noi, bolovanul s-a pornit din locul lui și greu cum era a apucat piciorul personajului nostru dedesubt. Dacă nu erau ceilalți care să-l scape rămânea cu piciorul său rupt sau strivit sau sluțit. Bietul Dörpfeld, ce om de inimă!  Cum să puie el mâna, cum să ajute și mai ales vu, vu, un țipăt nedecis, dar sfâșietor de milă, care ne silea să-l scoatem pe cel dedesupt mai repede la lumină, arăta deplin inima acestui ilustru arheolog. După alte două minute au venit alți trei, elevii Școlii germane, Noach, Schmidt și Bulle, și puțin după au apărut mai mulți. Făcându-se numărul respectabil, a pornit cu noi spre partea dreaptă a Acropolei, ceva mai sus de ultimele trepte ale „cavei” odeonului lui Herodes.

Entuziasmul meu aici a avut motivul să se arate. După niște urme cu desăvârșire șterse, aproape dispărute, a construit un drum care venea dinspre teatrul lui Dionysos pe care îl tăia la mijloc, ocolea după „St[atui]a lui Eumenes” și peretele sudic al Acropolei, pentru ca la teatrul lui Herodes să se suie în sus spre a-l ocoli pe la spate ș-apoi d-aici suindu-se sau scoborându-se până la templul Eleusinion, unde da în drumul cel mare al procesiunilor mergând spre cetățuie sus. Urmele în ce crezi că constau? O piatră aici, peste douăzeci de pași un compozit de mai multe clădiri ruinate până la temelie, dar după felul mușcăturii lor dovedind lărgimea (2 metri 1/2) a drumului, câteva trepte una peste alta, un mur poligonal sau deasupra sau dedesupt, după cum prin dată e anterior sau posterior alcătuirii drumului, iarăși câteva zeci de pași cu mormane de pietre de toate mărimile, și iarăși o lespede-două sau o dungă de o parte a cotisului sau cealaltă a marginii căii, în fine, într-un cuvânt un amalgam de pietre, de temelii, de clădiri, de dărapuri, că numai un spirit ager și „ausserordeutlich” pătrunzător și știutor, precum este Dörpfeld numai, putea să-și dea pe față taina. Zău, îmi venea să-l îmbrățișez, așa dragoste îmi era de dânsul și ascultam cu amândouă urechile. Am ieșit la concluzia că murul pelasgic nu mai este murul de pe Acropolis, precum credeam eu, cel „enneapylos”, ci un mur împrejmuitor pe poalele de jos ale stâncii de jur în jur. Murul, după cum arăta Dörpfeld, a existat multă vreme până în secolul IV a.Ch.  A făcut și un spirit, foarte cu gust; deși nu-l pot reda în toată savoarea lui, consta în ideea că tot așa de puțin trebuie să credem în scriitorii antici, vorbind despre dărâmările  săvârșite pe Acropolis de perși, precum noi când am auzit de surpăturile cutremurului în Zante. Regele, plecând după indicația jurnalelor la Zante și așteptând să vadă numai ruine, n-a întâlnit măcar o singură casă care să aibă numai un indiciu cât de mic despre cutremur. A trebuit să se întoarcă îndărăt râzând singur de credulitatea dată de el gazetelor înfățișând insula „o ruină fumegândă”. Mă învinețisem de frig și picioarele desigur îmi erau de lemn. Dinspre Salamina venea un nor ca un balaur să ne ude cu ploaie; nu ne-a apucat decât tocmai când ne arăta puțul din mijlocul teatrului lui Dionysos, un puț adânc de 15 m și făcut de către Peisistratos.

                Pe luciul mării, acoperit de cerul alburiu plumburatic, era un vapor de mare, mărunt și negru ca o furnică, iar fumul alergând în urmă în unghi ascuțit, îmi făcea impresia unui cârd de cocori, era numai o dungă dublă, în zigzag (unghi) subțire. Vasul ăla ducea oameni și în fiecare om era o lume de vise și de iluzii, îmi venea să plâng!... Când am ajuns acasă și am cerut să vorbesc lui Stavride, eram abătut cum n-am fost de mult. Noroc cu tânărul acesta, mi-a mai trecut urâtul. Înalt, blond și cu favorite scurte, ras sub bărbie, băiatul poate să aibă 25 de ani, îți face impresie bună și aduce puțin cu Coculescu de la matematici, cel ce a fost prin Senegal.

                Am vorbit despre Paris, natural ambii cu entuziasm și cu un regret sincer despre frumusețile d-acolo. Am vorbit despre lipsa de femei aici și din subiect în subiect l-am târât în cercul meu, despre însurătoare, și am ținut discuția toată numai pe terenul ăsta. Am râs, am flecărit, am sfârșit prin a fi eu, în ce mă privește, foarte mulțumit de dânsul. Fi-va fi fost și el de mine?  Nu știu. În orice caz pot afla dacă mai vine în casă la mine. Cu dânsul am avut afacerea Metaxa pe braț. Eu fusesem în familia aceasta și fiindcă băiatul mă asigurase de venirea lui la mine, rămăsesem tare surprins văzând că nu vine două zile apoi. Atunci am înțeles că Stavridi intervenise pe lângă Metaxa, cu care era legat, pentru ca să-și răzbune pe mine de faptul izgonirii lui Moruzi prin gazdă din odaia lui de mine care o închiriasem aceeași cameră. Moruzi, fiindcă tot trebuia să plece, s-a mutat în altă odaie, dar pica mi-a purtat-o bine lăsând lui Stavridi griji să o răzbune, prietenul lui din România. În fine, a venit Stavridi la mine și ne-am împăcat imediat. Are maniere și pare destul de deștept. M-oi înșela?  Știu eu!  Se poate da, se poate nu. În orice caz, e frumușel și mie îmi place. Vorbește bine franțuzește și știe românește ca și mine.

 

 

                Atena, 8 ianuarie 1894

                luni, 6 1/2 seara

 

                Astăzi scriu impresiile amestecate de ieri și de astăzi. Nu știu cum uneori, când cerul meu e mai acoperit de nori, mai negru, și nu văd împrejurul meu nici măcar o rază de bucurie, d-odată pare-se că se sparg norii, sunt fugăriți de vânt și pe cerul senin frumos s-arată soarele frumos, toată lumina veseliei, și îmi încălzește sufletul. Trebuia să merg după masă la 5 ceasuri să fac o vizită la familia Metaxa. De dimineață, cu gândul mai vrând, mai nevrând, am pornit pe bulevardul Amaliei și în dreptul bisericii rusești mă pomenesc cu un domn foarte bine îmbrăcat, ținând de mână o copiliță tare drăgălașă, că mă salută. Am răspuns la salut mai mult surprins decât cu conștiință, deși vedeam o figură cunoscută înaintea ochilor. „Vous allez-bien?”  m-a întrebat dânsul. Foarte bine, mulțumim, și mi-am scos căciula din cap și [am] pornit mai departe. Pe urmă, amintindu-mi persoana, am cunoscut-o în Paris, fără să-i fi știut vreodată numele. Printr-un instinct curios, ne-am vorbit foarte simpatic atunci, mai cu seamă în tramvai și de multe ori repetam p-atunci: „Doamne, ce simpatic individ!”  M-am întors îndărăt de la muzică pe același bulevard și, întâlnindu-l revenind, am dat mâna împreună și i-am cerut adresa: Miltiades Callogeropulo.

                Seara ducându-mă la masă, cum îi spusesem că mănânc la „Minerva”, a venit să-mi facă vizită. Am vorbit împreună foarte intim și cum sunt eu după băutura câtorva pahare de vin, întreținerea noastră ajunsese intimă de tot, „Herzlich” ar zice neamțul.

                Seara la ora fixată am fost la Metaxa, unde pe lângă stăpâna casei mai erau și alți trei domni, dintre care unul un ofițer. Discuția a fost asupra „timpului”. Dar eram așa de emoționat încât mă trecuseră sudorile pe sub mustață și pe frunte, mai nu știam ce spui. N-am fost măcar capabil să refuz ceașca de ceai și am băut-o cu o lipsă de manieră ridicolă. Dar mi-am venit în fire repede și-am adus discuția asupra României și Helladei, eu, negreșit susținând Grecia, fiindu-ne superiori în cultură, toți ceilalți și mai ales drăguța domnișoară susținând contrariul. Au plecat domnișorii, ne-am dat mâinile „charmés” toți unii de alții și eu am rămas în casă cu stăpâna și fata. Vroiam să pui la cale afacerea cu Moruzi și mi se mâniase ochiul, simțeam bine, și vocea devenise mai „casantă”, mai brutală, simțeam bine treaba asta, dar pentru un moment nu puteam face nimic. S-au aranjat însă lucrurile îndată începând românește să vorbim câteștrei și discuția redevenind monotonă se repeta sub altă formă; susțineam că fetele din Attica sunt mai frumoase ca fiicele din România – of, ce anost trebuie să fi părut!  Mi-am luat bună ziua și am pornit pe drum. Din complezență sau din simpatie m-au invitat să mai viu pe la dânșii. Ba d-șoara, vrând să-mi puie pardesiul și cum servitorul nu se grăbea mai repede, a vrut să-mi ajute, ceea ce am refuzat energic. Singura dată când n-am fost găgăuță. M-oi mai duce pe la dânșii, nu m-oi mai duce... oi vedea cum îmi stau acțiunile.

                Seara am fost la Găină și am vorbit cu dânsul până pe la 1 1/2 noaptea; ploua mărunt afară și trista stare sufletească a bucovineanului m-a silit să-i ridic moralul. Îmi spusese că seara antecedentă plânsese. L-am mai învioșat. Dacă nu e și pentru mine cine să mă înveselească în amăreala mea!... Ce nu am flecărit!  Istorii despre bandiți, despre prevestirile rele ale viselor, despre progresul țării noastre pe mersul civilizațiunii, despre influența lui Maiorescu, „cel mai mare om din câți a avut vreodată țara românească”, și el nu părea să mă contrazică, despre poezia noastră română și am citit „Luceafărul”.

                Am dormit cu vise și cu sufletul obidit, cum se spune, căci am văzut scrisori la sfeștnicul lui Stavridi, venite din România, și eu, care aștept răspunsul lui Maiorescu la articolul meu trimis, rămăsesem cu buza crăpată.

                Astăzi am fost la Callogeropulo; merita să-i fac o vizită pentru că mi-a oferit un bilet „gratis” pentru o societate filarmonică unde se cântă împrejurul unui arbore de anul nou. În fine, oi vedea ce înseamnă și asta mâine.

                Protoiereul Atanasiu, cel decorat de M. Regele cu Steaua României, mi-a povestit o anecdotă foarte caracteristică, cu prilejul tăierii Bulevard[ului], în București. „În ultimul timp atacul jurnalelor contra lui Pache[31] ajunsese așa de rău, urât, că Pache disperat și dezgustat se dusese la Maiestatea Sa să-și dea demisia. «Iată Maiestate, vă rog să-mi primiți demisia». «Dar te ce, ce ai la d-foastră» – și aici părintele făcea o mimică foarte expresivă, imitând figura lui Carol. «Uite, Maiestate, sunt atacat tare de ziare, mă insultă toți din toate părțile, m-am desgustat». Regele, care-i plac oameni gospodari și lucrători «harnici» l-a îmbărbătat: «Uf, tomnule Pache, ce om și la t-ta?  Te iei după flecăriile unor băiețași. Copiii numai unde este un pom roditor aruncă bățul, într-un copac fără roade nu»„. Nu știu care a fost rezultatul întrevorbirii, dacă Pache și-a tras sau nu demisia, dar anecdota îmi place și caracterizează minunat pe Rege.

                Tot astăzi am fost la Callogeropulo. M-a primit la ușă el însuși în persoană, el chiar mi-a deschis ușa. M-a introdus într-o odaie unde vis-à-vis de ușă era un tablou foarte mare, un portret făcut de însuși un grec, un pictor tânăr care studiază la Paris. Portretul reprezenta însuși pe Miltiades al meu, cu o figură cam poetic exprimată, cu ochii plecați în jos și fizionomia gânditoare. Nu e rău, fără îndoială, afară de mâna dreaptă care pare neisprăvită. Mi-a arătat apoi o sumă de vase din epoca târzie, cabirionice, cum s-ar numi, și un lecythos admirabil cu o femeie stând pe un stan de piatră, Boreos, cum se obișnuiește în general în asemeni ocaziuni. Un tors de femeie tras pe suprafața albă a lecythului, cum n-am văzut decât pe reproducția unui alt lecythin [în] opera lui Dumonbet Chaplain, cu înfățișarea lui Hypnos și Thanatos culcând o fată. Un lucru curios, ca să-mi arate în ce armonie trăiesc câinele cu pisicile, mi-a aruncat o pisică neagră peste tot, pisică a casei între cei doi câini și de unde ne așteptam să se sbârlească pisica și să miorlăie, care mi-a fost mirarea să văd pisica și câinii apucându-se la joc. Va să zică proverbul nostru: „cutare trăiește cu nevastă-sa ca pisica și câinele” în casa lui Callogeropulo are sens întors !...

                Am vorbit cu el din nou de Paris și arătându-mi un portret prea frumos de femeie mi-a spus că este iubita lui. Iarăși, cum e obiceiul meu, am început să scormon cenușa dragostei depusă peste portretul arătat cu șuvițele de păr și iarăși am dat de adâncul nemărginit al întristării, părerii de rău. De astă dată mai dibaci, în loc să sap mai departe vâna, am lăsat lucrurile moarte și am schimbat discuția nu fără a-i fi spus că „iluzia ce-și face omul pe pământ e întâia datorie și dacă cu «dânsa» poți să-ți închipui că vei fi fericit, însoară-te și ia-o pe dânsa, pe care o iubești, și aruncă-te în valul plăcerii”. Destul am eu necazurile mele, la ce să mai sufăr și durerile altuia. Nirvana, Nivana, zeul iluziei deșarte învălue-ne în vălul tău himeric și dă-ne uitarea și alinarea durerilor, împrospătând și puterile noastre de răbdare și dându-ne bucurii mai lungi.

 

 

                1894 februarie 6

 

                M-am întors de la Laurium[32]. Așternând pe hârtie regulat totul, iată la ce se reduce întreaga afacere. M-am înțeles cu Taramelli, Tsundas și Ricci să mergem la Thoricos[33]. Sculat de dimineață către 7 ceasuri, când a venit la mine Taramelli. Întâlnirea cu toții s-a făcut la gara Pelopones. Drumul de o parte Parnas, de alta Hymettos ș-apoi o vale largă cu mai târziu munți albaștri în dreapta, munți albaștri în stânga. Am discutat pe drum cu Tsundas asupra faptului deosebirii de îngropare în epoca myceniană și în epoca de înflorire. Teoria mea asupra influenței primei rase. Suișul spre cetățuie. Marea venită în dreapta, cerul venit deasupra și grămezile de zgură neagră în stânga. Muntele cu cetatea Thoricos, un soi de con dublu, cu dinții de piatră în vârf a dolmene din Franța. Lângă poale, teatrul săpat de Școala americană. Forma eliptică. Discuție între noi toți asupra destinației apartamentelor din dreapta cu cele două trepte tăiate în piatră. De partea opusă templum in autis lucrat foarte bine din altă piatră, marmură albă îmi pare și cu stilobatul pe stâncă însuși săpat. Discuția ia proporții mai vii când căutăm să dăm o dată acestor clădiri. Înăuntrul teatrului s-au găsit o modetă de la sfârșitul sec.V a.Ch. și mai multe din prima 1/2 a sec.IV. Eu am susținut, pe baza unui vas cu figuri negre pe fond roșu și pe felul pietrelor din care e clădit zidul din spate, că suntem în fața unei lucrări din sec.VI. Tsundas susține o dată mai nouă, fiindcă pe când în Atena nu exista un teatru pe la sec.VI de piatră, ar fi curios să se găsească unul în Thoricos. Acum însă cred în greșeala mea, căci nu exista überhaupt kein Theater în sec.VI, nefiind piese. Discuție aprinsă asupra cisternei din spatele teatrului. Este un Tholos, precum susțineam eu, este o cisternă precum zicea Tsundas?  Discuție nesigură. Cred, din pricina identității de lucrătură, o dată egală pentru cisternă, ca pentru turnul din față și pentru teatru. Am intrat în caverna dindărătul teatrului poate mai mult de 30 m. Tsundas înainte, eu după și Taramelli al treilea. Să fi fost tyrintic, să fi fost născut acest drum subteran din alte motive – poate o carieră – nu știu. Ne-am suit sus pe muchea muntelui. În vârf pietre în picioare ca niște dolmeni. O primă terasă spryinta în spate cu un zid ca în Troia, prima cetate. Apoi o a doua terasă, mai spre vale cu mai multe camere și tot din același sistem de perete lucrată și, în fine, a treia cu dimensiuni mai mari; într-una din camere se afla ca un soi de altar cu o vatră în colțul odăii. Numaidecât cioburi de olărie foarte primitivă, troiană și myceniană – am un exemplar bun – și rare parcele de vase dipylo-myceniene. În fond un oraș tare sărac și rău explorat.

                [Adăugat „Vineri febr. 9, seara 10 1/2, 1894”] Când ne-am scoborât din vârful dealului spre partea nord-vestică am dat de mai multe Kuppelgräber. Unul caracteristic prin forma eliptică a camerei sale. Pereții formați din mai multe șiruri de plăci de piatră puse una peste alta, cele de sus întotdeauna ieșind mai mult înspre înăuntru. Poarta de intrare destul de lată e acoperită cu două lespezi enorme de piatră.

 

 

                1894 febr[uarie] 8/20, seara

                Marți, frig

 

                Ziua de astăzi merită din toate privințele să fie notată. Contele Fe d’Ostiani, după invitarea de duminică, mă poftise din nou marți seara la masă; fiindcă mi se păruse că direct contele nu-mi spusese nimic, am lipsit deși știam bine ce făceam. Ministrul Italiei a fost surprins de faptul nevenirii mele și, după mai multe trimiteri de invitare, astăzi am fost din nou la dânsul. De dimineață am lucrat cu inima la locul ei pentru sfârșirea articolului lui Maiorescu și când a venit Taramelli la mine eram lângă sobă la foc.

                Într-o clipă gata de ducă; am fost la bărbier, m-am ras și am plătit un abonament pentru o lună. Apoi la ambasadă am fost prezentat lui Cariagdi, principele, cu care am vorbit despre câteva persoane române în ambasade, dintre care și despre Nedeianu. A promis Cariagdi să ne însoțească și în Aigina pentru o zi două, îndată ce vreme frumoasă va fi.

                Sunând 12 ne-am despărțit repede și pe ușa laterală am intrat în sală, unde contele Fe d’Ostiani, luându-mă de mână, m-a prezentat foarte vesel doamnei Marini și contesei Maggi cu bărbatu-său. La masă am fost așezat la stânga d-șoarei contesa Fe d’Ostiani, în stânga eu având pe individul însurat de curând, vărul contelui, iar în față pe nevasta atașatului militar italian la C[onstantino]pol, Marini. O figură rondă, cu rumenă față și cu ochii albaștri, vorbea cu o dragoste infinită. Povestea ea într-un rând cum i se furase niște rochii care le-a găsit purtate pe scena „Operei” din București. A mai vorbit dânsa despre scopiții noștri și mânatul lor repede prin capitală și mai ales cu un umor infinit ne-a povestit tocmirea unui spân ca fecior căruia i-a plătit mai mult pentru ca să nu-și lase mustățile să crească!... Am mai vorbit despre plimbările pe apă și pe drumurile de fier austriece – aici m-am încurcat eu puțin – și despre cavalcadele doamnei Marini. Femeia asta mi-a rămas în minte cu ochii ei jumătate albaștri, 1/2 cenușii, de statură mijlocie și cu obrajii rumeni.

                După masă am trecut în salon unde am vorbit despre tot și toate. Între altele – am făcut rău, am făcut bine? – eu spunând că știu să dau cu cărțile, m-au silit să iau cărțile în mână și să dau contesei Maggi. Mi-aduc aminte, un moment când vorbea doamna Marini, că făceam următoarea reflecție: „iată, scumpul meu, e pentru prima oară de când ești pe pământ și te afli în sânul unei familii mai ridicate decât ai văzut până acum”.

                A venit mai în urmă ministrul reprezentant al Turciei cu un individ grec cu favorite albe lungi și care tot timpul, unul cu fesul, celalt cu pălăria, au stat cu ele pe cap. Mi-aduc aminte că nu m-am oprit să zic: „Doamne, d-lui îi e teamă de ploaie în casă, d-așa nu-și leapădă pălăria”. Observația a trecut din gură în gură până ce a auzit-o și contele Fe d’Ostiani. Tocmai târziu, când eram împreună în trăsură, mi-a spus ministrul că individul cu pălăria în cap era personajul cel mai influent în Atena. Ministrul Turciei, când m-am apropiat să-l întreb despre faptul de a fost prin România, am observat că nasul îi era de carton. Doamne, curioase cunoștințe poate face omul în viața lui!... Când m-am dat jos din trăsură n-am găsit alt cuvânt, eu imbecilul, decât să spun : „bonsoir” în mijlocul zilei. A fost asta singura „gaffe” care am săvârșit-o sau nu?  Le-au rămas opinie bună despre mine?  Când m-am despărțit de dame mi-au dat mâna cu o așa simpatie și intimitate încât aș crede tocmai în bine pentru mine!... M-au invitat pentru mâine seara să petrecem în intimitate, să jucăm cărți, iar pentru joi de dimineață, numai dacă timpul este frumos, să le conduc la Acropolis pe dame și să le explic frumusețile artei!...

                Revenind la vizita pe dealul Thoricos, după ce am văzut minele, ne-am scoborât în vale să mâncăm; aveam o foame de lupi. Ni s-a dat niște ouă fierte și un fel de brânză, îngrozitor de tare; mi-aduc aminte că Tsundas vrând să taie o bucățică, eu mă sfiam să nu-mi sară fragmentul de os în față. Vin negru bun și ridichi de lună adorabile. Alături cu odaia noastră era o nuntă, din care n-am văzut decât o fată plângând care venise în sala noastră; din nefericire, tatăl nuntașilor, stăpânul caselor unde ne aflam, ne-a rugat să trecem alături și să felicităm pe miri. „kalw rixhka„ trebuiam să spunem, nu mai mult, și am fi băut până a doua zi, dar nu știu cum s-a făcut și nici unul n-a vrut să spuie. Ce rău mi-a părut, căci nu gândeam câtă plăcere adâncă le-ar fi făcut lor să ne vadă pe noi străinii, altă lume decât dânșii, aducând asemenea orație. Mai înainte însă d-a ajunge în această cârciumă am uitat să spun că Tsundas, vrând să strângă la un loc cu umbrela mărăcinii aruncați în gura unei galerii căscate în stânca muntelui, i-a rămas în mână numai mânerul umbrelei, restul azvârlise în foc!  Ce am mai râs, Doamne, ne țineam cu mâna de pântece. După ajungere la haltă în Thoricos noi am pornit spre Laurion pe jos și întrebând mereu pe drumeți unde stă Serpieri, șeful Societății franceze, am găsit casa acestuia dar pe dânsul ba, era în Atena. Ne-a condus servitorul lui din Romagna până la fabrică unde Moull, directorul general al Societății, în grad după Serpieri, ne-a dat toate înlesnirile posibile și imaginare; ne-a dat sfaturi pentru călătoria noastră și pentru probabile resturi de zidiri cyclopice – ceea ce căutăm – și pentru antichități grecești în general. Ne-a convins că trecerea în insula Macronisia, unde hotărâsem să trecem, e periculoasă din pricina schimbării în timp repede.

                Noaptea, în mijlocul umbrelor crescânde ale nopții și luminilor rare aprinzându-se mereu la fabrică, am vizitat pe dibuite atelierele de lucrătură a pietrelor din care se scotea argintul, adică specialmente plumbul. Cum eram singuri pentru a doua zi, noi căutam să vedem încă fabrica așa precum se putea. Din totul nu-mi aduc aminte decât de cererea ceasornicelor noastre pentru pus la magazie odată ce intram în atelierul de electricitate, căci altminteri ceasornicele s-ar fi stricat complet, și de curgerea plumbului în chip de lichid aprins cu colorații minunate. Când am intrat spre hotel noaptea, umbrele oamenilor puțini de pe uliți, umbrele lungi și negre ale coșurilor care păreau din pricina suelarului departe la infinit, și zgomotul regulat al mașinii cu răsuflarea ei regulată ca de bestie rănită de moarte, oboseala grozavă și mai ales temperatura friguroasă cu vântul strașnic, îmi dădeau o așa impresie vie încât, întorcându-mă spre hotel și simțindu-mă aproape cu totul izolat, am plâns fără să știu de ce, cu paltonul pe cap. Taramelli care m-a văzut a început să râdă, pe urmă m-a lăsat liniștit să plâng. Sculându-mă liniștit a doua zi, am văzut ce înseamnă izolarea pentru mine și că eu nu-s născut ca să mă schimb din loc în loc; cu ce foc doream eu atunci patul meu din Atena și cât n-aș fi dat să mă întorc mai repede!...

                A doua zi, după cum era convenit – căci Moull, belgianul, dăduse ordin pretutindeni și telefonase –, ni se pusese trenul la dispoziție pentru Camarza, trebuiam să fim gata pentru 6. De unde?  Eu personal m-am sculat, dar văzând că Taramelli nu se scoală, m-am mai tăvălit de vreo două-trei ori prin pat și apoi după câteva căscături am sfârșit prin a mă îmbrăca. Când am ajuns la tren, același vânt și noaptea tot adâncă. Înaintea noastră mergeau doi indivizi cu basmale legați pe sub bărbie și cu șapcă pe cap. Unde-i vedeam din pricina nopții și întunericului, oamenii mi se păreau negri și gândindu-mă la Germinal de Zola, mi se făcuse o frică neînțeleasă. Urla mașina și fluerele, cu zgomotul răgușit, și fumul negru dus de vânturi în sus și în jos, și revărsatul zorilor cu nori alergând spre apus, mi-au dat una din cele mai pline zile de emoțiune. În tren am fost primiți la mașină, căci pe vagoanele deschise, pentru transportul materialului, am fi fost de mult în sânul coconului Sarsailă.

                Când am ajuns ni s-a arătat calea, ceea ce ne-a dus la un fel de canton unde un inginer pus din poruncă mai mare avea să se scoboare cu noi și să ne conducă pe dinăuntrul pământului. Am luat o cafea fiecare și apoi ne-am pregătit de scoborâre. Întâi a trebuit să luăm îmbrăcămintea minerilor, care constă din pantaloni și hăinuță de dril albastră cu o șapcă de pompieri în curea lucrată pe cap. Ne-am scoborât cu ascensorul. Eram patru, fiecare cu feștilele caracteristice minerilor în mână.

 

 

                12/24 febr[uarie] 1894

                Sâmbătă, 1 1/2 noaptea

 

                Astăzi multe lucruri noi. Au îngropat pe Lolling, german venit din bruma nordului, atras de dragostea lumii vechi și de farmecul cerului de Attica și a dat trupul acestui pământ sacru. Când m-am uitat din balcon la coșciug purtat pe mâini și urmat de toți cunoscuții lui, germani, englezi sau francezi, mi-a venit în minte ideea că mort repede n-a avut măcar un câine al lui, din casa lui, ca să-l vadă, să-l mângâie, să-l înveselească. Îmi spunea Tarramelli că la îngropare Cabbadias plângând cu hohot i-a zis: „iată-te cufundat în pământul sacru, pământul care l-ai iubit ca sufletul tău” și nemaiputând urma a lăsat locul lui Walter, care și el n-a zis nimic fără să nu-l podidească plânsul. Dörpfeld își mușca mustața ca să nu țipe, iar ceilalți plângeau. Cununele puse pe mormântul lui au să se veștejească, căci nu-i un suflet pe pământul ăsta larg care să-l mai vadă după câteva zile. „Aș vrea mai bine cel din urmă muritor să fiu pe pământul cel negru, decât rege în umbrele morții” zice Achile. Bietul Lolling, care nu l-am cunoscut, care nu l-am văzut, s-a pogorât în sânul mamei comune, în pământul cel negru, în umbrele reci ale morții. Se spune că a fugit din țara sa mai întâi fiindcă n-avea pe nimeni acolo scump, ș-apoi ideile lui socialiste îl sileau să caute un codru de pâine acolo unde era cu putință. Dragostea lumii vechi, artei cele vechi l-a cuprins până să-i înghită și trupul și sufletul. De ce omul ăsta m-a făcut să fiu trist?...

                După masă am fost cu Contessina și cu contesa Maggi-Guacinieri pe Acropolis. Un cer splendid albastru, cu marea cenușie și munții schimbându-și culorile după poziția soarelui, către seară Hymettos, cel albastru închis în faptul zilei, era violet roș din pricina soarelui la culcare. Am explicat ce puteam și noi cu focul care se cuvenea; dar nefiind comunicare de suflete, de emoțiuni, cuvintele erau reci și fără răsunet. Până și figura lui Hissos, zeul Hissos cu frumusețea lui cerească, mi se părea rece, mă lăsa rece; căutam în van să mă îmbăt cu cuvinte; iluzia și focul frumuseții nu era. Când am ajuns înaintea statuii Nike Apteros, care-și leagă sandalele, pieptul ei cu sânul parcă să miște și cu draperia încutată pe corp în chipul să o poți smulge de [pe] trupul zânei și să-i lași acesteia pielea în toată goliciunea ei, emoțiunea D[umn]zeiască, emoțiunea vie d-abia de m-a atins, dar așa de în clipă, așa de slab, parcă era raza unei scântei să piară. Judecă situația. Contessina, fata de 35 de ani poate, obrajii au început să se ofilească, se vede singură, izolată cu părintele ei numai, aruncată în lumea asta nemărginită, ea născută în mijlocul Braziliei, unde pădurile sunt virgine și furtunile dese. Toată speranța ei, toată dragostea ei de viață s-a dus, n-o interesează nimic, nu o înveselește nimic. Când surâde, surâsul ei pe buzele galbene și pe obrajii ofiliți parcă e surâsul unui soare învăluit de toate părțile cu nori pe o natură înghețată, rece, împietrită. Când jucam cu dânsa „Sette e mezzo” vorbeam că sufletul e tânăr, îi place să iubească; ea răspunde: „mon âme est vieille”. Cine înțelege câtă deznădejde cuprindea cuvintele astea înțelege câtă impresie a putut să-mi facă. Ce nebun sunt sau ce nebună e inima mea; mă interesez la suferințele altuia, mă doare nenorocirea altuia și eu sunt mai fericit?  Cu toate astea Lolling, așternut cu fața în sus în groapa neagră, departe de pământul lui, este mai nefericit. Îmi pare rău, foarte rău că nu pot exprima îndestul toată mâhnirea mea, toată disperarea mea pentru omul ăsta. Și eu care visasem noaptea trecută, în urma impresiei avută cu vorba lui Taramelli, „cred că Lolling e în agonie”, că el se va însănătoși!  Cel puțin așa îmi spusese femeia aceea râzând în vis: „Lolling este în afară de orice primejdie”. Adevărat, e în afară de orice primejdie.

                Am făcut cunoștința contelui de Revel – iarăși conte?, că întrebam chiar pe Taramelli de sunt mulți conți în Italia –, cel cu copiii frumoși cu figura de engleji care stăteau înaintea mea la masă, la Minerva. A surâs, căci m-a recunoscut îndată. Principele Cariagdi, cel care vorbește perfect franțuzește, a fost foarte gentil marțea trecută când m-am dus să-i fac cunoștință. A hotărât împreună cu mine și cu Taramelli să viziteze Aegina, el cu pușca la vânătoare, noi cu ochii la antichități. Cred că doamna Cariagdi vrea să facă cunoștința mea. Oi vedea, probabil voi merge să fac o vizită, după petrecerea în Aegina. Afacerea cu contele Fe d’Ostiani nu trebuie s-o uit. Mă invitase după prânzul de 12 să viu seara la „Sette e mezzo”. Eu înțelegând că la 7 1/2, eram furios contra lui Taramelli care a venit la masă la mine tocmai la 8 1/4. Mâniat ne-am pus pe drum certându-ne. Adevărul că mă invitase la jocul de „mezzo” și nu la 7 1/2. Ajungând la Legațiunea italiană nimeni la ușă. Am tot bătut ciocanele fără să putem pătrunde, căci soneria electrică n-o găseam. Eu, mâniat, am pornit-o îndărăt acasă foc și ajuns am scris rândurile astea: „Monsieur le Ministre, je regrette vivement la manque de politesse dont je me suis rendu coupable hier envers vous, ce dont je vous demande mille fois pardon. Mais vraiment la chose este arrivée sans que je puisse m’en rendre compte. M.Taramelli avait compris autrement l’invitation que moi, et je me suis laissé aller après sa manière de voir. Lorsque à 8 1/4 nous sommes arrivés chez vous, la porte etait fermée de telle sorte qu’il n’y avait pas moyen d’entrer. Alors je suis revenu chez moi, avec l’intention de vous presenter avec mes excuses, mes sentiments de profonde et respectueuse sympathie. T.A., 1894 febr.21, Athenes, miercuri”.

                Când astăzi, sâmbătă, m-am dus să-i fac vizita, el era în grădiniță, unde m-a primit cu fie-sa și rudele lui cont[ele] Maggi. „Îți mulțumesc pentru scrisoarea amabilă a d-tale”... Ce a vrut să zică mai departe nu știu, că i-am tăiat cuvântul și schimbat șirul discuției. Mi-a mai promis încă o dată că va îngriji despre mulajele ce vrea să dăruiască muzeului nostru din București[34]. „Nimic nu ne grăbește” i-am zis când ne-am despărțit. M-o mai chema, nu m-o mai chema?... Am fost după jucat la cafeneaua chantantă din piața Concordiei. Infect, fum de țigară, muzică proastă și dezgust infinit.

 

 

                1894 febr[uarie] 21,

                sâmbătă seara, Atena 10 1/2

 

                De unde eram mulțumit în ultimul grad pentru plimbarea mea pe Acropolis cu domnișoara Ostiani și contesa Maggi, și de „Sette e mezzo” jucat seara cu toți marțea trecută, astăzi sunt mâhnit până dincolo de margine. De dimineață un capitol tradus din „Phaidon”[35] și apoi de la 10 1/2 la Caftangioglu, pentru lecția de grecește. Ce pot spune de dânsul nu știu, rămâne o enigmă; nu-l cunosc destul de bine. Judecățile lui nu par tocmai în afară de ordinea comună. Va face diplomație; cărei ocupațiuni îmi pot explica știrile lui „ultrasenzaționale”. Anume mi-a spus că austriecii cheltuiesc pentru școlile române din Macedonia mai mult de 1 milion de lei... Cu ce scop?  Nu mi-a spus. Poate crezând că eu ducându-mă în Macedonia, precum i-am zis, să fac un raport către guvern, că este inutil pentru noi d-a da bani pentru școli când austriecii sunt dispuși a cheltui atât de mult. Prin urmare, statul ascultând de raportul meu, să nu mai ajute pe românii d-acolo. Altă idee la care ține: „ar fi constituirea unui stat confederat balcanic”. Cum am arătat însă că elementul românesc și hellen ar fi înghițit de cel slavon de sud din pricina numărului imens al acestuia, părea că argumentul meu are o tărie necontestabilă. În fine, nimic nu pot afirma decât că este un băiat „charmant”. Sora lui cea bogată, cea frumoasă și mult sărbătorită, am văzut-o azi cu totul de aproape. Nu mi s-a părut nici așa de frumoasă, nici... așa de simpatică. Cu dânsa, ce e drept, n-am vorbit.

                După dejun la cursul lui Dörpfeld. Bunul nostru arheolog a vorbit, el, cu același foc ca întotdeauna. Era cam frig și vânt. Am degerat puțin.

                Ce mă așteptam nu s-a întâmplat cu contele Fe d’Ostiani. Rândul trecut fusesem invitat de domnișoară la petrecerea de seară, unde întâlnisem pe lângă alte personaje și pe drăguța Marini, femeia atașatului italian. Azi mergând să-i facem vizită, găsim eu și Taramelli pe conte în odaie, cancelaria lui, unde ne primește fără să ne dea mâna, dar cam râzând. Printre ușa deschisă întâlnind și pe contesa Maggi, am salutat-o și apoi întrebând-o de mai rămâne în Atena, mi-a răspuns că marți ce vine pleacă. „Și n-aveți să plângeți?” „Da, dacă n-ar fi așa praf”. Contele ne-a spus să mergem și noi la Observator..., pe jos, însă pe când el în trăsură... Am ajuns acolo ca niște câini cu limba scoasă. Mai nu era să ne lase înăuntru. În fine, după ce am văzut „totul”(?!) am scoborât spre ușa de ieșire. Contele și toți ai săi s-au urcat în trăsură; iar noi ca lacheii am închis ușa landoului. Dacă mi-a fost vreodată rușine pe pământ și să fi simțit mai viu urcându-mi-se sângele la cap, am fost când să întoarcă trăsura. Am fugit la vale și tocmai ca struții când sunt în primejdie pun capul în nisip ca să nu vadă prinderea lor, am întors spatele la latul drumului și am întors privirea ca să nu fiu „văzut” și să nu văd. Am mai vorbit cu Taramelli asupra lucrului. El zicea că „am fost tratați ca niște servitori!” Cred că metafora e prea dulce: mai exact ca niște doar „gemius”. Dacă nici acum nu mă învăț minte, atunci merit lecțiile care mi se dă.

 

 

                1894 febr[uarie] st.v.27

                martie 10, sâmbătă seara, 9 1/4

 

                Rău. Uneori se grămădesc mai multe deodată, îți vin pe cap necazurile care ar face mai bine de veneau rând pe rând. Cerul tău se strâmtează, se întunecă, parcă ar fi grămădit de nori și în așteptarea asta ticăloasă crezi că are să-ți crape d-asupra și cine știe ce nenorocire mare să te izbească: o dată bate vânt bun, risipește norii și noaptea și lumina, cerul albastru îți bucură sufletul. De altminteri m-am convins: fiecare își merită soarta sa fie bună, fie rea. Nu există nici nedreptate îngerească, nici nedreptate omenească. Toate își merg cursul lor. Te izbește un rău astăzi când s-ar fi putut prea bine să te lovească un bine. Nu mă mai plâng, „aștept învierea morților” precum spune Biblia.

                Săptămâna asta nimic nou, absolut nimic. Aștept răspuns la scrisoarea mea din partea lui von Dulos și nu mai vine; aștept să văd Maiorescu ce face cu articolul meu și nu mai primesc nimic. Azi am întâlnit [pe] domnișoara Metaxa, în negru și frumoasă cum este ea în general. Toată lumea îmi spune că e prea frumoasă; credeam lucrul încă mai demult. Am salutat-o. Dar nu știu prin ce iluzie dânsa vrând să-mi surâdă mi s-a părut dinții ei de dinainte și în general figura ei că ia aspectul unei figuri de cal când cearcă să muște sau să scarpine pe tovarășul de alături. Parcă mi-a fript inima. Seara la masă Taramelli a venit la restaurant unde mănânc, a salutat pe colegii franțuzi și s-a așezat alături cu Evens[36], cel cu articolul din „Journal of Hellenic Studies” asupra Comorii myceniene din Aegina și la mine care eram alături nici măcar să-mi zică noapte bună. Franțujii, când s-au sculat, trecând pe dinaintea mea, nimeni din ei măcar... să mă atingă pe umeri; la Taramelli însă s-au abătut și l-au... salutat... Ce e omul?  În afacerea asta la mine nu e un semn de pismă?  Nu sunt oare în cazul unui negustor de piață care văzând intrare continuă de mușterii la vecini începe să clevetească pe socoteala celui mai norocos?

                Duminica trecută era vorba să mă duc la protopopul Atanasiu pentru ascultat muzică între 3 și 4 de la el din casă. Ducându-mă pe la două, n-aveam ce face, mi se spune că e dus din casă. Cum ceva mai înainte fusesem la Găină, unde aflasem că era pornit de mult încă cu cei doi preoți, am înțeles că este inutil să mă mai duc la 3 precum făgăduisem popei, socotindu-i plecați spre Paler, așa cum auzisem de la protopop. Care fu mirarea mea, ca să întrebuințez expresii romantice à la Rocambole, să-i văd venind la mine seara între 5 și 6. Am vorbit cu dânșii, adică propriu-zis am monologat eu, despre starea financiară a unor state. Am arătat pentru ce acțiunile rusești cresc, pe când cele italiene cad într-una. Fenomenele sunt legate între ele prin dorința franțujilor d-a-și răzbuna pe italieni. Părea că-i interesează foarte mult, apoi nu m-au întrerupt, sau întreruperile lor s-au mărginit în cerere de explicații asupra unor fapte în același șir de idei. După ce au plecat ei, așa eram de vesel, de mulțumit, că tot necazul meu se transformase într-o bucurie fără margini.

                Nu știu cum aș face să ajung omul cel mai bun posibil; aș dori și vrășmașul meu cel mai neîmpăcat să nu fie totuși lipsit de oarecare dragoste pentru mine... Totuși aceasta atârnă de educația părintească avută și de frumusețea corporală: o figură simpatică pune-i pe socoteală toate gândurile rele și tot atrăgătoare este și tot pe vino încoace are. Săptămâna asta Evolceanu a vrut să facă un spirit, al cărui aticism nu l-am putut tocmai bine prinde. Mi-a trimis un plic imens cu câteva bilete de loterie și prospecte de trăsuri, cu cărțile lor de vizită. Aceasta din pricină că-i scrisesem mai-nainte despre bogăția imensă a „contessinei” Fe d’Ostiani și de „gropițele” ce le face dânsa când râde. De ar ști el cât e de bătrână și cât de lipsită de inteligență și de vino încoace este, nu mai m-ar fi felicitat. Iluzie, scumpă iluzie, dă-i aripi imaginației mele și încălzește-mi inima și sufletului dă-i viață de bucurie, că sunt tare mâhnit și mă simt prea izolat.

                Ieșind, îmi pare, alaltăieri din casă, lângă colț între Lycabetto și strada mea am văzut o fată tânără, de 14 ani cel mult, îmbrăcată foarte simplu dar elegant în gradul suprem și cu culoarea pălăriei albastră. Îi ședea extraordinar de bine. Linia frunții și profilul nasului stătea dreaptă, precum statuile cele mai frumoase grece n-au izbutit niciodată să prezinte. Ochii negri și mari. Am rămas în loc, am așteptat să treacă pe dinainte. Dacă permis ar mai fi ca în vremea veche ephebilor să scrie pe ziduri și pe uluci: „frumoasă e cutare, sau cutare e mai frumoasă, dar ca X nici una nu e”, eu aș fi scris cu dragă inimă pe toți pereții și aș fi spus-o tuturor. Uitându-mă prea lung la dânsa, biata fetiță s-a făcut roșie ca o naramză, de-ți era mai mare dragul s-o privești. Pentru un cuvânt al ei aș fi dat o lume întreagă... Numai frumusețea mă atinge și mă scoate din întristare. Dar la ce folos, ca să mă recufunde iar mai adânc; fiindcă orice sentiment de plăcere pentru mine, dacă este legat de ideea că eu nu pot ajunge niciodată la posedarea unui asemenea lucru, mă face să fiu trist. Sunt urât ca fizic și nu știu de pe pământul acesta larg se va găsi vreodată o ființă frumoasă care să-mi zică, din propriul impuls, „mi-ești drag”. Amor visat și citit așa de des prin romane va rămâne pentru mine în cercul dorințelor irealizabile.

 

 

                Febr[uarie] 27 (ieri am greșit) 1894

                Atena, duminică 4 seara

 

                Acropolis e cenușie ca o umbră slabă pe cerul alburiu. O frumusețe de timp cum rareori am văzut. Dedesupt în grădină cânta o pasăre, probabil cintezoiul gazdei. Deși cu amenințare de dureri de cap, sunt mulțumit. De dimineață am pornit spre cimitirul orașului, trecând prin curtea lui Zeus Olympion. Drumul pe o cărare și pe alta, voi să zic trotuar, este cu chiparoși aproape negri, și mai mărunți, și mai înalți plantați; umbra lor, deși șoseaua e albă ca laptele și soarele în toată puterea, nu e neagră, nu e plină. Pe drum se jucau o fetiță frumușică, mică și prostuț îmbrăcată, cu un băiețaș șchiop, în orice caz umblând cu cârje (două ciomege sub subțioare). Fetița ținea un smeu din hârtie albastră de băcănie fără speteze, simplu, de coadă, iar băiatul cu dinții sfoara, adică firul de ață; și cum nu putea să fugă prea repede din pricina cârjelor, smeul se târa mai mult pe pământ; când din întâmplare nu era d-andoaselea și bătea vreo adiere de vânt, se mai înălța smeul cam la o 1/2 metru. De era așa minune, râdeau amândoi și cu atâta poftă, mai ales fetița cu râsetul ei metalic și drăgălaș, îmi făceau așa plăcere că mi-am mai lăsat de o parte mersul repede și mă uitam la smeul lor și bucuria lor. Probabil ei simțiseră – copiii sunt destul de șireți ca să bage de seamă – că nu s-au întors, ci au mers drumul spre cimitir. La urmă așa bucurie mi-a făcut că nemaiputându-mă ține i-am chemat și dat la fiecare câte 10 bani. Curios, spiritul de concurență se vedea și la ei. Băiețașul cu piciorul șchiop îmi tot spunea, dând fetiței 10 bani, că ei nu [îi] trebuie, ea nu cerșește; ca și cum el, prin infirmitatea lui, avea în moștenire dreptul d-a primi numai dânsul. De altminteri îmi pare rău că le-am dat, căci veselia lor au uitat-o amândoi, dorința câștigului i-a apucat; copilul, trecând doi popi și un domn, a întins mâna. N-au căpătat nimica. Dar jucăria lor nevinovată, mulțumirea sufletească de mai-nainte n-am mai văzut-o la ei. Au lăsat smeul cu ața în drum și s-au așezat pe o piatră de marmură în curtea cimitirului și numărau se vede banii. Băiatul făcea negoț cu infirmitatea lui. Când m-am întors îndărăt, copiii m-au chemat, erau iarăși prieteni, să mă întrebe „câte parale sunt aici” arătându-mi trei monete de nichel albe, din cele de curând puse în circulație. „Icosi ke icosi thesaraconti” făceam eu socoteala; ke... „nu saranda vrei să zici”, el da saranda și lua „peninta”. A închis mânușița mulțumind. Ce-mi pare rău că le-am stricat jocul. Timpul când ei alergau cu zmeul era timpul bun pentru dânșii, nu trecea lume, nu aveau gândul spre „materialitate” întors.

                În cimitir m-am oprit la monumentul lui Schliemann. Un templu mititel pus pe o bază de marmură de Hymettos, cam albăstruie, cu coloane mărunte de patru în față, patru în spate. Poarta de intrare în bronz are desenele cimentului sau pietrei descoperite în „comoara lui Mynias” în Ovehomene. Deasupra stă și bustul arheologului însuși, îndreptat cu fața spre Pireu și Salamina. M-am uitat și eu într-acolo și marea era albastră închis ca ochii unei femei blonde mâniate. Munții Eginei și mai departe ai Peloponesului erau brumați și încenușați cu totul, parcă i-ai fi văzut în vis. O friză îngustă de basoreliefuri era de jur în jurul stilobatului la templul monumentului lui Schliemann[37]. Pe partea de nord, mortul însuși cu o pălărie englezească pe cap asistă la niște săpături, probabil o alegorie la descoperirile lui. Pe fața sudică aveam o friză cu conținut iarăși alegoric: niște lucrători cărând blocuri imense de marmură și asistați de Zeus și alte divinități. La est avem pe Ulyse săgetând niște Amazoane(?!) iar mai departe același erou homeric, bătrân, stând pe o muchie de piatră cu un câine la picioare. Deși lucrătura era greoaie, nu e lipsită de oarecare frumusețe. Iată unde a încăput bietul Schliemann al cărui nume a fost sburat de faimă în cele patru colțuri ale pământului.

                Pe uliță astăzi este mascaradă cum se zice. Adică grecii se îmbracă travestiți și se plimbă pe uliță. Nu poți face pe stadion Odos nici în cinci minute o distanță de 10 metri. Am văzut într-un car imaginea morții cu fața de hârtie, hârca ei cel puțin. Apoi un chinez cu o copiliță ținând în mână o umbrelă chinezească. 3 grecotei înalți mult erau costumați în haine de pașale turcești. Unul mai ales dintr-înșii atrăgea atenția tuturor într-o răspântie împrejurul unei prăjini învelite cu hârtie colorată cu diverse chipuri, jucau ținând de capătul unei sfori agățate de vârful prăjinii vreo 12 oameni. Desigur, erau toți bărbați, deși unii cu măști pe față erau cu fuste. Sistemul lor de joc, după cât am putut să-mi dau seama, consta prin învârtiturile lor împrejurul unuia și celuilalt, se făcea din sforile lor care se micșorau tot mai mult odată ce se încolăceau împrejurul lemnului, un fel de horbată cu ochiuri și laturi mărunte. Desfacerea horbatei, care se împlinea prin dansul lor d-andoaselea întors de cum au fost de la început, era tema cu care se sfârșea și dansul și muzica. Uf, ce muzică! Și toți ascultau și se bucurau. Am observat că paiațele numai de-i chema cineva primeau bani, de întins mâna nu întindeau. Grecul e mândru fie luat chiar din populația de jos, de rând.

 

 

                1894, martie 8/20

                marți seara 1 și 10

 

                Evolceanu mi-a trimis o scrisoare din cuprinsul căreia mi-a dat așa disperare încât m-am lovit de mai multe ori cu pumnii în cap și cu toate astea citind că Costache e deznădăjduit și nesigur de ziua de mâine m-am pus să-i scriu:

                „Eu peste curând am să plec cu studenții germani și englezi prin Peloponez, unde munții sunt mai mari și cerul mai frumos. Ce oi putea să-ți spun sub impresia momentului ți-oi scrie în fugă. P-aici cald ca-n luna lui mai, au înflorit pomii, naramzii și portocalii, nu știu care neam de pom. Nor pe cer nici de sămânță; ș-artă de un veac, mă rog. Vino, măi omule, vino să ne mai sfătuim, să-ți mai dau eu nițică nădejde, că cu scrisoarea ta mi-ai făcut o impresie de om trist. Cu ce dragă inimă nu te-aș conduce, d-ai vrea să vii. Am cutreiera pământul clasic ș-am face planuri formidabile; încolo, sănătate și băjenie. Cu catedra li s-a făcut loc, după cum spunea Maiorescu, sau așteaptă murgule?  Ei, ce vrei, «înțeleptul făgăduiește și nebunul trage nădejde». De câte ori n-am făcut experiența lucrului și convins de câtă filosofie adevărată e plin proverbul. Dar făcând și dregând, dând din mâini și din picioare, ajungi la liman. Numai se cere în toate trăinicie în scopul hotărât și mers înainte ca un lunatec. Azi e rău, dar mâine poate să fie bine, dacă nu mâine, poimâine, și tot o să crape dracul. Uite, așa energie am în momentul de față și o așa hotărâre nestrămutată de luptă că să fie nu știu ce înaintea mea ca piedică și l-aș da d-a tumba. Când te lași, te disperezi singur, cine vrei să te îmbărbătească?... Înainte nom d-un Crocodile...”

 

 

                1894 martie 9/21.

                Miercuri, seara 11 și 40

 

                Ieri m-am bătut cu pumnii în cap, astăzi însă am părut mai vesel. În timpul zilei nimic nou, muncă din nou pentru pregătirea studiului meu. După dejun cu Taramelli, am citit câteva poezii din Eminescu: Criticilor mei, Ce e amorul? ș-apoi am adăstat venirea lui Caftangioglu. N-a fost niciodată mai fermecător. O noapte pe Acropolis cine a văzut?  Impresiile rămân în suflet precum rămân în ureche notele unei muzici frumoase. În primul moment, când auzi cântecul pentru prima oară, notele ți se par reci, fără viață, ș-apoi puțin câte puțin frumusețea lor ți se deslușește și se arată cu cât mai des se repetă. Când am ajuns acasă după cum era vorba, ca să iau pe proprietara odăii mele și pe ceilalți, îmi ziceam, deși e lună splendidă, fără îndoială nici un pic de emoțiune n-o să am. Ne-am suit în trăsură și sus pe Acropolis. Cerul, ca să încep cu dânsul, era verde și nu albastru, curioasă iluzie, marea din care nu puteam să văd precis nimic era doar o umbră albastră-verzuie, cu peretele munților Aeginei din care nu vedeam decât un cocoloș cenușiu, ceva nehotărât. Peste tot luna frumoasă, mai frumoasă decât în zilele de vară la noi în România și cu stele vii. Kephala, îmi aduc aminte, căutând constelațiile pe cer, mi-a arătat încântătoarea albastră stea Sirius, „cea mai frumoasă” zicea dânsul, și dincolo, alături, arătându-mi cele cinci stele, trei la mijloc și câte una sus și jos, ale lui Orione, e constelația cu borul format din speranță, amor și prietenie, sau așa ceva, mai departe planeta Jupiter, Luceafărul lui Eminescu. Când am ridicat capul în sus și îndoind ochelarii am privit. Ursa mare, mi-am amintit de cuvântul poeților, „și stelele sunt cuie de diamant înfipte pe largul boltei”.

                Marmura Parthenonului, mai cu seamă dinspre partea lunii, era albă, ninsă și umbrele negre ale columnelor pe pereți sau pe caldarâm jos erau negre, ai zice niște dungi groase de cerneală neagră trase pe un pachet de lapte. Fiecare piatră, fiecare steni de marmură era albit, am spus de lună, și îndărătul lor umbra mai mare sau mai mică. Mai splendid mi s-au părut Cariathidele. Ele sunt așezate cu fața la lună și afară de cea în teracotă, toate erau albe, plăcute. Nelămurită lumina mai ales, umbrele architravei de pe creștetul Nymphelor dădeau un fond închis acestor statui frumoase. Mi s-a părut un moment, tocmai când arătam domnișoarei Alberti „vezi ce artă a întrebuințat artistul ca să dea iluzia mersului acestor figuri, cum a înțepenit rigid cu cute drepte la colțuri șoldul și piciorul drept într-o parte, cel stâng în alta, iar la mijloc ca răspunzător în sens invers șoldul stâng și cel drept, acestea rigide pe când celălalt picior îndoit la mijlocul genunchiului” – mi s-a părut că figura unei cariathide surâde și că pleacă din locul său și înaintează înspre mine. Ruinele vremii nu se vedeau noaptea, dar raza lunii împreună cu adaosele minții mele făceau să văd statuile de „nymphe” în toată splendoarea lor. Mă gândeam să explic, să spui și celorlalți emoțiunea mea, dar mai la urmă îmi ziceam: orice expunere de emoțiune este o slăbire a acesteia. Nu e chip același lucru care în profunzime procură o plăcere adâncă să procure o sumă egală fiindu-i dată și o întindere mai mare. Când am trecut la bordul dinspre nord al Acropolei, la murul lui Themistocle, m-au întrebat „ce sunt d-le A. acele turle imense albe de marmură acolo jos în zid?” „Când perșii au răsturnat tot, încât aici pe Acropolis nu rămăsese nici piatră peste piatră, o jale pentru ochii minții și o jale pentru ochii de carne, grecii fie de frica unei alte invazii, fie de frica unui vrăjmaș mai tare a lacedomonienilor, și-au reclădit mai întâi murii de apărare și apoi au adunat în scopul ăsta tot ce le cădea la îndemână; prin urmare, în muri au clădit și bucăți din marmura templelor de odinioară”. În timpul ăsta orașul Atenei era înaintea mea la picioare, mare, mândru și cu mii de lumini, scânteile lămpilor. Privind lungul stradelor Aeolos și Patisia, care-i formează prelungirea departe spre munții Parnes, și linia dreaptă de lumini, ș-apoi la dreapta, la stânga numai furnici de lămpi, îmi recitam versul lui Eminescu „Stele-n cer și stele în valuri”. Deasupra Lycabetului lumina farului d-acolo, misterioasă, mică și roșie îmi făcea o plăcere s-o văd luptându-se cu stelele roșii ale firmamentului. O mândrețe de noapte îmi ziceam. Când am trecut la colțul Belvederei, domnișoara mă întreabă unde sunt bombele și gura de tun de altădată. Atunci doctorul lor, d-l X – i-am uitat numele, a trăit în România, știe românește ca și mine, a fost în Paris, vorbește franțuzește mai bine decât mine –, a început el mai-nainte decât mine să vorbească. La întrebare direct n-a dat răspuns, dar totuși a dat. Uitându-se prin urmare dinspre răsărit la Parthenon și făcând gesturi formidabile cu mâna în toate părțile văzduhului: „uite, uite, vedeți – zicea el – acolo în frunte unde se mai vede calul Selenei – evident cunoștea bine antichitățile neamului său – era la mijloc părintele Zeus stând mândru pe tron, cu barbă mare și recitând versul din Homer, «el făcu semn cu sprâncenele sale și se cutremură pământul și Uranos albastru» privea la zeița Atena, mândra Atena răsărită înarmată din creierul părintelui său și la stânga scaunului Hephaestos, așa precum ați văzut pe frontonul clădirii de la Academie”. Luna, aș putea zice soarele învăluit de nori, lumina viu negrul căscat în partea aceasta a frontonului, iar în altele erau stelele mici licărind pe bolta verde, am mai spus. Armăsarii lui Helios, ieșind din valurile oceanului, păreau că se mișcă și vor să necheze, așa de viu erau scăldați de lună. Atunci am înțeles ce frumusețe sfântă Parthenonul a putut să fie când era întreg și necioplit. Mă uitam la locul unde probabil au trebuit să stea pe fronton Herakles în poza lui elegantă, nesilită și frumoasă, cu vecinele sale Demeter și Core, și îmi închipuiam cu ochii și cu sufletul locul prins de statuile din British Museum, le împlineam lipsurile, le vedeam culorile și cum îmi scobeam mintea și impresiunile, o plăcere, o dragoste infinită mă prindea pentru vechea Hellada, pentru poporul care a smuls din necunoscut o bucată de frumusețe. Am trecut de partea templului spre coasta din fața mării și trecând prin locul unde domnișoara Fe d’Ostiani culesese flori galbene, marguerittes în franțuzește, mă cuprinsese mila și dragostea de dânsa. Este o turlă de columnă rămasă singură în partea asta, mare, mare de ți se face frică s-o vezi atârnată în spațiu. „Cum a rămas numai ea singură aici, d-le A., mă întreabă domnișoara Alberti, dacă tovarășele sunt răsturnate ca un fâșic uriaș de monete de argint acolo pe coasta de jos”, și-mi arăta în josul treptelor pe pământ?  Frumoasă comparație ce e drept, îmi ziceam. „De cutremur domnișoară”. La colțul sud-vest, unde e zidul lucrat de turci pentru foișorul giamiei lor, templul Athenei a fost transformat întâi de creștini în biserică și apoi de turci în giamie, era de o statură de doi oameni o columnă ruptă dar neagră pe o parte, albă dinspre partea lunii. „De ce și neagră și albă d-le A., căci negrul aici nu este de umbră făcut ?” „De pulbere, când a căzut bomba lui Morosini înăuntru”. Am explicat cum turcii, în speranța că venețienii nu vor trage cu ghiulele în templu – creștinii iubesc frumusețile artei, își ziceau ei –, puseseră prăfăria lor înăuntru. Ce splendid tablou n-a trebuit să fie Panthenonul în momentul când izbucnind flacăra până la ceruri a cuprins cu fumul și cu limbile negre și roșii toată construcția sfântă și cum apoi ca un fulger trecut pe limita orizontului, când licărește departe, fără nori pe cer, fulgerul, Parthenonul spart, negrit și albit și cu pântecele sfâșiate, rupte. „Din cei trei vrăjmași ai artei vechi, englezii, turcii și timpul, tot turcii, îmi spuneam eu mereu, au fost cei mai teribili distrugători”. „Aici, iacă, în punctul ăsta, vedeți, zicea d-șoara arătându-ne colțul din S-V[-ul] templului, a căzut din înălțime, de deasupra architravei, germanca venită în tovărășie cu principesa moștenitoare a Greciei. Când a văzut că nu mai vine ofițerul, amantul ei, pe care-l adăsta de mult, de cu seară, din sus s-a azvârlit”. „A trebuit să fi stropit cu sânge totul p-aici”, zicea soră-sa, cealaltă domnișoară. „Nu, când a căzut contele și șoldul s-a rupt iar bărbia – și apucă de dânsa parcă s-o rupă – s-a îndoit și intrat în coaste. Sângele nici n-a avut timpul să curgă. Vedeți – și în momentul ăsta ne-a adus între columne în față, făcându-ne să ne uităm spre Pireu – acolo unde se zăresc luminile alea, era amantul ei la fereastră. Când a văzut că dânsa se azvârle de pe Acropolis (Parthenon, vrea să zică) și-a tras un revolver în cap. Și în aceași zi, în același loc, i-au îngropat p-amândoi. Plângeau toți la coșciug”. N-am putut să reproduc cu tot farmecul vorba domnișoarei, cu greșelile ei de franțuzească și cu unele cuvinte și cu accentul de italiancă.

                Toată seara apoi am stat lângă templul „Nikei Apteros” și am privit ruinele teatrului lui Herodes Atticus. Printre ferestrele cu praguri în formă de arc se vedea cerul alburiu de partea ceea, și cum e grandios tot ce a rămas ca ruină de la romani, mă uitam printre ele, mă uitam fără să cuget, fără să vorbesc. Dar ca prin vis auzeam ce spunea Kefala: „aici a stat bătrânul Aegeu, uite pe locul ăsta, și a așteptat zile și luni întregi întoarcerea fiului său Theseu, de la Creta, cu fetele trimise peșcheș Minotaurului. Dacă va birui, pânzele vasului vor fi albe, dacă va muri nava se va întoarce cu ele negre. Și dinspre marea cea largă nava a răsărit cu pânzele negre. Și Aegeu bătrânul s-a azvârlit de pe muchie jos, acolo în fund”. M-am uitat și eu ca toți jos, dar n-am văzut decât lumina lunii albind stânca ori încenușând-o. M-am întors acasă și m-am culcat. Noapte bună !

 

 

                1894 martie 16/28, Neuplora

                Miercuri seara

 

                Frate Evolcene, de unde crezi că-ți scriu? Uită-te pe hartă și vezi.

                Ce frumuseți am văzut astăzi, de când sunt pe lumea asta n-am mai văzut. Mai întâi să-ți spun cum m-am înhăitat. Aurul meu l-am schimbat până într-o para, așa că de nu-mi vine bursa la ziua cuvenită fluer din buză. Am hârtii, leptale de să mă îngropi. Suntem la număr vreo 40 tot unul și unul: eu, Dörpfeld, Fränkel, Loeschcke, White, profesor univers[itar la] Philadelphia, Bulle, Lange etc., în fine toate celebritățile pământului[38]. Am luat sardele, limbă fiartă, șuncă la cutie, două perechi izmene, nădragi pe deasupra – scuză că prea intru în multe detalii, dar tu știi, eu sunt scrofulos la datorie – și am pornit cu toții în clasa doua, mai jos nu se poate. Cerul acoperit și marea albastră cu munții ca în picturile „primitivilor” ți le spun acum ca să nu mai repet mereu. Ei, ce socotești că am văzut?  Trenul din Atena până la Corint merge numai pe lângă malul mării, căci drum posibil aiurea nu e. Munții cei frumoși ai Atticii, cum de intri în Pelopones, pier, sunt turmentați aceștia, neicusorule, și ninși de zăpadă; nu vezi vârf de munte mai de ispravă care să nu fie albit. Când am ajuns la canalul Corint mă așteptam cu gura căscată cine știe ce minunății să mai văd. Închipuiește-ți o linie dreaptă, albastru havaie, trasă de la o mare la cealaltă în fundul unor pereți drepți înalți de mai bine de 20 m presupun, în jur de-or fi și mai mari și mai mici. Corabie la vad, ori cum s-ar zice, pe apa canalului nici de sămânță, la gura lui în cele două mări așișderea, nici măcar pe largul mării; sărăcie, sărăcie și iar sărăcie. Mașinile, casele și toate instalațiile făcute prin prejurul canalului s-au ruginit care au fost de ruginit, s-au dărăpănat care erau de derăpănat. Oameni măcar de dăochi n-am zărit, golul și pustiul în toată puterea cuvântului. De unde provine cauza o să mă întrebi?  Cere-o de la Samsonescu al nostru. Ți-o spune că există canal dar corăbii care să care și să se plimbe pe apă nu există. Prin urmare mă întreb, da, mă întreb, ce naiba Okeanos albastru are, mă înțelegi ce vreau să spun...

                De la Corint am trecut la Aerocorint. Oi fi auzit și tu ce mâncare de pește este asta. O muchie de munte de 600 m care răsare peste câmpie dintre cele două mări, ca din palmă. Din vârful cetății apărată cu tunuri și cu metereze, ar zice [Al.]Odobescu, se pot vedea următoarele lucruri: muntele Hymettos cu vârful lui ascuțit, pe pântecele căruia stă lipit, parcă ar fi scris cu condeiul, dintele de munte Lycabettos, cu biserica din vârf și sfânta Acropolis, toate din Attica; apoi de cealaltă parte, vroi să zic despre golful Corintic, ai șiruri câmpii până dincolo de Sikyon și Mycene și de munți peste care în fund tocmai, la marginea lumii ai zice tu, munții Parnas. Cât i-am privit erau negri pe vârf din pricina norilor și cenușii albastru șters pe poale până la marea havaie. De atâta frumusețe, mă înțelegi, îmi venea să plâng ca o vacă... Comparația este în defavorul meu, văd bine, dar ce să fac; nu te uita și tu prea scurt.

                Am mâncat o portocală, din fericire avea semințe foarte multe, așa că am putut opri și pentru tine. Vezi ce băiat bun sunt eu?  Totuși îți trimit un „nu mă uita” cules de pe muchea Aerocorintului de lângă poalele unor ruine care se spun a fi ale unui templu Afroditesc. Înțelegi unde vroi să bat: tu ești amorezat de fata babei și fata babei e amorezată de Samson și eu îți trimit plocon „un nu mă uita”(?!) ca să-l dai fetei babii și Rennfeldoaei, cu un surâs grațios din parte-mi și cu multe plecăciuni. Iar de-oi vrea să ții pentru tine floricelele bine, mă împac și cu asta.

                Despre rânduirea mesei ți-am cântat în versul de mai sus. Adaugă portocalele ale căror roluri este din cele mai mari. Dășelat cât poftești, mi-a ieșit limba de un cot. Dar mă mai bucur că împrejurul meu văd alții care o duc rău la drum. Așa, eu am suit vârful de pe Aerocorint pe piciorușele mele, alții s-au suit pe gaidaros [măgar] – așa se numește p-aici nobilul animal asinul – și tot se plângeau de ruptul șalelor. În drum la o spălătorie am văzut niște fete, grecoaice, dar mă pricepi ce fel de fete. De când grăești tu pe firimița asta de pământ și de când ochișorii tăi aleargă după mutre de fetițe n-ai păpat așa bujori de (fată) obraji și așa ochi mari și negri. De rușine și-au ascuns fața în năframă și ne-au lăsat cu inimioara friptă. Am cumpărat și un vas cu desenuri, vroi să zic fără desenuri, dar vechi, vechi de trece peste sec. VI a.Ch., numai cu 70 leptale. Toți câți se uită la vas – fiindcă în buzunar nu-l pot pune, îl țin în mâini – mi-l deoache. De l-oi duce cu bine la Atena îl vând cu siguranță [cu] mai bine de 60 drachme. Avere apoi?

                De la Corint am descins la tren – avem unul la dispoziția noastră – și suindu-ne binișor am pornit-o spre Nauplora și mai binișor – merge trenul ca cu boii – unde ajunși, o spălătură și apoi repede la masă. Vrei meniul poate: ciorbă de fidea, pește cu lămâie, arnakia  (miel) și kalzikakra, un fel de ceva dulce, nu știu ce, și apoi o portocală. Și iată-mă în odaie unde îți scriu ție, eu la un colț de masă, Taramelli la celălalt. Toți arheologii suntem împărțiți în grupe de cinci: eu sunt cu un italian, Taramelli și cu 3 muscali. Politică nu facem. De altminteri politică n-am mai făcut de când am pornit din Berlin. Socialist, regalist, aristocrați, sună fals în țara Atenei cu ochii verzi.

 

 

                1894 aprilie 10/22

                Duminică seara 11. Atena

 

                Cum aș putea să-mi exprim emoțiunile mele la auzul imnului lui Apollo descoperit la Delphi și cântat în cor și cu muzică de o societate hellenă?  Mi se pare ceva cu totul straniu și în afară de cunoștințele mele muzicale. În trăsături largi putem spune că o maiestate negreșit cuprinde. Sunetele sunt rare și merg grave una după alta. Diferență de caracterul sculpturii nu se vede; ca și la această din urmă artă, notele sunt așezate în vederea totului cu o simetrie și o ordine infinită; sentimentul e serios, e plin de gravitate și expresiunea lui se face liniștit și cu întocmirea: gradație de emoțiuni culminante până într-un punct și apoi descreștere continuă până la completa liniștire. Imnul se compune din trei părți: una, cea dintâi, cântată în cor, se deschide cu o invocație către muză și pare a pregăti adevăratul imn care constituie a doua parte și se cântă singur de o voce numai; sfârșitul pare că e reluarea primei părți. În orice caz, deși orchestra lasă mult de dorit, imnul rămâne o manifestație sfântă, o expresiune artistică muzicală cu un caracter religios înalt. De altminteri voi vedea mai târziu ce impresie îmi va face repetiția aceluiași imn.

 

 

                1894 aprilie 11/23

                Luni seara 10, Atena

 

                Ieri, trecând din strada Lykabeltov în cea Stadion, am dat peste caldarâmul din față de niște copii ducând un vultur. Era nostim modul cum duceau pasărea. Un copil de vreo 12 ani ținea vulturul cam sfiicios de o aripă, un altul de partea cealaltă, de aripa a doua. Fiindcă băiețașilor le era frică, se țineau cât mai departe de vultur, ceea ce-i întinsese acestuia strașnic aripile, ocupând tot caldarâmul cât e el de lat. Vulturul însuși mergea aproape mândru, cu ochii se uita parcă resemnat, dar totuși neobosiți, neînchiși. Se lăsa mai mult a fi târât. Un gardian – probabil ducea pasărea la secție – ținea sforicica strâns cu amândouă mâinile, căci legaseră prinzătorii picioarele vulturului. În acest hal, cu o droaie de copii după dânșii, cei trei spânzurători ai nobilului înaripat mergeau mândri la secție, iar lumea împrejur se oprea ca să vadă sau pornea după grămada de copii și de oameni. Din clipa cândt am văzut vulturul, ochii lui – despre care ziceam văzându-i că sunt în adevăr regești – mi-au rămas fixați în minte. Ce n-aș fi dat să-l văd din nou zburând în văzduhuri și din înălțimea lui mare bătându-și joc de agresorii pământeni.

                Tot ieri am fost după prânz la Kolonos cu protopopul Athanasiu și cu voinicul nostru bucovinean. Cu acesta avusesem o seară mai înainte o strașnică discuție asupra stării relative a celor două state România și Austria. M-am convins că românii puși în poziția d-a alege între aceste două state cu toată fanfaronada lor, cu toată presupusa lor iubire pentru patria mumă, gustul și plecările lor sunt pentru Austria. Am avut ocazia să ascult motivele lor – zic „lor” fiindcă presupun pe Găină foarte cult, prin urmare argumentele lor sunt argumentele românilor în general de sub monarhia vecină. Am prezentat situația în chipul următor: deși este iluzoriu și irealizabil faptul, am susținut „dacă hotărându-se un «plebicist»(sic) printre românii bucovineni, de trebuie să rămâie la Austria sau să treacă la noi”, mi-a exprimat clar ideea că niciodată românii n-au să dorească – cel puțin actualmente – trecerea aceasta dintr-o parte într-alta. „De ce?” am întrebat. Pentru că „România este o țară de jaf” sau așa cred țăranii noștri care trec în Moldova să „lucre”. Acolo dacă ajung, în loc boierul să se țină de vorbă și să-i dea de arat numai cât are învoială, contractul făcut, îl încarcă de multe ori cu 1/2 mai mult. Dacă se duc să se plângă sunt bătuți, închiși și la nevoie aruncați peste graniță cu nimic. Prin urmare justiție nu există. Dar nici administrație nu se află: cine poate și cine vrea dintre autorități se scoală și jefuiește, pradă și pedepsește. Îmi spunea cazul cu un bucovinean care venit cu trenul în România greșise o stație și fiindcă nu mai avea parale să plătească diferența în plusul mers cu trenul, a fost luat în palme și bătut în așa chip că întors în Bucovina a murit. Instrucție nu avem, școli lipsesc pretutindeni, căi de comunicație așișderea. „Numai când veți avea o administrație mai bună, numai când justiția va fi ce este în Austria și instrucția înaintată, atunci să putem spera o venire de bunăvoie cu d-voastră”.

Mă uitam la dânsul și mă gândeam ce să-i răspund. „Fără îndoială că vă lipsește noțiunea înaltă de unitate, idealul frumos care e așa de frumos sădit la noi”. Desigur, țăranul nostru este inferior celui din Austria, dar afară de faptul că explicația se poate găsi repede, dar aceasta nu împiedică întru nimica ca orășanul nostru să fie harnic, energic și patriot. Intrând în detalii am susținut această idee a superiorității orășanului nostru față de cel din Austria. Burghezul nostru este un individ prin el însuși, este un element de viață care știe să se supună unei autorități, dar nu înțelege să abdice de la toate drepturile sale și de la personalitatea sa. Simțul de libertate e mai viu la noi, prin urmare și speranța unui progres mai repede decât în Austria este foarte adânc la toți imprimată. De ce d-voastră albăstrimea nu faceți nimic pentru dezvoltarea patriotică a țăranului român de peste hotare și-l lăsați în ignoranță de tot ce e românesc, de tot ce este sacru național?  Pentru ce în fiecare duminică nu faceți fiecare dintre d-voastră întruniri la sate, ori să puneți pe popi ca să predice în biserică și să învețe pe creștinii noștri că în România este un popor de același sânge și cu aceeași limbă, care poate fi rău guvernat și cu rea justiție, dar acesta e rezultatul unei rele stări și unei rele administrațiuni fanariote?  Pentru ce nu le citesc românilor în biserică autori români, ceva din istoria națională, din literatura noastră, din trecutul nostru?  Astfel ați pregăti tărâmul pentru o viitoare acțiune comună. „Dar cum se poate să facem noi asemenea lucru, să ne compromitem?  Cum crezi d-ta că mareșalul Lupu și ceilalți ar face ei vreun pas în sensul ăsta?” „Lucrul – am răspuns – nu pare tocmai anormal; cum lucrează părintele Lucaciu[39]?  Iată un om nobil în accepția curată a cuvântului, iată o figură frumoasă. De ce nu luați exemplul de la dânsul?” „Păi el pare unic în Austria toată?” Adică d-l Găină are aerul să-l considere pe Lucaciu ca un netrebnic, un agitator.

Atunci m-am mâniat și aprins am început să spun și cuvinte care nu se cuvin... „Păi venerabile, ia să vedem cine ar câștiga mai mult din această împreunare, ce tot îmi vorbești într-una de drăguțu-vă de împărat!  D-voastră acolo aveți libertate, aveți o bună stare economică, financiară, de tot îmi strâmbați din nas când vorbiți de Moldova sau Muntenia?  Păi, onorabile, unde se plătește mai bine birul?  Nu e în Austria, unde impozitul e dublu față de cel din România?  Și acolo nu vă ia la miliție și mai al dracului decât la noi?  Ș-apoi un țăran român care nu știe un cuvânt nemțește măcar, ce dreptate poate el să ceară, ce putere poate să aibă el față de o administrație, ce e drept regulată, civilizată, dar care știe minunat să-l umilească, să-l calce în picioare. Apoi justiția d-voastră cu care te fălești, ce poate folosi unui sărman țăran care nu înțelege nici pe cel care-l apără, nici pe cel care îl condamnă. Îmi spui de onestitatea funcționarului austriac ca de o halima. Mă rog, nu în Bucovina s-a întâmplat acea renumită hoție de la vamă, în care era implicat pe lângă o imensă mulțime de amploiați până și ministrul de finanțe Dunajewski. În această privință nu știu, zău, de nu sunteți iarăși în progres. D-ta te uiți numai la defectele care s-ar naște din unire; dar pentru ce nu te uiți și la foloasele care ar ieși?  Mai întâi, toate fabricile d-voastră de lemnărie, săpunării, frânghii, hârtie etc. etc. ne-ar umple țara cu mărfurile lor, ne-ar face o concurență înfiorătoare fabricilor similare ale noastre. Țăranii și în general poporațiunea de la țară ne-ar umple ogoarele noastre, ne-ar distruge pe bietul câmpean al nostru. Iar cât despre justiție și administrație mi s-ar părea că în dreptul cum noi ăștia trăim tot așa ar putea și ei trăi, fără să mai ofteze lung și grozav după progresata administrație habsburgică. După toate câte îți spusem, mie mi s-ar părea că ar fi o infamie din punctul de vedere național, românesc, să mai tot urlu că în România nu-i cultură, nu-i administrație, nu-i gospodărie bună și că dacă nu vreți să veniți la noi. Mai bine zi că sunteți interesați, ambițioși și că vi se pare mai greu a pătrunde în partea cultă a României decât într-un imperiu unde viața provincială e așa de puternic dezvoltată”... M-am convins că idealul după care alegăm noi muntenii ne este propriu numai nouă și că românii subjugați nu văd în toată această afacere a sentimentelor noastre decât un mijloc frumos, nobil de exploatare a noastră.

 

 

                1894 mai 10/22

                Luni seara

 

                Lucru nou nimic; scriu ca să nu pierd obiceiul. Totuși de notat.

                Arhimandritul nostru, fiindcă sunt în Sinodul din țară vreo 4 locuri goale, a vrut să-i dea zor cu examenul de licență. „Mă rog, zicea dânsul, în țară sunt atâtea locuri libere și în Sinodul românesc nu-s decât foarte puțini care au ieșit d-aici din facultatea teologică grecească. Ar fi un bine pentru cauza hellenismului să mai iasă în această sfântă adunare românească un om care să fi fost nutrit cu simpatia și educația hellenă. De altminteri am o scrisoare de la I.P.S. Mitropolitul românesc, în care mă silește să dau zor mai repede și să mă prezint ca obținând titlul să mă puie drept candidat al său”. Kiriakos, unul din profesorii de la facultate, cu multă delicatețe: „bine, foarte bine, deși e contra legii d-a nu aștepta sfârșitul cursurilor, noi îți vom face concesia cu condiția ca să alături scrisoarea P.În[altului] Prelat din România la suplica d-tale”. Păi n-am scrisoarea la mine, am rupt-o, era prea importantă ca să o păstrez”... și a mototolit cuvintele în gură. Dar fiindcă intrat în horă trebuie să joci, a telegrafiat lui Olănescu, fostul ministru aici în Atena, ca să intervină în acest sens, rugând pe p[rea] Sfântul să intervie. O telegramă imensă prin lungime. Guvernul nostru a intervenit prin mijlocirea celui italian. Rezultatul: hârtia ambasadei italiene a fost făcută în termeni f[oarte] vagi așa că profesorii de teologie au luat-o ad acta și nu i-au dat nici o urmărire. Acesta este un fapt constatat, negreșit un eșec displăcut pentru arhimandritul meu; dar nu în el stă toată savoarea. Protoiereul Athanasiu, un moldovean, înainte de a da telegrama lui Olănescu, arhimandritul îi spunea într-una: „bine face prea sfinția voastră că face dar prin barbă; căci și mie o să îmi folosească afacerea asta; poate și eu peste patru ani să cer aceeași scutire de timp”. După nereușire mi-a spus moldoveanul că întâlnind pe arhimandritul îi zisese: „Doamne, prea sfinția Voastră, dar la ce vă grăbeați așa de tare, parcă nu o să mai găsiți altă dată prilej de ocupat un loc în Sfântul Sinod. Că mare greșeală ați făcut și cu puțină chibzuială ați umblat!  Nu era mai bine să nu vă mai fi încurcat în toată mizeria asta?  Dacă acum are să influențeze și asupra examenului d-tale?”  Strașnic, nene, mă disperasem să văd o giruetă mișcându-se așa repede după suflarea vântului. Când am fost ieri la arhimandritul meu, acesta era abătut într-un chip curios. Nu i-am spus nimic; numai pe drum, amintindu-mi de cuvintele lui Athanasiu, îmi ziceam: „vezi, să fi reușit, toți ar fi zis ce bine s-a gândit, și acum la mirt Iuda, ce copilărește a lucrat !”

                Am fost tot ieri la Phaleron și m-am plimbat cu barca pe mare; am tras ceva la lopată și apoi seara acasă.

                Afacerea transilvană a ajuns, în fine, la o notorietate curat europeană. Ungurii au dat în judecată pe toți (24) din comitetul executiv român din Ungaria[40]. În țară la noi s-au făcut mitinguri monstre în cele două orașe, București și Iași, și cu trei zile mai înainte în toate orașele și comunele unde există o ramificație a „Ligii”[41]. Telegrame îndoit expediate din aceste diverse întruniri: una către Rege și alta către Rațiu[42]. Oratori din toate partidele au luat cuvântul în aceste adunări, care fuseseră precedate de rugăminte (Te Deum) calde în toate bisericile din țară. La Bîrlad părintele Antonovici[43] a zis ruga în genunchi și mulțimea din biserică a căzut în genunchi „pentru izbânda cauzei drepte a românismului asuprit”. În Transilvania, dr.Rațiu și Lucaciu au fost duși în triumf de la Sibiu până la Cluj unde li se va da osânda. Țăranii cu flori, cu cunune și cântând Deșteaptă-te române veneau din toate unghiurile și satele ca să-i vadă p-acești „martiri”. În Cluj sunt adunați și jurnaliști francezi și germani și din România de la mai toate jurnalele. Pe fiece zi se strâng români ca să vadă rezultatul procesului. Fierberea de netăgăduit e mare, căci spiritele, și ungurilor și românilor, sunt ridicate la un diapazon foarte urcat. O mică ațâțare, o mică încăierare, născută cine știe din ce, va aduce rezultate incalculabile. Și desigur, precum lucrurile se înveninează, nu-i mirare să vedem războiul civil în Ungaria cu toate ororile și mizeriile lui. Cauza în fața Europei pare câștigată, spiritele tuturor par simpatice românilor și vrăjmașe ungurilor; adică tocmai ceea ce vroiam. Dacă prevederea se poate aplica în fenomenele sociologice, iată ce se poate spune pentru viitoarele faze de luptă ale românilor din Transilvania: Comitetul, cu oarecare mici variații de ani, va fi pe de-a-ntregul condamnat la pușcărie. Rațiu poate mai puțin, Lucaciu cel mai mult. Dar va avea drept efect o teribilă mișcare de indignare între românii din toate părțile unde se vorbește românește și o creștere de simpatie printre europeni pentru cauza transilvană. Lucrurile înveninându-se, la noi se va da un avânt „Ligii” foarte puternic, va produce un însemnat curent de luptă și rezistență, iar cei din Transilvania nu vor uita niciodată că șefii lor au fost condamnați. O vreme vor sta lucrurile în această stare, până când alți șefi vor ieși mai energici, mai activi și mai puțini scrupuloși decât cei actuali. Războiul civil mai întâi și apoi trecerea peste granițe a armatelor noastre vor fi rezultatul inevitabil al acestor ciocniri; afară numai dacă ungurii la urmă nu vor ceda față cu această presiune puternică a elementului român. Și sfânta unire, unirea cea mare va veni de la sine, căci este în firea lucrurilor frații să se iubească și vrășmașii să verse venin. Orice rasă a cărei cultură superioară a ajuns în punctul culminant de manifestație al poporului, dar relativul grad de înălțime culturală al popoarelor mărginașe, trebuie să-și formeze unitatea dacă în timp are vlagă și o idee în creierul său, negreșit o idee mai înaltă.

 

 

                1894 VI, 5/17. Duminică

 

                Plecat d-acasă tunând și fulgerând, fiindcă nu-mi venise gazda după cererea de dimineață să ne înțelegem asupra plecării mele. Tren și Pireu au mers strună și când am intrat în corabie parcă scăpasem de toate grijile. Marea minunată și liniștită, agitată de valuri numai cât s-o încrețească, iar albăstrimea ei „ca ochii albaștri de blondă iritată” îmi ziceam singur în minte. Pe vapor erau două fetițe drăguțe cu frățiorii lor. Una era brunetă, cealaltă blondă și ambele mici de vârstă, probabil între 10 și 12 ani. Am vorbit cu amândouă, căci veneau mereu împrejurul meu ca să-și facă jocul. Una se așezase la dreapta, cealaltă la stânga mea pe bancă și mă întrebau și se lăsau a fi întrebate. La intrare în canalul de Corint s-a făcut o manevră care n-am înțeles-o nicidecum. Când am trecut printre cei doi pereți, la un moment mi se părea că stau să cadă; pe alocurea pe unde zidul pare măcinat, este sprijinit cu un mur de piatră, legate cuburile prin ciment. Podul aruncat pe deasupra canalului și pe unde trece trenul e așa de sus încât fiarele cele imens de groase par mici sfori subțiri iar vagoanele ca niște cutiuțe mărunte. Linia canalului e dreaptă fără păcat și leagă apele celor două mări albastre cu o șuviță de apă havaie. Altceva însemnat până după trecerea canalului n-a fost alt decât că am mâncat la masă, fără să știu, cu un „român”. Și era, Doamne, comeseanul meu un individ a cărui inteligență părea mult depășită ca s-ajungă media umană. Mi-a dat „mărunt” la o drahmă tocmai când birtașul se încerca să-mi ia două drahme drept bacșiș, făcându-se că nu pricepe întrebarea mea d-a-mi da restul.

                Copilașii de mai sus veniți pe puntea căpitanului s-au jucat împreună până ce au fost pe aproape de „Zutraki”. Îmi spuseseră cum se chiamă – cea mai mare, Marie, fetița mai mică, blonda, Sula de la Ansthula, floricică, și băiatul cel mic Demetrius –, vorbeau foarte bine franțuzește. Au o profesoară din Paris – mi-o spuneau ambele cu un fel de mândrie – numită Platten și că se duc numai pentru o zi (duminică) să vadă pe „maman” care face băi la satul numit. Când ne-am apropiat de mal ne-a ieșit înainte o barcă dungată cu vergi havaii, cârmită de o doamnă, la înfățișare perfect Cernovodeanca; tot așa de grăsulie, rotunjită, și la înălțime identică. Alături de dânsa era o altă damă îmbrăcată în negru cu voal gros pe față. Când doamna grăsulie și-a văzut copii nu mai putea de plăcere, vedeai toată veselia pe față. Râdea la copii și-i întreba de sunt bine. Cuvântul „mal de mer” l-a pronunțat perfect cu aceeași voce cu care sunt obișnuit să aud la Cernovodeanca. Așa perfectă asemănare între două persoane foarte depărtate în spațiu e rar. Când copilașii s-au scoborât în barcă am surprins [pe] cine iubeau și cine era mai iubit de „maman”. A cerut să fie coborâtă mai întâi pe Sula, care a și venit cu brațele întinse, cu gurița deschisă să-și sărute „mama” pe obraz. După dânsa băiatul cel mic, cam tot cu aceeași grabă și dragoste, poate ceva mai puțin fierbinte în ce privește îmbrățișarea acestuia; a treia la rând a fost fetița cea mare și tocmai al patrulea și fără să s-apropie de mama sa a venit băiatul cel mare. Sărutul a fost mai rece la băiatul acesta – era poate de 14 ani –, cel puțin din partea băiatului se vedea clar. Tatăl copiilor, care venise și el cu noi, a întins mâna către doamna cam în vârstă de lângă „maman” și apoi s-a așezat în rând lângă copii ca și cum n-ar fi văzut măcar pe nevasta sa, care din parte-i nu s-a purtat mai altfel. O intimitate prea mare între amândoi soții mi s-a părut că lipsește. Motivul?  D[umne]zeu îl știe și ei!...

                Ceea ce mă interesează a fost afecțiunea infinită a mamei pentru copilași și de asemenea plăcerea vie a acestora d-a-și vedea mama lor. Sula îmi spunea „că-i pare foarte rău s-o lase pe maman și să se ducă la Trebizonda unde se află mama mare”. Atâta plăcere intimă mi-au făcut aceste ființe și iubirea reciprocă și dulcea înțelegere între dânșii că fără voie m-au silit să scriu atât despre dânșii. Când au plecat spre barcă, băiatul cel mare s-a uitat în sus și m-a salutat și eu am salutat cu o părere de rău adâncă de ducerea lor. Se pornise vasul pe marea albastră, familia ajunsese de mult pe uscat și m-am uitat după dânșii până au dispărut și coasta și casele de pe lângă malul mării. Ce iluzie mi-a deșteptat această viață de familie și câtă dragoste nemărginită pentru o  viață identică o poate spune numai sufletul meu, nu și cuvântul, iar gândul și dorul pentru aceste ființe cunoscute în aceste câteva ceasuri m-au frământat îndelung.

                Drumul până la Delphi nu prezintă tocmai multe importante lucruri de notat. Ajuns la Itaca a trebuit să mă urc cu ceilalți într-o barcă; parcă eram un bagaj printre ceilalți oameni. Un han pustiu cu pereții murdari și paturile și mai murdare, cu multe vietăți, își poate face cineva idee de ceea ce poate fi o noapte în Itaca. Am avut prilejul să văd o nuntă țărănească după felul grecesc făcută. Mireasa fără beteală, călare d-a femeia pe cal, mergea și înaintea bărbatului și înaintea tuturor. Bărbatul în rând cu popa. La urmă alai și lume și cortegiul se încheia cu zestrea miresei pusă pe spatele cailor. Am văzut perne și plăpumi mai pe toți caii și cearceafuri; din restul zestrei am mai văzut numai o căldare imensă de aramă cu alte tigăi și obiecte de metal înăuntru. Toți pe unde trecea mireasa aruncau în cale orez, așa că drumul tot era cu totul albit de boabele de orez. Am luat și eu și cei doi tovarăși ai mei veniți din Austria o mână de orez și am azvârlit-o pe mireasă. Când am aruncat eu din cerdac, unde mă aflam, mireasa simțind că suntem străini s-a uitat mai întâi în sus ș-apoi închizând ochii a așteptat să arunc darul meu. Nu era frumoasă.

                Luna răsărise de după deal și roșie, precum era, părea ca un „glob de aur” cum zice Bolintineanu[44]. Când s-a mai întunecat, luna era curat de argint și razele ei lăsau o cărare lată pe imensul mării, care se întindea de la cerdac doi pași mai departe; și cu atât mai misterioasă era această dungă, cu cât spre fundul zării lățindu-se părea că se pierde în infinit. Am stat pe cerdac până ce io jeggari (luna) a trecut cu șuvița ei pe ape dincolo de puntea aruncată drept în fața casei miresei spre adâncul mării și până ce singura corabie mai mare și legănată blând de valuri a fost învelită de drumul de lapte, dunga de peste apă a lunii. Am adormit apoi în pat cu ochii pe frumusețea asta.

 

 

                [18]94 VII 10/22 Atena

                Duminică

 

                „Azi am să încrestez în grindă” cum zice Coșbuc, fiindcă și însemnată e împrejurarea, iese din ordinea comună a celorlalte zile: era să mă înec. Am plecat de dimineață împreună cu cei doi popi, Athanasiu și Stefano, întovărășiți de Solomonides, un grec, care știe românește. Noaptea aproape mai de loc n-am dormit și cât m-a furat somnul am avut vise rele: continuu mi se părea că plutesc pe ape late fără sfârșit și cu valuri negre puse să mă înghită. Când mă îmbrăcam îmi ziceam singur în mine: „mare minune să scap de primejdie”.

                Ajuns fără cafea la cei doi părinți, am cerut la hotelul lor o cafea cu speranța că băiatul îmi va aduce una cu lapte. Prima supărare, dacă las deoparte cea a nedormirii, m-a luat d-aici. Am pornit la tren și apoi la Pireu mai înainte de vreme. Experiențele în cunoașterea sufletului la prieteni sau în general la alții din prejurul tău, oricât de numeroase ar fi, niciodată nu vor fi suficiente. Din fapte mărunte, ba cine să plătească mai mult peste împărțeală la trăsură, ba cine dă bacșișurile la barcagiu, ba cine cumpără din banii „proprii” pentru „companie”, însă lucruri de mâncare sau alte asemenea, se cunoaște ce s-ascunde dincolo de oscioarele și pielița omului cu carne. Când nu te potrivești în gusturi, în aplecări, și mai ales în educațiune cu un om, sfatul cel mai bun ce l-aș da cuiva ar fi să nu se înhame cu dânșii la petreceri. O probă pentru asemenea lipsă de creștere o pot arăta cu vorba lui Stefano, cumnatul lui Athanasiu protopopul. Ne scoborâsem în cabină ca să luăm prânzul și era un zăduf fără seamăn. Fiindcă mai erau și alte persoane, între care și dame, natural am ținut haina pe mine. Preotul nostru, un om înalt și pântecos, cu o barbă neagră și părul ca negrul de catran cu un număr respectabil de peri albi presărat, și-a desfăcut îmbrăcămintea preoțească, și-a aruncat jiletca și în cămașă până la brâu și cu picioarele, mi se pare, fără ghete – le lepădase – se întinsese pe o bancă pusă paralel cu paturile din cabină, în fața cucoanelor care se așezaseră la masă. Plecaserăm tocmai din Methana și îndoind capul ce duce spre Poros, valurile izbind în pântece corabia o clătina într-o parte într-alta așa că era cum nu se poate mai rău. Stefano, care își încărcase stomacul destul de bine, cu vocea lui de barbar și adâncă de bas, îndreptându-se spre mine: „hei, da ce păcătos lucru, nene, cu clătinatul ăsta, îți vine să borăști toată mâncarea”. Înainte nu mi-era rău, dar după ce l-am auzit, parcă stomacul nu-mi stătea liniștit. Și cumnatul său, dezgustat de felul de vorbă a rudei sale: „dar nu poți, omule, să întrebuințezi cuvinte mai parlamentare”. Și a venit să facă studii la Universitate în Atena!  „Doamne, îmi ziceam în mine, e cu putință din omul ăsta să iasă ceva bun?”  Și-i măsuram cu ochii grosimea extraordinară a oaselor frunții și sălbăticia figurii în general, fără să găsesc nici cea mai mică urmă de inteligență. Acum văd eu cât de adevărată e teoria care le-o spuneam eu după masă, că la noi în țară avântul este așa de puternic încât acțiunea ei se repercută și asupra generațiunii imediat mai-nainte, va să zică are o putere retroactivă. Oameni ca Stefano care au trecut peste 50 de ani și al căror creier nu poartă nici un germene de înaintare, totuși prin faptul acestui avânt s-au scuturat așa de adânc încât nu vede altă scăpare decât studiul.

                Venind la plimbarea noastră, marea deși spuzită și încrețită, valurile erau mărunte și albăstrimea cerului și apei era destul de adâncă. Ajunși la Poros am debarcat pentru ca să ne urcăm din nou într-o luntre mică. Vântul în port d-abia se simțea, doar micșora căldura soarelui. Noi patru cu trei marinari ne urcăm înainte și cu pânzele întinse o pornim spre adâncul mării ca să ajungem la mănăstire. Țărmul, după ce merge o vreme în linie dreaptă, îndată se mănâncă, dând naștere unui colț intrat în mare și unui hău de mare destul de larg. Dincolo de hău vedeam mănăstirea albă răsărind dintre copaci negri și chiparoși verzi și drepți ca o lumânare. Cum am intrat înspre adânc un vânt strașnic ne umflă pânza s-o crape. Valurile, ceea ce mi se părea straniu, veneau regulat unul după altul, dar la distanță de 10 metri unul de altul și mergând aproape paralel unul după altul. Înainte erau destul aceste cute de apă, dar cu cât intram în largul mării cu atât liniile lor se rupeau și cuta de apă ajungea tot mai groasă. După 10 minute șirul escadroanelor de valuri se rupsese, pentru ca să dea loc la niște colinițe de apă cu platouri aproape plane pe vârf, destul de spațioase aceste planuri ca să cuprindă întreaga barcă. Când au început săltăturile să fie serioase Solomonide murmura. La prima dată când vântul umflând prea mult pânza a înclinat barca p-o parte, l-am văzut galben și abia respirând că se ruga să întoarcem. Cu cât vântul se întețea și valurile ajungeau tot mai adânci, cu atât Solomonide trecând de la rugă la spaimă și la vorbă: „nu vedeți că băieții care ne conduc sunt niște copii, nu vă uitați că marea e umflată și că mai avem cel puțin 25 minute de mers prin așa mânie de apă. Aoleu, m-a udat, a intrat apă în barcă”. Și continuu, cu cât mergeam înainte, se spăimânta mai tare. Preotul Stefano râdea cu hohot, dar precum îi spunea Solomonide: „D-ta râzi, dar un doctor care te-ar vedea ți-ar spune îndată că râsul nu este sănătos, nu-i de om întreg la minte”. Ce e drept valurile erau așa de mari încât uneori când ne aflam în fund, deși colțul de stâncă era bine scos de deasupra apei și mănăstirea cea albă dispărea și apărea după cum eram în fund sau deasupra. Într-un rând vântul, aplecarea bărcii, valul prea mare izbind luntrea în pântece ne-a aruncat o gălușcă de apă așa că mai toți eram udați destul de bine. „Încă 10 asemeni găluști, îmi ziceam, și barca se va cufunda cu noi”. Acum am înțeles pentru prima oară că luntrea e prea mică pentru 7 inși, era afară din apă unde ședeam noi la cârmă numai de 4 degete, vâslașul și băieții lopătași prea tineri și marea mâniată. Când vedeam largul mării albastru negru și foarte iritat, iar în stânga mea țărmul făcându-se tot mai întins, tot mai repede fugind de noi ca să ne lase între cer și apă aproape, ș-apoi mănăstirea ce rămânea înaintea noastră tot misterioasă și tot măruntă și tot departe, iar în spate-ne colțul de stâncă făcându-se tot mai mic și mai puțin ieșit din podul valurilor, eu, care mi-era toată scăparea în înot, am văzut și eu frica, și dacă-mi aduc aminte emoțiunea mea bine, era pentru prima oară de când sunt în străinătate că doream aprig căsuța mea la Giurgiu și mi se făcuse viața dragă. Când vedeam preotul de lângă mine că-mi ține picioarele și că prin urmare va fi cu neputință să mă deslipesc de dânsul și că el neștiind să înoate mă va târî cu siguranță spre fund, mă treceau fiorii de la creștet la tălpi și nu aveam altă idee în capul meu decât să văd cum vine valul, cum izbește pieptul luntrei și cum se risipește. Ideea fixă d-a vedea apa cât mai puțin frământată mă urmărea ca pe un nebun și ochiul meu parcă ar fi absorbit surplusul de val. „Îndărăt, îndărăt, nu vedeți că tot mai rău se face și că nu-i nădejde să ajungem la mănăstire și că n-am venit aici să mă înec?” striga același Solomonide; și parcă tocmai ca să-i întărească vorba, o namilă de dungă groasă de apă se repede peste luntre și o izbește cu o furie de am crezut că o umple de apă. Atunci am zis cu o credință pe care rareori o găsesc: „Doamne, te rog, nu mă lăsa; scapă-ne Doamne și-ți făgăduiesc să nu mai fac așa prostie”. „Îndărăt” începuse și preotul Athanasiu. Și luntrașul a întors, nu fără a se fi asigurat de mai înainte că-i vom da cele 3 drahme hotărâte, deși nu am ajuns la mănăstire. La întoarcere, în mijlocul mării înfuriate era mai periculos decât orice mers înainte. Totuși cârmaciul a fost bun și ne-a dus îndărăt la mal. Și așa am scăpat de înec; pe când a doua zi o luntre cu 12 oameni tot la Poros s-a scufundat și a înecat 8 persoane pe când numai 4 au scăpat. La Pireu însă doamna Buduris și domnul și un oarecare Moschakis s-au înecat frumușel în ziua când noi ne luptam cu marea. Mi s-a zis că nu e bine să mergi cu preot la plimbare; acum am făcut experiența lucrului.

 

 

                14/26 [iulie] Atena [18]94

 

                Adaug la cele zise și scrise cu prilejul plimbării la Poros următoarele:

                Întâlnind pe cei doi preoți am început râzând să fac presupunerea: dacă barca se scufunda cine din noi scăpa?  Părintele Athanasiu: „apoi eu scăpam desigur, n-aveam decât să arunc giubeaua după mine, să lapăd și ce mai aveam pe dedesupt și ciubotele și ajungeam la mal desigur”. Părintele Stefanov: „da pe mine cui mă lăsai?  Crezi că nu te apucam de gât, de pulpana hainei ori de braț ca să mă scoți și pe mine, ori muream de gât împreună?”  „Ho, ho – celălalt – că nu-ți trăgeam un ghiont în față de te făceam să-ți pierzi cunoștința și plecam mai departe lăsându-te să faci ce vrei?”  Cuvintele astea zise cu o brutalitate și o convingere așa de adâncă încât îmi făcea rău să-l mai aud. Apoi eu: „mă rog d-le Stefanov, dacă ne duceam cu luntrea la fund ce era să faci d-ta care nu știi înota?”  „Hei, Doamne, ce să fac?  Cum aveam mâinile pe genunchii d-tale apoi te strângeam câtă putere aveam. Ș-apoi să-ți spun: eram numai de 14 ani și într-o apă – aici un nume de gârlă în Bacău – mă scăldam cu un prieten de 16 ani. Tare puternic. Când s-a apropiat de mine să mă scoată din apă l-am apucat de gât și apoi târându-mă spre uscat, neîncetat mă aruncam cu burta pe capul lui; și pe când el bea apă eu eram minunat deasupra. A trebuit să vie ceilalți prieteni ca să-l scape. Și eu eram ca pe luntre”. Și râdea un râs spart și puternic de s-ar fi auzit la distanță. „Tot așa și cu d-ta, ai fi vrut sau nu, aș fi sărit așa cum mă vedeți mare și pântecos, cu burta pe capul «matale». Și când d-ta beai apă, eu poate mai respiram nițeluș”. Noroc că nu ne-am scufundat, că aș fi murit de necaz pe dânsul numai, zău, de scârbă. Și mai mi-a cerut fotografia, atât să trăiască de i-oi da-o.

 

 

                [18]94 VII 25/4 [VIII] C[onstantino]pol

                Duminică, Hotel Byzance

 

                Plecat din Atena cu beleaua după mine, adică târând cățelușul dăruit de Caftangioglu. La gară și Pireu am fost condus de către cei doi Prea Sfinți și de fostul meu elev și profesor Lysimach. Griji cu un soi de zăpăceală cum nu obișnuiesc eu niciodată în asemenea stări. Pe vapor căpitanul făcea mutre și se uita cam strâmb la câine și la noi toți. Marea liniștită cum n-am văzut-o de când sunt eu pe lângă mare. A doua zi, mai ales pe la răsăritul soarelui, apa era ca o oglindă cu niște valuri ca la cutele panglicilor și culoarea ei era ca o spuză cenușie cu un reflex de roșeață. Privind luciul mării îmi aminteam de cuvântul lui Homer : „și lopătarii rânduiți în șir izbeau regulat cu lopețile marea cenușie”. Soții de drum, la început, îmi ziceam eu, sunt tare plicticoși, la urmă, mai ales ultima seară, erau mai mult decât „charmanți”.

                Era o familie de ovrei compusă din tată (Neumann se chiamă, peste drum de școala evanghelică șade în C[onstantino]pol), mamă, băiat și fată. Aceasta din urmă cam de 17 ori 18 ani și cu băiatul mai mărunt erau cu adevărat frumoși și încercam mereu să-mi explic cum din niște părinți așa de urâți – mama cocoșată, tatăl cam ghebos, barbă roșie și rară iar dinții pe dos și stricați – pot ieși copii frumoși. Apusese soarele în spatele Eginei și vârful muntelui Sf.Ilie era înnimbat cu poleială aurie iar văzduhul tot transparent până să facă munții cei mai depărtați străvezii. Băiatul uitându-se cu un ochian lung înspre partea locului, fata venind spre el l-a cuprins cu brațele de gât ș-apoi cum stăteau cu spatele la mine, eu fiind pe scaun după dânșii, și-au apropiat obrajii unul de altul și mi se pare că fata l-a sărutat. L-a urmă copilul a rămas îndelung rezămat cu capul de pieptul surorii sale până ce a pierit și soarele și lumina lui și s-a făcut noapte adâncă. M-am coborât la 9 seara pentru „ceaiul” de seară și nu erau decât băiatul ș-apoi preotul catolic cu barbă roșie venit din Roma și tatăl cu femeia lui; fata rămăsese pe acoperiș. Eram la masă ca un câine care scăpase de tărbacă; am mâncat stingherit și fără să zic un cuvânt.

                Soarele la răsărit l-am văzut a doua zi ieșind din mare ca o pavăză sângerie. Nu-mi aduc aminte să-l mai fi văzut în așa fel. Când am ajuns la Dardanele ne-am așezat la masa de seară și acolo am vorbit multe și despre toate. Mai ales eu când sunt în voia gândului vorbesc în orișice direcție. Seara pe coperta vasului eram de vorbă cu preotul catolic, cu tatăl – un evreu Neumann, șade vis-à-vis de Școala austriacă – și vorbeam despre ce ne ieșea în gură. În momentul ăsta veni și fata și noi, care de la venirea mea pe vapor nu ne zisesem nici un cuvânt, ne-am apropiat așa de tare că nu mai era nici o posibilitate d-a nu ne spune măcar o vorbă. Ce e drept ea, într-un rând cam pe la două din zi, când mișcările regulate ale vaporului ne împingeau spre somn, fata se culcase îndărătul măsii care citea o carte cu scoarțe negre. La urmă plictisindu-mă de citit Eurypide, Andromaca, am închis cartea și m-am uitat spre vecini. Am surprins ochii negri ai fetei, și mari și cu sprâncenele largi ca la zeii egipteni, îndreptați spre mine. I-a închis îndată, dar lucrul fusese surprins. În fața noastră pe coasta asiatică era o lumină mare, ca o masala imensă, aci cu flacără, aci cu roșeață și cu fum negru. Era desigur o vatră de făcut cărbuni – ne-a spus în urmă căpitanul. „Vezi d-ta d-șoară focul cela, este flacăra unui vulcan apărut de curând, de când cu cutremurele din Const[antino]pol”. Și am lăsat îndată adunarea domnilor noștri, care se mai măriseră, cu mama fetei și m-am alăturat de bară spre bordul vasului. A surâs, a spus nu știu ce a spus și d-aci înainte am vorbit despre toate. În târziu, venind și mama, le-am dat câte un scaun la amândouă și eu la mijloc pe bancă ne-am amuzat. Fata, fata mi se părea frumoasă și în realitate era o brunetă rară. Pusese mâna stângă peste spatele scaunului ei, adică pe speteaza de sus, și ea rezămându-se alene pe același lucru îmi erau aproape firele de păr ale ei și gâtul. Cum se uita la mine galeș – sau așa mi se părea cel puțin – mă prinsesem cu o plăcere nespusă la vorbă cu dânsa. Am adus în discuție, reginei, luptele agovistice fizice – ea nu le respectă, nu le consideră – despre toate. I-am promis de vine în România s-o conduc la observator fiindcă ar fi vrut să-l vadă.

                Ajuns în C[onstantino]pol, primul lucru ce am văzut a fost sărbătoarea și interesantă și curioasă a Selamlâcului. Iată ce se vede. Moscheie în față-ne albă văruită cu ornamente florale arabe pe sprânceana de sub strașină, cu turla iarăși albă și ca o lance imensă, îngrădită giamia de toate părțile cu verdeață, cu pomi umbroși. Peste deal în dreapta cum stăm se vede Bosforul în pieziș, prin urmare ai malurile amândouă în față, mai departe însă apa făcând o cotitură se vede marea înspre adânc, unde cade cerul peste dânsa. Mai spre dreapta avem un alt turn mai mic decât lancea moscheii, pătrat și cu cadranul pentru numărătoarea ceasurilor și pentru temperatură; totul însă scris cu litere arabe. Cadranul pentru ceas e rotund ca și al nostru, cu divizia în 12 numere ca și al nostru, cu mersul numărătorii de la stânga spre dreapta, cu diferența însă că cifrele sunt cuneiforme – 1=!, 2=!º, 7= etc – și în loc 12, la 12 încep turcii să socotească 12 la căderea soarelui așa că pe când la noi e ceasul 7 seara la ei e 12 etc.

                Un zăduf fără vânt. Suindu-mă cu trăsura spre locul Selamlâcului întâlnisem în drum pâlcuri de soldați turci mergând spre defilare. Când am intrat la ușă era un turc, ofițer negreșit, cu o nenumărată mulțime de decorații pe dânsul, frumos, înalt și purtare foarte elegantă. S-a început ceremonia cu risipirea nisipului dinaintea moscheii, în drumul pe care avea să-l urmeze armata așezată în rând de toate părțile palatului și moscheii. În curtea de dincolo de drum, pe maidanul pustiu, era orânduită cavaleria, probabil două regimente sau două escadroane – în orice caz un corp de oameni și de cai prea mare pentru una și prea mic pentru cealaltă denumire – unul cu cai negri și altul cu albi. În mijlocul porților, care stau căscate în ulucile prejmuind maidanul, călare pe un armăsar negru stătea un comandant mărunt, cu barba albă de tot și lungă până la brâu aproape și cu niște ochi de să te bage în răcori. Înaintea ferestrei noastre aproape se afla un general turc înalt de statură, cu spatele cam ghebos și deasemeni alb; primea defilarea trupelor salutând numai steagurile. Împrejurul lui se găseau câțiva alți ofițeri și mai tineri și mai mici în grad. Trupele, fără îndoială, în imensa majoritate cu totul superioare celor grecești; și dacă aș vrea să specializez, superioare celor văzute de mine pe pământul clasic. Mai ales soldații cu turbanele verzi răsucite ca o frânghie peste frunte și josul fesului și cu găitane roșii peste îmbrăcămintea în formă de ie sau vestă acoperind pieptul până aproape de brâu, mergeau ca o masă de bronz la un pas și în linie dreaptă – patru în șir – cu o încredere și o perfectă „Selbstbeuresst”(?) cum rareori există, cred, aiurea. Oameni înalți, trupeși și culoarea feței arămie, răpăiau cu picioarele într-un mod admirabil. Entuziasmul meu se comunicase și americanului, studentul venit cu mine; și lui părea că-i plăcea extrem de mult așa mașină omenească compusă din atâtea trupuri și atâtea capete. Cavaleria frumoasă pentru orânduirea cailor. Fiece corp de armată cum venea își lua în ordine locul său de gardă. Câmpul și grădina totuși nu păreau „pitorești” din pricina dominării prea excesive a culorii roșii, fesurile roșii la toți, pantalonii roșii la cei mai mulți și la alții costumul tot curat roșu aprins. Mi se pare că din punctul de vedere militar această culoare roșie e foarte nepotrivită, căci prin aprinderea ei atrage mai repede atenția vrăjmașului asupră-i; aș zice, culoarea cenușie sau a prafului ar fi mai bună pentru armată. Decât aceasta este o observație care nu privește decât pe onorabilii din statul major.

                Mai-nainte de așezarea regulată a armatei trecuseră înspre curtea moscheii două șarete; în prima n-am văzut decât pulpele, negreșit prin costumul cafeniu turcesc, largi ale unei cadâne. Mi s-a spus că era sultana mamă; în cea d-a doua șaretă erau două cadâne, dintre care n-am zărit decât numai o pereche de ochi negri, vii și mari prin vălul năframelor turcești. Era sultana, nevasta legiuită. Apoi tăcere oarecare vreme. Muzicile răsunau un marș care probabil a fost făcut de vreun muzicant european pentru armata turcă sau altfel. Iarăși un fel de liniște și dinspre stânga cum stau au înaintat un pluton alcătuit toți din tineri cam de 14-17 ani, pudrați, îmbrăcați în fir și cu îngrijire și cu pielița fină a mâinilor, a feței, semn că sunt de viță; aceștia formau garda copiilor sultanului. Când i-am văzut toți stând țepeni pe caii lor și privind la mișcările celor trei copii ai sultanului, am înțeles îndată că sunt într-un imperiu unde greșeala se pedepsește nu după normele unei legi, dar după placul unei singure voințe. Despre cei trei copii nu pot afirma nimic cu precizie. Cel mai mare foarte modest îmbrăcat, cu tesac la coapsă, sta drept neclintit în picioare, cu oarecare cunoștință despre ce reprezintă el în stat. Vârsta-i poate fi până la 12 ani. Bronzați la față, dar cu trăsăturile feței regulate, fine, pare o natură concentrată în sine însuși. După mersul figurii puteai conchide că interesul său era aiurea decât trupul. Cei doi frați ai săi din contra erau mai sburdalnici; unul din ei, cel mai mic, își pusese în neregulă hainele cusute cu fir de argint și săbioara iarăși de argint, ceea ce silea pe didascălul său să i le îndrepteze mereu trăgând de pulpana hainei în jos și răsucindu-i cingătoarea.

                Înainte de orice începere de paradă și la noi ca și pretutindeni este un fel de zgomot surd, neînțeles, compus din surugii care înjură ori sbiară, din trăsuri mergând, din bragagii cu negoțul ocupați, din trecători vorbind între dânșii etc. Acest zgomot nedeslușit era și aici. Cadranul solar ajunsese aproape de 6 după ora turcă și soarele trecuse cu umbra dintr-o parte a ferestrei în alta, când deodată ca în „Lohengrinn” un răsunet de corn ascuțit dă alarma. Tot zgomotul a căzut ca un fulger și din el n-a rămas decât sunetul copitelor de cai izbind pietrele ca să scape de muște. Porunci pe turcește spuse și armatele drept lumânare, cu puștile prezentate ca într-o clipă. Tăcerea ajunsese o limită de maximum. Din vârful suliței geamiei, un soi de aolăit plângător urla strașnic: cadiul chema lumea la rugăciune. Înaintea peristilului moscheii se adunaseră toți din curte; între ei mai ales am distins trei arabi uriași îmbrăcați cu mantale, giubele lungi de mătase cu colorație deosebită, iar de pe cap pe umeri le cădea un văl, o năframă albă. Îmbrăcămintea lor și mai ales talia lor uriașă le da un aer de misteriozitate, de taine, că de multe ori m-am uitat acolo. Când a trecut sultanul prima mea atenție mi-a fost atrasă de tăcerea extraordinară a tuturor asistenților civili sau militari. Când...

 

 

                1894 august 8/20

                Marți, Giurgiu

 

                Ce impresiuni noi am avut în țara noastră venind după cinci ani de străinătate, nu o pot spune fiindcă în fond nici impresii multe, nici vii n-am avut. Plimbarea de astăzi însă mi-a plăcut. La Rusciuc am fost în companie cu Gogu al lui nenea Ghiță (Nicolaevici) și cu Theodor, profesorul bulgar. Drumul fără interes, nefiind nimica nou. Am fost la gimnaziile bulgare (în Bulgaria gimnaziile sunt identice cu liceele noastre). Instalația cât se poate de incomodă și lipsită de curățenie. Laboratorul de fizică și chimie în neregulă iar cel de desen și plastică mai mult decât rudimentar. Nu cred, cu toate că sunt mulți profesori cehi, să poată fi actualmente un progres în școlile bulgare asemeni prevăzute.

                Interesant în ultimul grad întâlnirea mea cu Paraschiv Stoianovici. Tânărul îl cunosc de mult, poate din clasa V când eram. Surorile lui fiind la noi în pension, la soră-mea, el venea întotdeauna să le aducă și să le ia de la școală. A venit în Paris la mine și-mi aduc aminte că trecuse din faza „burghezului” în aceea a „socialistului”. Discuții cu Costache Rădulescu-Motru, asupra organizației viitoare a societății, unul privind dintr-un punct de vedere opus celuilalt. La urmă, prin tranziții probabil ușoare, a ajuns un „anarhist”, nu militant atâta pe cât moral. Franțujii prinzându-l lipind afișe cu declarații conforme vederilor marxiste l-au fost izgonit din Paris și din tot teritoriul francez după ce, precum mi s-a spus, poliția ar fi tăiat până și lumânările în două la fosta sa locuință ca să vadă unde stă ascunsă ceva dinamită sau hârtii compromițătoare. Din Elveția azvârlit în curând a cutreierat mai toate țările Europei, Italia și Grecia, unde după cum zicea astăzi a „rămas încântat și de frumusețile naturii și de resturile mândre ale artei vechi”.

                Ne-am așezat pe malurile Dunării, eu fiind cu tablele dinainte-mi, și am discutat pe cât era cu putință de discutat față cu străinii. S-a făcut destul de înalt, spatele are crescut puternic, ochii albaștri de cum erau s-au mai albăstrit și și-a lăsat barba să crească. Mi-a făcut impresia unui apostol slav care ar fi în stare să-și lase mamă, casă și lumea întreagă pentru o idee. Dealtminteri am avut întotdeauna o slăbiciune pronunțată pentru oamenii care urmăresc o idee, fie chiar rea din punctul meu de vedere, dar care cred pe pământul acesta larg în ceva. Tânărul acesta are o familie bogată, el însuși e înzestrat cu inteligență; și dacă ideile anarhiste nu i-ar fi stricat vederile sănătoase în această direcție, am fi avut o inteligență rară aplicată în bine pentru serviciul unei cauze mai serioase. După ce l-am întrebat de surorile sale, Maria, Vena etc, despre mama și frățiorul său – care s-a însurat cu o elvețiancă – am intrat în miezul discuției, ceea ce doream de mult. „Tu te-ai mai lăsat de ideile tale anarhiste?” „Cum crezi, mi-a zis, că am fost pentru o vreme numai?” „Nu ți-e teamă că față de mișcarea actuală de stârpire a anarhismului poți fi amenințat ca și ceilalți să fii nimicit?” „Hei, ideile nu se pot stârpi ca și buruienile”. „Ce speri să faci, scumpul meu?” „Voi trece doctoratul meu în București ș-apoi voi cere un loc de doctor de plasă în România, voi intra în serviciul țării acesteia și voi avea ocazia să fac mult bine țăranului care economicește e inferior celui bulgar”. „Când veți începe să urmăriți același mod de luptă ca în Occident și la noi în România?” „Când în România purtarea statului va fi ca și în Occident”...

 

 

                [18]94 octombrie 2.

                Duminică

 

                Am fost numit după multe peripeții profesor suplinitor la Iași de studiile care le-am făcut[45]. Joi seara am fost invitat la masă de d-l Maiorescu. Curios. Întotdeauna am emoțiuni vii când mă duc la masa cuiva; acum nici bătaie de inimă, nici prea multă zăpăceală. „Stai d-le Antonescu colea – și-mi arătă scaunul din capul mesei în sala de primire a lui, unde este și Venera din Millo; aveam în dreapta pe M., în stânga pe doamna M. – și să vorbim până or veni ceilalți asupra chestiunilor despre care ne interesează. Zici că ai căpătat de la ambasadorul Italiei niște ghipsuri, din care o parte ai adus cu d-ta la București, iar altă parte au rămas acolo. Cum s-a făcut ca d-l ministru să-ți acorde așa daruri?” Cu ducerea mea în Grecia era necesar, din pricina spaimei de bandiți, să mă pun sub apărarea reprezentantului nostru. Noi n-aveam acolo acum pe nimeni, locul îl ține contele Fe d’Ostiani. M-am prezentat și pus sub autoritatea lui. M-a poftit la masă, iar după dejun am mers împreună cu d-șoara contesina pe Acropolis, unde i-am arătat după dorința ei monumentele. Așa s-a făcut să am gipsurile drept recompensă. Afară de asta, d-l Costa Scuzes, consilier comunal, mi-a pus la dispoziție mie personal ca să dau unei instituții din țară un calapod, „le moule”, al bustului lui Eubuleus de Praxiteles[46]. „Prin urmare obiectele îți aparțin d-tale și ai putea cu toată dreptatea să le iei la Iași. Eu te sfătuiesc să faci o cerere ministrului și mâine când vei merge la minister pentru hârtia d-tale s-o prezinți cererea cuiva d-acolo și, te asigur, vei dobândi și lucrurile și bani pentru transportarea lor la Iași”. „Dar, d-le Antonescu – mă întrebă cucoana – ai fost d-ta la C[onstantino]pol?” „Da”. „Și ce impresie ți-a lăsat?’ „Nu tocmai plăcută: străzile strâmte, murdare, unele case încă și acum lăsate în starea după cutremur imediat, câini mulți și mizerie mare”. Și spusei cazul cu birjarul dându-se jos după capră ca, trăgând câinele de coadă, să-și poată face drum mai departe. „Dar există vreo deosebire între natura Helladei și a Turciei în partea locului. Se văd munții Ida din C[onstantino]pol?” „Nu, căci de jur împrejur sunt un șir de coline care închide orizontul dinspre uscat. Marea însă de Marmara e minunată și Bosforul. Și o deosebire văzută între pământul clasic și cel turcesc: munții Atticii, goi, fini și albaștri, parcă sunt tăiați și cizelați de o mână intenționată; ai C[onstantino]polei grași, ierboși și păduroși, verzi aproape negri, îți fac o impresie de bogăție și «bien aise»”.

                În momentul ăsta intră și m-me Negruzzi cu d-l N.[47]. Sărutări, îmbrățișări și prezentări. D-l Maiorescu vrând să sărute în gură pe m-me Negruzzi, ea s-a scuzat: „Lasă-mă, nu voi să te sărut, ca să nu-ți dau guturaiul ăsta”. „Ce faci d-le Antonescu, când ai venit d-ta din Hellada? Am mai făcut noi cunoștință împreună înainte de plecarea d-voastră în străinătate?” „Da, d-le Negruzzi. În sala asta chiar, cu ocazia citirii unei nuvele de Caragiale: Făclia de Paști”. „Ah, da, îmi aduc aminte. Și eu viu acum din Roma, unde am avut prilejul să mai admir puțin Coliseul și celelalte lucruri”. D-aci înainte am vorbit despre toate și despre tot. Alt sunet de clopoțel și intră d-l Buiucliu de la Curtea de Casație, sau de Compturi, nu îmi aduc bine aminte[48], și iarăși prezentări. „D-l este profesor la Universitatea din Iași, de arheologie”. Iarăși vorbă, mai ales cu doamna Negruzzi despre Grecia, și peste puțin intră d-l Florescu, de la Ministerul de externe[49]. Despre ăsta am auzit de la [M.] Dragomirescu că a prins pe nevastă-sa, o brunetă(?!) foarte drăgălașe și frumoasă, cu un ofițer pe butoi într-un stufiș noaptea în Cișmigiu. Și și-a lăsat nevasta. Cantacuzino, traducătorul lui Schopenhauer[50], a intrat și el, scund, cu un cap foarte puțin semnificativ și cam fudul de ureche. Își lăsase barba mică să crească numai sub gușe. „Dar cum d-le Cantacuzino, vă lăsați barba să înflorească”. „Ba nu, m-me Maiorescu, dar sunt foarte sensibil de piele, mai ales când mă rad de curând, și pentru îndreptarea inconvenientului acesta las câteva fire mai mari”. „D-l A., arheolog, a fost la Atena, cunoscător de antichitate” etc, etc. Mai pe urmă veni și d-șoara Marie Bengescu, sora lui Bengescu de la Paris [51]. „D-șoara, îmi spunea Maiorescu la o parte, și-a făcut o specialitate dintr-o anumită epocă picturală și a devenit o autoritate pe acel teren ca și fratele său în bibliografia lui Voltaire, scrie la revista lui Verin Eug., l’Art. La masa din astă sală de primire, până să nu ne cheme la mâncare, am vorbit eu, împins de Maiorescu, despre importanța și seriozitatea lui Thucidides și arătam cum mai înainte se controla Thucidide prin descoperirile arheologice mai noi și cum astăzi prin continua examinare s-a ajuns la încrederea cea mai oarbă în acest istoric și că astăzi datele arheologice sunt explicate prin Th[ucidide].

                S-a mai zis ce s-a mai zis și am trecut la masă. D-l M[aiorescu] a dat brațul d-șoarei Bengescu, Cantacuzino lui m-me Maior[escu] și Florescu d-nei Negruzzi și am trecut în sala de mâncare. Bengeasca în dreapta lui M[aiorescu], Cantac[uzino] în dreapta Maioreascei, Negruzzoaia în stânga lui M[aiorescu] și Buiucliu în stânga doamnei M[aiorescu]; Florescu lângă Negruzzoaia și eu lângă Cantacuzino. Negruzzi lângă Buiucliu.

                S-a vorbit la masă despre clădirile mai frumoase. Cantacuzino susținea că Banca Națională este cea mai sănătoasă și cu gust zidire din București[52]. Apoi, vorbind eu despre cutremurul din Atena și cum fugeau oamenii pe drum, femeile închinându-se și zicând „Panaghia” și că văzusem stelele prin crăpătura zidului, mă ascultau toți cu oarecare atenție. Mai însemnată a fost ideea că mormântul lui Agamemnon, după d-șoara Bengescu, n-a existat și după mine – „care e părerea d-tale d-le Antonescu” m-a întrebat Maiorescu de față cu toți la masă – că în realitate a fost descoperit. Această susținere a luat o parte din timpul petrecut la masă. D-l Cantacuzino mă ruga să-i spun lămurit care este opiniunea mea asupra monumentului de la Adamclissi: este din epoca lui Traian sau din aceea a lui Constantin[53]. Eu am presupus că ideea unei epoci mai apropiate de Traian decât de Constantin ar avea mai multe șanse să fie mai adevărată. „Eu îți spun sincer, d-le A., n-am nici o încredere în cunoștințele arheologice și în gustul estetic al d-lui Tocilescu. Un om vanitos și foarte preocupat de alte gânduri pentru ca să poată urmări limpede și serios problemele arheologice actuale”[54].

                Prin tranziția nesimțită am ajuns să vorbim despre teoria lui Le Bon asupra „influenței unui popor cult asupra unui altuia incult”[55]. Rasa incultă este întru-câtva transformată, dar fondul ei primitiv rămâne sub orice schimbări externe. D-aici înainte m-am mărginit numai în a da din cap sau afirma ceea ce celălalt susținea, fără nici un amestec de păreri de ale mele.

                Când ni s-au dat conopidele prăjite, nici eu nici Florescu nemâncând, dispuneam de guriță. Florescu a început cu: „aș dori mult să știu care este forma unei picături de apă în cădere”. Cantacuzino, care se ocupă mult cu asemeni chestiuni de fizică, ne-a scos o fotografie a unei picături în cădere. Decât, aparatul neputând să funcționeze prea repede, picătura a fost prinsă tocmai în mai multe perioade de trecere, așa că aveam pe fotografie numai urma mersului picăturii într-o durată de timp, cât ține deschiderea aparatului și nu forma picăturii înseși. Totuși, explica Maiorescu mai pe urmă: forma picăturii în cădere trebuie să fie a unui cilindru care se contractă sau se umflă la mijloc, după momentul când e prinsă fotografia. D-aici o chestiune de discutat la masă foarte potrivită cu ocazia momentului. Alt subiect de vorbă a fost: dacă un țâmburuș de sonerie în formă de floare este mai frumos decât unul în formă obișnuită. D-șoara Bengescu susținea prima părere, Maiorescu p-a doua. Argumentul acestuia era că forma geometrică în sine, goală, este mai frumoasă decât una compusă. Ș-apoi faptul că o petală sau un pistil se va scufunda când voi apăsa cu degetul, pentru dânsul era un non sens, și-i da un sentiment de neplăcere. [Al.] Odobescu a doua zi, când i-am spus subiectul discuției, susținea tot părerea lui Maiorescu, dar cu argumentul că o floare prin faptul că o dată ruptă se veștejește peste puțină vreme, când va părea eternă aceeași și opunând rezistență dură degetului îi va da o impresie nu tocmai estetică.

                Am trecut în fine de la masă la salon. Pe trecere d-na Negruzzi îmi spunea „numai d-l Antonescu n-are cui da brațul”. Ce era să zic? Am tăcut. În salon am întâlnit pe Carp, cu monoclul lui[56]. Când mă uitam la dânsul păream eu mai înalt. Are un prea frumos craniu cu două capete. Un dolichocephal desigur. „Mă rog, îți prezint pe d-l Ant[onescu], arheolog și profesor la Iași”. Mă uitam la dânsul cu atenția care puteam s-o dau momentului. „Dar mă rog Negruzzi, numai pe zece zile ai cerut să fii bolnav?” Ce a mai spus mai departe nu știu. A venit Maiorescu pe lângă mine și mai vorbea de una de alta. „Pare foarte serioasă d-șoara Bengescu, d-le M[aiorescu], nu este așa?” „Da, cred și eu. Are vederi juste”.

                După masă ne-am așezat fiecare după întâmplare. Eram cu Maiorescu în picioare pe lângă doamna Negruzzi care ședea pe scaun. Cantacuzino era cu d-șoara Bengescu, discutau după cât se pare tot despre „picătura de apă și forma ei în cădere”. Maiorescu așezându-se lângă Negruzzi: „ia vin încoace, d-le A[ntonescu] să discutăm puțin asupra chestiunii noastre de la masă”. M-am răsturnat și eu pe fotoliu între d-șoara B[engescu] și d-na Neg[ruzzi]. „Va să zică d-ta, d-le A., crezi în existența mormântului lui Agamemnon. Ai putea să ne arăți și nouă care sunt motivele de te fac să crezi asemenea lucru?” D-șoara a lăsat îndată discuția ei cu Cantacuzino și către Maiorescu: „Doamne, d-le M., de ce ții d-ta așa de mult să mă pui în discuție cu d-l A.” Am spus eu că mormintele din Mycene au fost dezgropate în locul și după indicația celor vechi; că există o corespondență perfectă între numărul mormintelor și cadavrelor descoperite de Schliemann și datele legendelor rămase; că bogăția obiectelor găsite corespunde cu pozițiunea unor regi din așa epocă etc, etc[57]. „Dar cum se poate demonstra data exactă a acelor obiecte? Cine mă împiedică pe mine să cred că n-au fost din altă perioadă?” Faptul că ducându-te la un arheolog și îi ceri opiniunea asupra unui obiect și tot aceluiași lucru, un alt arheolog fără conivență, îi va da o dată aproximativă, arată că nu sunt supuse datările operelor și artistice și de uz zilnic la plăcerea arheologului și a bunului plac. „Nu știu datele, dar aș mai discuta” spunea dânsa. „Ți le prezint eu și atunci lucrul îl putem lămuri mai ușor”. „Cum se face că sunt arheologi care au o părere contrară?” „Natural că sunt cei ce nu vor să vadă nimic”. „Dar d-l Perrot ce zice?”[58] „Nu spune nimic, îi e frică să-și spuie opiniunea sa”. „Atunci cum d-ta, care ești mai tânăr, așa de tânăr, și ai o părere formată?” „Nu este părerea mea asta, d-șoară”. Și aici s-a sfârșit discuția.

                Carp și Florescu trecuseră de mult în odaia de alături și au dispărut fără „bună seara” precum, de altminteri, este obiceiul la toți. Am rămas eu cu Negruzzi și am vorbit pe sofaua de lângă statuia lui Hermes (Praxiteles) despre Hellada și situațiunea țării. „Dar te rog, d-le A., să-mi spui fără nici o părtinire și sentimentele d-tale de patriotism să nu le faci să vorbească”. „Grecii, am spus eu, sunt mult mai inteligenți ca noi, luați în particular, dar în totalitate, luați în masă, ne sunt inferiori. Puterea noastră de organizație, simțul nostru de ordine și de judecată dreaptă nu-l au. Ca să urmărească cu tenacitatea noastră un ideal, un scop mai înalt, nu pot”. D-aici am arătat lipsa lor de organizație, de justiție; armata lor pe un picior cu totul inferior și mai presus de toate lipsa lor de vlagă după catastrofa financiară din anul ăsta. D-aici am trecut pe lângă d-l Cantacuzino și ne-am pus la taifas. Eu între el și Negruzzi. Vorbeam despre menirea rasei albe. Cantacuzino susținea că întreaga Europă este coruptă, că civilizațiunea nu mai poate merge înainte, că pericolul cel mare nu este poporul mongol sau chinez, dar însăși decadența morală și mai cu seamă fizică a raselor albe din continentul nostru. Negruzzi zicea: „cu timpul vom ajunge din pricina locomoțiunii tot mai mari să pierdem utilizarea picioarelor noastre; acestea se vor atrofia și vom ajunge să nu mai putem nici să ne mișcăm”. Adică, aducându-mi aminte de articolul lui Berthelot, prin mijlocul hapurilor nutritive din secolul viitor și stomacul nemaifuncționând decât foarte puțin va dispărea și dânsul și vom ajunge deci niște ființe cu un creier colosal așezat pe două crâmpeie de picioare. „Decât eu sunt de altă părere, noi actualmente suntem în faza când începe să treacă gândacul spre facerea firului de mătase; suntem pe aproape de a ne dezbăra de influența rasei grece. Până acum fiecare rasă ulterioară a trebuit să sufere influența acestei rase hellene așa de favorizată de natură. Sunt convins că fiece rasă trebuie să aducă la civilizațiunea omenirii nota ei particulară. Rasele și manifestările lor artistice au aerul d-a se subtiliza, adică producțiunile lor artistice pierd tot mai mult din substratul lor material. În Egipt și Assur civilizațiunea s-a manifestat mai caracteristic prin construcțiile arhitectonice; hellenul a creat pe lângă celelalte frumuseți sculptura, o artă tot cu oarecare substrat material, dar ceva mai puțin brută decât arhitectura; rasa latină a creat pictura și germanul a adus arta cea mai imaterială, mai volatilizată, muzica”. „Păi, crezi d-ta că pictura n-a fost tot așa de dezvoltată ca și sculptura la greci, zicea Negruzzi?” „Nu cred așa de dezvoltată ca în Renaștere. Sculptura este o artă care constă din jocul măsurat al liniilor și al atitudinilor liniștite: caractere inerente și date în gradul maxim rasei hellene. La pictură se cer și atitudini mai violente și un colorit mai aprins, ceea ce pentru hellen ar fi fost o profanație”. Părea că mă ascultă și unul și altul foarte atent. A doua zi la Universitate îmi spunea Dragomirescu că i-am făcut lui Maiorescu o impresie foarte bună prin purtarea și cunoștințele mele arheologice. Probabil acestea provenite din discuția cu d-șoara Bengescu și din povestirea mea despre săpăturile lui Dörpfeld la Euneacrounos. Mi-a dăruit și un mozaic din bulgări de cărămidă din epoca romană, adus din Sarmisegetusa.

                La d-l Odobescu a doua zi a fost iarăși ceva important de spus.

 

 

                [18]94 oct[ombrie] 2

                Luni seara 9 1/2

 

                O noapte splendidă, cu o lună plină și un cer curat cum n-am văzut de mult. Pe la 7 1/2 era alături de lună Luceafărul, mai roșu și destul de mare ca să suporte comparația cu luna.

                Am fost la d-l Odobescu[59] invitat la masă și am vorbit despre multe. Mi-a spus ce să fac la Universitate în privința cursurilor. Am vorbit la masă despre impresia care mi-a lăsat-o poporul englez și puterea lui pe mare. Am trecut apoi la el în odaie, unde m-a întrebat de sunt de origine greacă. Am afirmat. Atunci fiindcă eu susținusem că elementele cele bune în cultura noastră sunt și străinii care s-au amalgamat cu poporul nostru, atunci a început și el să zică ceva despre originile lui. „Sunt prin mama mea de spiță greacă. Caracaș bătrânul, bunicul meu, a fost curat grec care se ținea dintr-o familie pură ateniană[60]. El studiase medicina și adus în țară ca specialist, în secolul trecut, se alipise de domn. De multe ori domnul vrusese să-l boierească, dar el nu primise; socotea boieria ca un lucru inferior; el putea vorbi de pe scaun domnului, dar boierul nu. A făcut și o carte în versuri despre medicină, care tratează în al III-lea cânt despre friguri în țara noastră. Cartea e tipărită încă din veacul trecut. A lăsat doi feciori, unul mai mare negustor și altul cu mult mai mic. Acesta a fost chiar bunicul meu, tatăl mamei mele. Celălalt bunic era capanlâu, adică negustor en gros pentru aprovizionarea C[onstantino]polei cu alimente. El lua prisosurile de la boieri și apoi le trecea la schele Turnu Severin, Giurgiu sau Brăila și acolo da lucrurile în primirea negustorilor din Stambul. Tatăl mamei mele, fiindcă fusese dat în pension de frate-său la Viena, a stat încă din vârstă de șase ani prin străini”.

                D-aici înainte confund. Adevărul că și acesta a mai scris o carte despre medicină, tipărită de  [I.] Heliade-[Rădulescu][61]. Dinspre tată, Odobescu mi-a vorbit despre Odobescu cel bătrân, moșul lui, care de fel fusese cazaclâu; adică aducea pe riscul lor marfa de blănuri din Nijni Novgorod prin țara cazacilor și d-aici o transporta la C[onstantino]pol. De regulă, cei însărcinați cu acest fel de negustorie erau din Odobești, în Putna. Cu timpul, comerțul luând altă cale, Odobescu moșul a trecut în București. Din el avem pe cei 2 frați pe care îi confundam mereu mai sus. Unul, cel mai mic, fugind din Viena, unde fusese lăsat în pension de către frate-său, a ajuns pe jos la Brașov. D-acolo a intrat în țară și împreună cu armata rusească a făcut campania contra lui Napoleon I. Îmi povestea Odobescu că tată-său a văzut chiar pe Napoleon la Leipzig cum ședea pe un deal și el cu armata căzăcească a trecut în șir călare pe sub poalele colinei și toți cu capetele întoarse ca să-l vadă mai bine. Într-un rând s-a întors în țară ca să mai apuce ceva de la frate-său, care toca averea părintească, și dând procesul în mâna lui Caracaș a făcut cunoștință cu una din fetele acestuia, pe care a și luat-o de nevastă. Mai târziu, venind Kisselef și vrând să organizeze țara l-a făcut pe dânsul mai mare peste oaste[62]. „Dar dacă nu era muscal, d-le Odobescu, pentru ce a sugrumat revoluțiunea de la ‘48, tocmai făcută contra Rusiei”. „Să-ți explic și ai să vezi că n-a fost nici trădător, nici chiar contra revoluționarilor. Iancu Brătianu a stat în casa noastră vreme îndelungă. Tigveanca, mama lui Brătianu, care făcea parte din protipendada din Pitești, nu putea să sufere în nici un chip pe Iancu. Îl dăduse încă de țâță afară din casă și când ajunsese în vârstă de 17 ani intrase ca juncăr în armată de urâtul măsei. Trăia în corp cu soldații și mânca din blid cu ceilalți. O rudă a noastră, un locotenent în armată, a cerut să-l ia cu dânsul și așa, cu timpul, a trăit în familia noastră multă vreme. La urmă tată-meu a intervenit pe lângă tatăl lui Iancu și pe lângă domn ca să-l trimită la Paris[63]. Când s-au întors din străinătate, toți revoluționarii ăștia cu lipsă completă de cunoștința lucrurilor, cereau tatălui meu, căci știau că el trăiește rău cu Bibescu, domnul, să împingă lucrurile până a declara război rușilor. Se căsnea tată-meu să-i facă să priceapă situația, că el nu se putea bate cu «cei 6000 de mielușei» cu o armată colosală cum este a muscalilor, toți tinerii învăpăiați nu voiau să înțeleagă nimic. Mai cu seamă colonelul Odobescu nu putea să sufere pe Heliade din pricina unei fapte mârșave a acestuia. Heliade intrase și trăise în casa lui Iancu Văcărescu și cum era el tânăr talentat, Văcărescu îl lua cu dânsul pretutindeni. În urma Regulamentului Organic, Kisselef izbind în drepturile boierilor d-a lua biruri, unele, de la țărani, și iarăși nemulțumiți de faptul că nu mai existau scutelnicii, se înțeleseseră câțiva, Câmpineanu, Filipescu, Băleanu cel bătrân, la Văcărescu acasă, ca să facă o împotrivire strașnică în Obșteasca Adunare – erau cam 100 la număr, toți boierii mari și câțiva din ăi mai de jos – la toate proiectele muscalului. Heliade care asistase în conciliabulul făcut la Văcărescu acasă și cunoștea lucrul din fir și până în ață, se duce la Kisselef și spune totul. Odobescu tată-meu a fost de față și a văzut chiar pe Kisselef când scuipând în urma lui Heliade a dat poruncă să-i înmâneze un ceasornic de aur drept răsplată. Tatăl meu era foarte surprins să vadă tocmai pe Heliade între fruntașii mișcării și d-aia tocmai se opunea așa dârz. În mijlocul discuției aprinse veni un locotenent din armată, un inferior prin urmare al tatălui meu, și văzând rostirea din partea revoluționarilor, neexplicându-și clar situația, se întoarce repede la gardă și «săriți măi că ne omoară pe Odobescu». Când au intrat soldații înăuntru, tatăl meu era trântit pe o saltea pe jos și aștepta să vadă ce hotărâri iau tinerii, dar nici nu-i trăsnea prin gând să puie mâna pe dânșii; tocmai lui i-a părut așa de rău de moartea celor 6 sau 7 care au fost răniți cu prilejul ăsta încât el a dat familiilor lor câte 50 galbeni la fiecare”[64]. Și așa zicând, trăsura ajunsese la Olbrich, căci porniserăm de la Școala Normală încă din timpul povestirii cu Heliade, și eu m-am dat jos cu cuvântul: „la revedere la Hotel Binder la Iași”.

 

 

                Iași, 1894 oct[ombrie] 19

                Miercuri

 

                Sunt în Iași de o săptămână și mai bine și parcă sunt de mult. Am întâlnit pe Odobescu după o zi la Binder, unde am petrecut împreună. Cu [P.P.] Negulescu îmi dasem întâlnire la Hotel Traian. Schimb repede de dulcețuri și de noutăți. Să-mi dau puțin seama de tânărul ăsta. Este puțin afectat sau este natura lui așa. Imită pe Maiorescu întocmai în gesturi, în vorbă și în particularități; poate să facă impresie bună asupra cui nu amintește prototipul; mie, cel puțin, nici la Maiorescu nu le găsesc gesturile etc după plac. Odobescu spunea de [S.]Mehedinți că dintre foștii elevi ai lui Maiorescu, Mehedinți i-a luat aidoma și felul de vorbă și gesturile, dar eu cred mai mult de Negulescu.

                Mi-a spus Negulescu că a învățat un an la drept, un altul la științe și că la primul concurs de la filosofia contemporană ar fi zis Maiorescu: „în fine, tezei d-lui Negulescu i-am dat 10 pentru că înfățișează scrierea unui om care pe terenul filosofiei va face mult”. Spunea tot dânsul că după sfârșirea examenului, celor cu nota 10 le zisese să ia la dânsul dejunul sau prânzul și că m-me Maiorescu a fost foarte surprinsă, zicea dânsa, să vadă un filosof care discuta chestiunile cu matematica, vorbind așa de „delié” și așa curat și „elegant” îmbrăcat. „Bietul Heliade, rupt și hărtănit cum merge el, cu gulerul murdar și cu șoșonii în picioare se simțea ca pe jăratec, eu însă eram foarte bine”. Atunci ne-a spus Maiorescu anecdota cu Carp. „Era după [18]74 când Bismark, în culmea puterii, călcase Franța în picioare și era arbitrul Europei. Carp fusese trimis să negocieze afacerea drumurilor de fier din Moldova. Cu vreo doi ani mai înainte sau trei, România sub impulsul liberalilor căuta în fiece moment cu scop d-a lovi în prințul Carol și indirect în Germania, ba să-și arate părerea de rău pentru înfrângerea Franței, ba să insulte consulatul german[65]. Prințul Bismark era mâniat teribil de asta; și când Carp s-a anunțat cu afacerea tratatului ca să-l subscrie, Bismark cu figura lui de câine mox l-a primit șezând jos la masă și privind pe fereastră. Când a intrat Carp, fără să-i spuie să s-așeze sau să răspundă la salutul său, îl întrebă de știe nemțește să vorbească. „Ja wohl”. Atunci a început prințul să spuie despre impertinența micilor state și că România nu trăiește decât din grația lui, că numai o trăsătură de condei i-ar trebui și ar pieri după harta lumii și țara și neamul românesc, că de ar vrea dânsul ar împărți-o etc, etc. Carp interlocat și plictisit fiindcă toate astea prințul i le spunea ca o furtună de repede și fără să se uite la dânsul, cum este el cu figura obraznică, uitându-se în tavan, tocmai în momentul când Bismark spunea: „crezi d-ta că România ar fi așa și ar fi pe dincolo”, răspunde monoton și scandând fiece cuvânt: „Das glaube ich nicht”. Deodată prințul surprins întoarce capul și văzându-l: „Na, sprechen wir ein anderes Mal davon”. La urmă, într-o convorbire cu alte persoane, spunea Bismark că „s-a ținut foarte bine Carp”.

                Să fie invidios Negulescu? Tot mereu îmi vorbește cu dispreț și cu oarecare ură despre [M.]Dragomirescu. Mi-a spus cazul cum acesta l-a întrerupt la cursul care-l făcuse el la Universitate în București în locul lui Maiorescu. Mi-a vorbit de rău despre teza lui Rădulescu-Motru, când tocmai știu că Maiorescu i-a făcut niște elogiuri colosale. Apoi de teza sa proprie a spus că Maiorescu a scris un raport foarte lung și foarte măgulitor; mai ales în partea care privește critica empirismului ar fi declarat că este „splendidă”. În fine, ce mai mult, mi se pare puțin fudul și se prea încrede în puterile sale. Calități bune că are Negulescu nu mă îndoiesc, dar trebuie să iau seama de pot cumva să mai îndrept din apucăturile lui, căci altminteri cum e puțin înfumurat devine vanitos și atunci este pierdut. Tot el mi-a spus că-i era teamă o vreme să nu cumva băieții de la Universitate la Iași să-i facă vreo manifestație ostilă, căci ar fi auzit de la cineva în București că s-a răspândit vestea: „eu sunt trimis să fac propagandă anti-socialistă și să fac adepți Junimii”. Eu cred că Maiorescu l-a trimis aici la Iași nu fiindcă vroia să aibă mai mult pe Dragomirescu lângă dânsul și să nu-l dea în „gura câinilor” aici în Iași socialiștilor, dar pentru că depărtându-se de Maiorescu să mai piardă Negulescu din felul lui de a imita în toate gesturile și vorba rară a lui (Maiorescu)[66]. Negulescu dezbărat de afectație rămâne un excelent băiat.

                Am fost ieri, marți, și i-am făcut o vizită lui Naum[67]. De când sunt pe planeta Pământ n-am văzut o casă mai bine aranjată și mai cu gust, unde se vede sentimentul de ordine și ales al poetului, nici o poziție mai frumoasă pentru văzul Iașului și împrejurimilor. Zicea Naum că venind Maiorescu la dânsul ar fi oftat și cerut să facă schimb cu căsuța lui din București. „Hei, d-le M[aiorescu], dă-mi și talentul d-tale oratoric și schimbăm”. Ne-a vorbit despre cum ședeau cu casele diverșii membri ai Junimii, prin prejurul casei lui Naum, cum după duca șefilor la București[68] tot se mai strângeau la Buiucliu, dar acum cu plecarea și acestuia s-a stricat totul. „Nu se mai poate reface d-le Naum Junimea cum a fost?” Dădea din cap și fuma țigara și rar: „Nu cred. S-au dus și M[aiorescu] și Carp, nu se mai poate face nimic. Maiorescu dacă ar mai fi s-ar mai înjgheba”. L-am văzut fără vlagă, fără nici o speranță, fără vreo scânteie de curaj. Suferea de mult și se simte cam obosit la piept. Lucrarea lui despre „povestea vulpei” n-a isprăvit-o încă, dar 11 cântece le-a dat gata, nu rămâne decât un cânt și 1/2 și isprăvește toată lucrarea[69]. S-apropie de 67 de ani, e albit de tot și pare „cassé”. Nu cred s-o mai ducă mult. „Numai la țară, la aer curat, mă mai simt bine, cum mă întorc în oraș și dau de necazuri, iar mă apasă pe inimă”. E stins fizicește și e stors moralicește. Nu cred să mai poată crea ceva de valoare. Totuși valea Bahluiului văzută de la ochiul de fereastră al odăii lui de lucru spre soare apune este tot ce poate imaginațiunea închipui mai feeric.

                În ce mă privește pe mine, nu mă pot deda absolut deloc cu ideea d-a face cursuri la Universitate; de câte ori îmi aduc aminte de lucrul ăsta mi se bate sufletul, așa că mi-e frică să nu rămâi cu bătăi de inimă din tot mersul meu la Iași. Dumnezeule mare, ajută-mă numai astă dată și dă-mi în schimb orice pe urmă; acum atârnă tot viitorul meu într-o lecție bine făcută la clasă. Te rog, Doamne, nu mă lăsa!

 

 

                Iași, 1894 oct[ombrie] 20, joi

 

                Tocmai vorbeam într-o seară la Copou despre rolul care-l joacă în viața omului norocul. Îi spuneam eu cum luasem subiectul de teză la Frollo[70] și lucrasem o vreme la dânsul, până când printr-un simplu hazard a dat peste mine la Academie d-l Hasdeu[71] și m-a sfătuit în chip prea viu să mă las de lucrarea aia. „D-le, profesorul d-tale, Frollo, este un tâmpit și nu văd cum ți-ar putea dânsul folosi la ceva la lucrarea d-tale; lasă-l și te apucă de prima lucrare a Cabirilor. Ia-te de Odobescu și vei vedea ce folos ai să tragi”. Am luat subiectul și d-atunci mi s-a tras și mergerea în străinătate și situația mea de om pe pământul ăsta[72]. Negulescu atunci îmi spune: „eu sunt așa cum am vrut să fiu; dacă am trecut la filosofie e că nu mă găseam destul de bine la științe și dacă am fost trimis în străinătate e că după învățătura mea trebuiau să mă trimeată; la mine nu are rol deloc norocul, la mine e numai voința mea”. Adevărat să fie?

 

 

                1894 oct[ombrie] 31, Iași

                Luni seara 9 ore

 

                A venit de dimineață la mine P.Rășcanu[73], un om foarte simpatic, și am stat de vorbă mai mult de 40 minute. Rășcanu este un om de talie mijlocie, mai mult scund decât înalt, cu trupul bine legat, mustățile și părul alb. Merge drept, parcă ar căuta totuși cu gâtul într-o parte. Foarte vioi și entuziast. A ținut într-o duminică o conferință pe plată și sala era plină de fete; dovadă că elevele lui sunt toate amice intime, adică țin mult la profesorul lor. La început Rășcanu, în redingota lui neagră și gulerul drept alb, părea emoționat: unele cuvinte erau tremurat pronunțate și din când în când își trecea batista pe frunte, deși era frig afară; mi-e teamă că și lui saliva i se încleie de emoțiune în gură, cum mi se întâmplă mie în asemenea circumstanțe. A vorbit despre Bărnuț, despre rolul acestuia în mișcarea de la ‘48 în Transilvania[74]; a cătat să puie în evidență patriotismul d-atunci cu mișcarea socialistă de astăzi în țară și să arate câtă superioritate morală și intelectuală (vroi să zic de sentiment) avea vremea d-atunci asupra celei de astăzi. De altminteri, o slăbiciune aveam de omul ăsta încă din primul moment când am fost la el acasă. La mine am început să vorbesc despre stilul geometric, tocmai cu ceea ce eram eu ocupat pentru lecția băieților (a opta) după cum le-am rânduit. Spuneam că n-au cărți și trebuie să mă folosesc de ale mele. „Cărțile le vom avea cu timpul d-le A., nu-ți fie teamă”. Eu am de gând să întocmesc o reprezentație de teatru, cu o trilogie antică în costumele vechi și cu muzică ad-hoc creată sau cu imnul lui Apollo. „N-aveți loc acum, teatrul vechi este trasformat în circ și nu ar ședea bine să reprezinți o operă antică într-o casă nenorocită ca asta, iar teatrul cel nou nu se va zidi decât peste doi ani cel puțin”. Dar în aula Universității? „Nu e loc destul. Eu zic ca d-ta să faci mai bine câteva conferințe la Societatea științifică și literară[75] cu intrare, îți putem găsi noi un public de vreo câteva sute de persoane, câte 5 lei biletul, iată miișoara de lei”. Am promis să fac așa.

                Am vorbit apoi, prin ce tranziție nu știu, despre cursurile noastre, despre originea hellenilor și [am] spus ceva din teoria mea asupra patriei primitive a arienilor[76]. Părea foarte satisfăcut și tot el mi-a adăugat ideea „că poporul hellen din epoca de înflorire niciodată n-a uitat ideea unei scoborâri din nordul Helladei, de pe lângă muntele Olympia; acolo au pus chiar patria primitivă a zeilor lor; de ce să aleagă tocmai acest loc, căci Olympos nu este cel mai înalt munte din Grecia?” Eu am susținut că da, de pe Parnasos muntele Olympos pare un uriaș. „Aici am să adaug ideea lui Caragiani[77] care susține că patria primitivă a mycenienilor a fost în nord”. Ș-apoi am început să spun eu: „Aș vrea să lucrez acum mult, d-le Rășcanu, acești 3 sau 4 ani, cât am focul sacru, când s-o stinge atunci nu mai fac nimic”. „Lasă d-le A. că nu se stinge, eu am 30 de ani de profesorat și tot nu mi s-a mai stins”. Mi-a propus să intru în Școala Normală Superioară ca supraveghetor cu 90 lei pe lună pe lângă masă, casă și celelalte. M-a înștiințat că îmi dă un curs de istorie, un loc al lui pe lângă unul din cele două pensionate pe care le suplinește el acum; dar aceasta de la anul. În fine, foarte încântător și înflăcărat, cu multă dorință să dea suflu și viață mulțimii, să facă o dată un curent de muncă printre normaliști mai ales.

                Iată cum îmi închipuiesc eu viitorul meu, presupunând condițiile de sănătate fizică și morale și traiul asigurat în aceleași stări ca astăzi: conferințe minunate la Universitate, iubit de elevi cu entuziasm, dând printr-aceasta un imbold tinerimii d-aici; apoi prin conferințe pe la societăți, intrat în sânul celor mai bune familii d-aici din Iași; amorezându-mă de una din fete și peste doi ani sau trei, după ce mi-oi stabili situația, luând-o de nevastă. Ce va rămâne adevărat din toate acestea și ce se va realiza, timpul o va spune. Se poate ca Odobescu, căzând de la putere conservatorii, să fugă din București din ochii lui Sturdza și să ceară de la mine schimbarea pe locuri, dacă eu sunt numit definitiv și după cum mi-a spus-o de mai multe ori înainte de plecarea d-aici.

                În fine, mă găsesc minunat de bine aici la Iași.

 

 

                1894 noiembrie 11

                seara 10 ore. Vineri

 

                Am ținut prima conferință la Universitate; emoțiuni și iarăși emoțiuni. În toată săptămâna anterioară am repetat lecția de deschidere mai câte două ori pe zi. Mergeam pe fiecare zi pe ulița sau bulevardul Carol până dincolo de cazarma în formă de castel de lângă grădina Copoului și gesticulam mereu din mână însoțind astfel cuvintele pronunțate mai tare când eram singur pe caldarâm, cu gura jumătate când vedeam câte un soldat ori vreo ființă venind din contra parte. De câte ori am repetat lecția nu știu spune; în orice caz de foarte multe ori. De câte ori îmi aduceam aminte că trebuie să țin conferința sau orice idee care mă ducea în cercul conferințelor la Universitate mă făcea parcă să mi se miște ceva la intestine, în orice caz sub stomac, și mi se lua respirarea. Am trecut alternativ prin această continuă agitare sau liniștire, după cum eram entuziasmat de ideile mele sau eram dezolat.

                În ziua de conferință, adică la 5 noiembrie, sâmbătă, de dimineață, fiindcă cerul era acoperit, ceea ce dorisem, ca să nu mi se vadă mișcările mușchilor la obraz, am mai prins la inimă; chiar la masă, îmi aduc aminte, am făcut spirite pe socoteala lui Negulescu; m-am plimbat pe uliță foarte liniștit înainte de două. Când însă s-a apropiat momentul să mă duc spre Universitate, ca să-mi țiu spiritul, mă uitam la toți trecătorii, femei ori bărbați, și studiam sau mersul lor, sau îmbrăcămintea lor, sau alte particularități, ca să nu dau timp gândului să se ocupe cu altceva între răstimp, să intre cu chipul acesta demoralizarea în spiritul meu. În fine, ajuns la ușa cancelariei, tocmai văd cheia întoarsă și o desfac, intru primul în sală, deziluzionat întrucâtva că nu văd pe Rășcanu și Buțureanu[78] care îmi făgăduiseră să asiste la prima conferință. Am mai repetat de vreo cinci ori: „D-lor, îmi propun anul acesta să fac istoricul artelor plastice în Hellada”, și mă uitam în timpul ăsta la colina neagră cenușie a Repedei din față și la cerul alburiu neguros dinspre răsărit. La ceasornic m-am uitat poate de vreo patru ori și limba parcă stătuse tot la două fără câteva (2) minute. Pendulul Rectoratului arăta două și cinci și tot nu mă înduram să pornesc spre sala studenților așteptând ceva, o salvare, o minune dumnezeiască; de altminteri mă rugasem de sute de ori: „Doamne, dacă mă scapi din pericolul ăsta, de m-ajuți ți-oi fi întotdeauna recunoscător”. Și m-am închinat cum se închină creștinește. În fine, am mai repetat prima frază dintre ușa Rectoratului și ușa din față a studenților și când am ajuns pe catedră nu era în capul meu nici o idee alta decât „D-lor, îmi propun etc”. Mai ales emoțiunea cea mai vie am avut-o când am pronunțat din fraza: „dar mi se pare a vorbi de manifestările artistice ale unei rase, fără a cunoaște substratul primitiv, fundamental al oricărei productivități artistice”; la cuvântul productivitate am pronunțat greșit și cu vocea tremurândă; mai cu seamă saliva mi se încleiase tare în gură și nu puteam să desprind cuvintele foarte deslușit unele de altele. Mai de multe ori am stat și plimbat limba printre dinți și gingii ca să mai descleștez cuvintele. În general însă lecția a mers până la urmă foarte bine, am spus tot ce aveam de spus, cu oarecare facilitate de vorbire chiar; într-un timp se desena situația înspre magnific, mă așteptam din moment în moment să explodez în emoțiunea sinceră, oratorică, dar m-a reținut totuși ceva. Peste trei zile mi-a spus Buțureanu că am făcut o impresie bună asupra băieților, că mi-a fost lecția clară și am spus tacticos și cu meșteșug mult, că delimitarea terenului unde au trăit arienii a fost foarte interesantă. De Negulescu îmi spunea că a fost prea repede zisă lecția în prima conferință.

 

 

                1894 noiembrie 15, Iași

                Marți seara, 10 1/2

 

                La conferința a doua a venit la mine Rășcanu să audieze cursul meu. Din întâmplare vorbeam tocmai despre săpăturile lui Schliemann și Dörpfeld în Troia și apoi drept concluzii am spus ceva din teoria mea asupra influenței primei rase. Am avut puțină emoțiune, dar la fine, când îmi spuneam teoria, cuvintele căpătaseră adecvația cea mai perfectă gândirii mele și lecția a fost din cele mai fericite din câte am făcut eu vreodată. Fără mult patos, fără ridicare de voce și fără gesturi de la început până la sfârșit. Rășcanu la lecția lui, fiindcă asistam, s-a pus să-mi facă elogii („învățatul nostru coleg nu crede în existența hetiților”) și băieții și fetele în mare parte ocupate să scrie sau să se uite la profesor și-au lăsat lucrurile lor și se uitau la mine. Mai ales o domnișoară cu totul în negru îmbrăcată, cu o haină lungă și cu mâneci înguste, din când în când din banca ei (a doua) se întorcea fie să-și îndrepte părul, fie mânecile, în orice caz se uita mereu înspre banca unde eram eu. În fine, am avut un moment de satisfacere de ambiție pe care nu-mi aduc aminte s-o mai fi avut vreodată.

                Mai important, cearta mea cu Negulescu care, fie zis în treacăt, mai că nu pot să-i sufăr afectația. Când vorbește, felul său d-a rări vocea (?) (rar vorbi) mi se pare cu desăvârșire neplăcut. Imitează pe Maiorescu, cu defectul că nu înțelege sensul gesticulațiilor lui M., nici savoarea unor cuvinte ca „Doamne” ori „decât” sau altele de asemenea fel pe care M. le utilizează cu măsură și cu gust. Iată situația certei: Rășcanu îmi spusese să venim la el acasă ca să ne înțelegem asupra pozițiunii ce ar vrea să ne dea la Școală[79]. Am fost cu Negulescu și fiindcă observasem pe onorabilul că în asemenea situațiuni face pe degajatul, eu i-am spus să înceapă el discuția. Am stat la Rășcanu poate trei sferturi de ceas, până să ne decidem, și tocmai când mă hotărâsem eu în fine să zic un cuvânt iată pe [A.D.]Xenopol intrând în casă și n-am făcut nimic, noi am plecat afară: „Iacă d-le A., am pierdut degeaba dimineața, m-ai adus și n-ai vorbit nimic”. „De, d-le N., ce să-ți fac, ți-am zis înăuntru când se dusese Rășcanu în salonul celălalt să-și aducă tutunul să începi; de ce n-ai început”. Și d-aici el una, eu alta, până la ceartă. Eu nu mai vreau să mai vorbesc fiindcă în două rânduri mă băgasem în asemenea chestiuni de „practica vieții” și el se arătase firoscos. Într-un rând rog pe secretar, ce se face cu banii noștri, de ce nu mai vin, și-i spun că avem nevoie strașnică de parale. Acesta (Averescu) întâlnește pe Culianu[80] și-i spune; când rectorul dă cu ochii de Negulescu, „am de gând să telegrafiez, aveți neapărat trebuință de bani, spune?” „Nu, ași, d-le Culianu, ce trebuință așa mare s-avem. Nu, n-avem”. Și-mi spune mie lucrul. Peste trei zile a trebuit să mă duc la Culianu cu dânsul și să-i cer rectorului un bilet de recomandație ca să scontez leafa. Negulescu fiind de față, dar el tot tăcut și degajat. Curios cap trebuie să aibă filosoful ăsta; este tipul cel mai straniu de om ce l-am întâlnit. Cum se numește un om care vrea să arate în ochii lumii mai mult decât este? Acesta este Negulescu. Cred că e prea tânăr, poate s-o mai schimba mai târziu. Și-mi vorbește mereu cu necaz de [M.]Dragomirescu. Acum înțeleg vorba lui Costache [Rădulescu-Motru]: „Drag[omirescu] e de o mie de ori mai bun decât Neg[ulescu], cel puțin ăla știi că-l ai vrăjmaș, dar ăsta...”

                Costache mi-a scris o scrisoare foarte caracteristică și foarte mușcătoare la adresa cercului de sâmbătă seara la Maiorescu unde se vede: „Aceea ce în Germania se discuta pe la 1850, se repetă în întrunirile noastre. Teoria Schopenhauriană, Schellingiană, a intuiției geniale, a percepției complete, a artei pentru artă, a romanticilor germani... Doamne, mai speram eu să le aud cu viu grai repetându-se?” Mai departe: „Întotdeauna am avut un respect filial pentru acele descântătoare care adorm copiii cu povești... Ce nectar dulce și amăgirile cu vorbe!  Uiți orice suferință corporală, uiți tot... pentru a te pierde cu gândul în alte timpuri și alte lumi... Iacă de ce mă duc cu sufletul plin de bucurie în strada Mercur! Ce-mi poate înlocui oare momentele fericite ce le petrec acolo!”

 

 

                1894 decembrie 2

                Vineri seara, ora 10,25

 

                O serată la Societatea științifică și literară din Iași. Am pornit împreună cu Negulescu spre „Societate”. Afară a nins toată ziua și s-a depus pe drum un strat groscior de zăpadă. Frig destul, decât nu știu cum nu-l simt. Când intrăm în „Societate” erau înăuntru Beldiceanu[81] (Schliemann al nostru), Xenopol pe scaunul lui în capul mesei, V.Buțureanu științificul și fratele său cu favoritele și arheolog preistoric[82], Vasiliu pictorul, Castan franțuzul[83] și au mai venit după mine Tanoviceanu[84] și P.Rășcanu. Ne-am așezat la masă în ordinea care a vrut fiecare s-o ia.

                Xenopol a citit un contract făcut între P.I.S. Episcopul de Râmnic, Ghenadie[85], și „Societatea” din Iași și Codrescu. Aceștia din urmă-și iau hotărârea să publice documentele în număr de 7000 inedite pe care le dă episcopul. Contractul determină cine da banii, cui rămân documentele după publicare (oferite bibliotecii Universității din Iași) și cine va purta onorurile. O discuție foarte lungă de trebuie pus sub numele „Uricariul” și Theodor Codrescu sau numai simplu „Uricariul”[86]. A învins părerea ce-a dintâi. Am trecut apoi la niște poezii de Mathei Millo, un străbun, sau mai exact bunul lui Millo, actorul bătrân și celebru de mai trăiește și azi[87]. Poeziile sunt făcute cam pe la 1792, foarte slabe, foarte rele; cu toate acestea sunt unele satire din ele care au oarecare haz: una, privitoare la un fudul care se duce cu 15 lei să cumpere marea cu sarea din târg și umblă prin piață vasolindu-se. Tanoviceanu l-a descoperit pe ăsta. Mai însemnate însă au fost copiile aduse de Beldiceanu și scoase după pergamente și acte și zapise vechi românești. Copiile sunt minunat făcute și Beldiceanu vrea să le dea „Societății” ca să facă cu dânsele un Atlas de paleografie românesc. Ideea este minunată.

                Aceeași zi am primit de la [D.] Evolceanu o scrisoare unde îmi anunță schimbări ce au să se facă în direcția Convorbirilor. Iată ce spune el însuși: „E vorba de la 1 ianuarie st.iulian să iasă de sub direcția d-lui Iac[ob Negruzzi] și să treacă sub aceea a unui grup de tineri inteligenți, impertinenți, din care vom avea onoarea a face și noi parte – adică nu și tu, ci numai eu –, membrii comitetului trebuie să aibă un domiciliu cunoscut în București și nu în provincie. De altfel toate rămân în aceeași înfloritoare stare de până acum. Acum iată că lui Costache [Rădulescu-Motru] îi vin alte idei în cap și mie îmi vine să compătimesc în totul la ideile lui, dar în totul, mă înțelegi: să se subscrie un fond de redacție (vei contribui și tu bineînțeles), să se plătească un secretar de redacție, corector, administrator cu puteri discreționare pe vacanță. Articolele să se plătească și parte din ele să se comande. Un articol să nu treacă peste două numere și mai ales să se actualizeze revista, ocupându-se cu chestiuni arzătoare la ordinea zilei, politică nemilitantă, sociologie, să se dea dracului moftologia estetico-polemistă etc. Ei, ce zici tu măi băiete? Desigur că lucrul principal e ăsta din urmă și că dacă ar putea avea revista un articol moderat, competent și gründlich asupra legilor minelor, asupra reformei învățământului, asupra originii familiei etc, articole din care și-ar putea lua argumente reprezentanții națiunii în obșteasca adunare a țării, dacă criticile literare ar fi mai scurte și mărginite mai ales la noile publicații, dacă prin plata articolelor... s-ar putea atrage și ceva scriitori din afară... n-am putea pentru ca să sperăm marea cu sarea de la acel viitor măreț și mândru ce s-ar pregăti Convorbirilor?”[88].

                Tot aci pot adăuga că de câteva lecții încoace mă lasă continuu elevii și numărul trupurilor în bănci se rărește tot mai mult. Am început să pierd speranța că vor mai veni studenți mulți și studente la cursul meu. Ce pot să fac? Se cer generalități. De unde într-una generalități conținând nou? Mi s-a mai spus că fetele nu vor să vadă figurile despuiate. Cine dracul și-ar mai fi închipuit și aceasta?...

                O mică reflecție asupra schimbărilor Convorbirilor. Socotesc că acestea vor aduce creșterea și în format și în tiraj al revistei și va face din Convorbiri o publicație à la Revue des deux mondes. Om trăi și om vedea. În orice caz și progresul crescând al statului nostru ne dă speranța să ajungem o dată și noi ca occidentalii cu reviste serioase!

 

 

                1894 decembrie 13

                Marți seara 9 1/2

 

                Îmi pare că am buclarisit-o cu arheologia mea. Cu prilejul celor două conferințe asupra ordinelor arhitectonice în Hellada, cel doric și cel ionic, am făcut tot posibilul ca publicul adunat la început să se retragă puțin câte puțin până ce într-un rând rămăsesem aproape cu totul pustiu cursul. O greșeală pe care am făcut-o într-un rând a fost spiritul pe seama fetelor că „în teatrul vechi numai sclavii și femeile erau excluse”. În orice caz, a doua oră am anunțat pe studenți: „domnilor, cei dintre d-voastră care îndărătul liniilor frumoase ale figurilor mai zărește și alte lucruri, pe aceia îi sfătuiesc să părăsească sala, să se retragă de la cursul meu”. Rezultatul acestei anunțări a fost că o mare parte din fete s-au retras, am rămas numai cu 5 domnișoare, în schimb au venit însă o imensă (?) mulțime de studenți. M-am gândit întotdeauna să fac cursul mai general, să nu mă mai țin la prea multe particularități; totuși la o prăvălie unde este să fie faliment, orice înnoiri, orice schimbări ar fi făcute, clienții nu mai vin; e în firea lucrurilor aceasta. Și în fond eu fac cursurile cât se poate de bine, nu văd în ce ar sta inferioritatea lor. Am observat cu toate acestea că fineți de artă nu pricep mult băieții, la Parthenon jocul liniilor alese nu le spune nimic.

                În fine, ce e scris în frunte-i pus. Or veni oamenii la cursul meu, n-or veni, aceasta nu mă mai interesează.

                Pe când ședeam la Tuffli, cofetarul, și cătam să citesc jurnalul „Le Temps”, vine un om slab, îmbrăcat în palton negru cu blană de astrahan și cu dinții cam mari de dinainte și negri și mă întrebă: „D-ta ești d-l Antonescu?” „Da”. „Eu sunt Missir”[89]. Mă scol în picioare ca tras de un resort și fără să-mi dau bine seama îi repet din nou „Antonescu”, cum se face la recomandări, dându-i mâna. S-a așezat înaintea mea la masă și am început banalul: „ei, ce faceți, cum vă aflați?” Dar repede am schimbat banalitatea lucrului prin vorbire asupra plictiselii mele în Iași. „Nu e o societate, nu e o casă unde să te poți întruni cu alții și seara, mai ales pentru mine, este o oroare, fiindcă am nenorocirea nici noaptea să dorm bine din pricina babei mele de alături, jidanca, o bătrână care de la 1-2 1/2 noaptea se pune să tușească în modul cel mai oribil”. Am vorbit că Societatea nu se mai poate alcătui, în sensul „Junimii” bineînțeles[90]. M-a întrebat despre Athena și am mai vorbit despre școlile străine d-acolo; ș-apoi întrebându-mă de putem întâlni pe Negulescu, am pornit amândoi spre locuința acestuia. Ne-am suit pe scară dibuind și „cioc, cioc” la ușă, eu, la Negulescu. „Intră”. Și am deschis ușa. „D-l Negulescu, d-le Missir”. S-au salutat. Părea Missir mai impresionat de cunoașterea lui N. decât de a mea. Aceasta se vede din surâsul pe față, din volubilitatea vorbei și din interesul cu care se întreba fără așteptare de răspuns. S-a așezat Missir pe canapea cu mine, fiecare în câte un colț și Negulescu pe scaunul lui de paie cu fund înalt. Vorbirea a început-o Missir. „Aici a mai stat Miron Pompiliu[91], din societatea noastră, și el era capul («prezidentul») Caracudelor. Iată în ce constă această numire de «caracudă». Când au ajuns junimiștii la putere, negreșit, toți nemernicii care așteptau slujbe s-au grămădit la întrunirile noastre de serată literară și Pompiliu, luându-le apărarea: «ei, frate, nu vă mai râdeți de acești rătăciți, că ei sunt oamenii mei». Și d-atunci lui P. i s-a zis șeful caracudelor. Tot așa precum lui Gane[92] i s-a zis prezidentul «proștilor». Eram într-o seară în discuție vie asupra unei poezii de Eminescu și mai ales Gane Nicu susținea niște lucruri care erau contra lui Maiorescu. La un moment dat Maior[escu] se întoarce spre Gane: «ia taci omule, că tu ești un prost». «Dar ce fel d-le M., dar și acești nouă inși din prejurul meu tot ca mine zic». «Ei bine, toți ceilalți în cor, tu, Ganeo, ești șeful celor 9 inși»”. Petreceau minunat.

                Ce timpuri frumoase! „Ne adunasem cu toții – spune Missir – la Pogor[93] acasă, pe vremea când căzuseră junimiștii cu conservatorii de la putere prin [18]88 ori 89. Și numai iată Carp intră în sală. «Ei, Excelență, Excelență», toți din toate părțile. Carp, foarte liniștit, «lasă, o să vedeți că ăștia care ne-au luat puterea din mână n-au să stea mult la guvern». Noi atunci am hotărât, «fiindcă numai pentru puțin timp sunteți scoși din slujbă, atunci toate excelențele, propunem, să-și păstreze titlurile lor». D-atunci a rămas lui Carp numele de Excelență”. A explicat Missir și despre zicătoarea lui Negruzzi, vorbind de originile societății Junimea. „Domnilor, originile Societății noastre se pierd în noaptea timpurilor”. „Nu se mai poate, lipsește spiritul de colegialitate care era odinioară între membrii Junimii; astăzi sunt alte curente, alte porniri”. „Dacă vă uitați bine, istoria culturală a Moldovei nu e decât istoria culturală a Iașilor. Căci în Iași au avut loc focarele cele mai însemnate. Când a venit Bărnuț cu jocul lui de «patriotism, de ateism, de liberalism» s-a format împrejurul lui discipolii săi și s-a dat naștere primului centru. După dânsul a venit Maiorescu care, având împrejurul lui o sumă de talente, a dat vânt unui alt curent literar și acum politic. După risipirea membrilor Junimii în cele 4 părți ale țării a venit Panu[94] cu ziarul său Lupta și formând împrejurul lui un cerc de admiratori s-a născut al 3[-lea] focar, focarul radical. Al patrulea a fost Nădejde cu socialismul său[95]. Și de când socialiștii au trecut la București, acum Iașii a rămas pustiu. Poate la Arhiva s-a face ceva; dar nu cred”. D-aici am pornit cu discuția – propriu vorbind au pornit ei amândoi, căci eu eram aruncat cam de pe ușă, nici nu ascultau la ceea ce spuneam eu – în direcția filosofică a „puterii de răsplată a pedepsei asupra unui criminal”. Missir susținea că pedeapsa trebuie pentru a se împiedica crimele; Negulescu pentru a da motive de determinare în bine a societății, adică a face pe criminal să se teamă de pedeapsă, care ar trebui admisă atunci cu „moartea”. Eu, care stătusem liniștit, l-am întrebat pe Negulescu – mi-era mai la îndemână – „crede el că pedeapsa are vreun efect asupra înmulțirii sau descreșterii criminalilor?” Apoi, da, și închide ochii și face din mână un gest „à la Maiorescu”. „Mă rog, pentru ce numărul criminalilor este același? De ce pedeapsa cu moartea n-are nici un efect asupra numărului criminalilor?” Au mai făcut teorii amândoi. Missir chiar spunea că chestiunile de natura aceasta sunt foarte complicate și vroia să rupă la urmă discuția; dar Negulescu nu se lăsa, gesticula, susținea, admitea și combătea. L-am mai întrebat „de ce în Londra sunt un număr egal de scrisori cu față fără adresă?” Ce poate face societatea în această privință? Missir s-a sculat, m-am îmbrăcat și l-am părăsit pe Negulescu. Jos, vorbind de Negulescu: „Vezi ce natură idealistă, frumoasă are Negulescu?” Missir: „Știi cum și-a distrus personalitatea lui în aceea a lui Maiorescu. Negulescu se încearcă să imiteze nu numai ideile, nu numai felul de vorbă al lui M., dar până și gesturile și «ticurile» lui M. Și nu este bine. Am să-i scriu lui Maiorescu: «Vezi d-le M., atât de mult te iubește Negulescu încât și-a confundat natura sa cu totul în natura d-tale»”. După ce m-a invitat la masă pentru mâine la 6 seara mi-am luat bună ziua de la dânsul la Tuffli și m-am dus pe Păcurari în sus sau în jos, spre Buțureanu.

                Revenind la studenții mei de astăzi trebuie să mărturisesc că cele trei conferințe din urmă nici nu pot fi mai bine făcute și cu toate astea fetele mă părăsesc. Mi-e teamă mult că dacă au venit studenți mulți astăzi aceasta a provenit probabil din faptul că doreau să le iscălesc hârtiile de urmare regulată la conferințe. Le cere se vede d-l Rășcanu actele. Mulți bursieri. Am vorbit cu câțiva dintre dânșii. Mi-au promis să facă conferințe, cu multă bunăvoință. Veni-vor sau nu vor veni după Crăciun mai regulat?...

 

 

                1894 decembrie 14

                Miercuri seara 11,20

 

                Am ceva nou de spus. Am fost astăzi la Gr.Buțureanu după dejun. Personajul este următor: înalt, cu favorite răsucite sub ele, fără mustăți, adică rase, cu privirea niciodată nu te privește direct în față; totuși o natură entuziastă pe cât se pare. Mi-e teamă să nu fie „fanfaron” precum îmi spunea Negulescu. Când începe despre artă uneori, are aerul că se emoționează cu tot sufletul și apoi gesticulând din mâini, din obraji, din ochi, din picioare, cu barba, cu totul, și adăugând mai la fiecare pas „cucoane”, „păi să vezi d-ta cucoane” și râzând înfundat astfel că pune în evidență dințișorii săi cam mărișori și prea negri, cum spun îți dă imaginea unei firi calde, dar întrucâtva montându-se din cap, nu din inimă. Dânsul mi-a vorbit despre începuturile Arhivei. „Era o Societate a medicilor naturaliști, formată din voința unui fondator (al cărui nume l-am uitat – eu zic asta, A.). În această societate intraserăm mai mulți, ne făcuserăm până la 50, toți membrii veneau și era o discuție de tot dragul”. Din motive pe care nu le-am luat în seamă cum mi le spunea Buțureanu, Aron Densușianu[96], ales în societatea aceasta din Iași a medic[ilor]-naturaliști, a fost șters pe motivul că nu era legalmente ales. „Noi toți simțindu-ne ofensați și fiindcă în aceeași zi și noi cu Rășcanu, Rizu[97] fuseserăm aleși am dat demisiile noastre și am rămas pe drumuri. Cum stăteam singur m-am gândit, nu se poate, frățioare, să facem și noi o Societate aci la Iași? M-am rugat în dreapta, m-am rugat în stânga și unii mai îmi spuneau «de hatârul tău vreau», alții «mai astâmpără-te mă că n-o să iasă nimica»; în fine, cu chiu cu vai ne-am adunat în sala liceului și ne-am sfătuit să punem temelia unei Societăți. Eram eu, Rășcanu, Rizu... Și toți ne-am iscălit pe hârtie și am iscălit-o hotărând ziua de începere a adunării. La urmă lucrurile iar s-au mai slăbit, dar umblând eu s-a ajuns la o adunare de 30 membri. Atunci eu am alergat la Cobălcescu[98]. «D-le Cob[ălcescu], am venit să vă rog să primiți d-v președinția Societății noastre». «Din cine e compusă?» «Iaca, sunt eu, cutare, cutare». «Mi-ajunge, nu mă mai bag în nici o societate, m-am mai ales odată cu mizerii». Fusese dat cu scârbă, sau se certase cu cei din Societatea medic[ilor]-naturaliștilor. «În numele cui vii d-ta?» Am răspuns lui Cobălcescu: «în numele științei». Și seara la ora fixată a venit, cucoane, și ne-a prezidat. Mai-nainte de el alesesem pe Ar[on] Densușianu, dar obișnuit cu metoda germană, pe ascultare și pe întrebuințarea autorității, ne-a somat de vreo două ori să tăcem din gură în mijlocul ședinței. La urmă a luat catastihele și clopoțelul și le-a trântit cucoane, da știi cum le-a trântit, de am crezut că n-o să se mai aleagă nimica din ele și a fugit, și fugit a rămas. Sub Cobălcescu a fost o discuțiune însemnată timp de trei ședințe, între membri, asupra drepturilor femeii: Meisner[99] susținea că femeia nu trebuie decât să se mărginească în interiorul casei, să lase școala și universitățile; Găvănescu[100] contrariu. Caracteristic că președintele s-a sculat în urma întregii discuții: «D-lor, eu eram de părerea d-lui Meisner, acum însă văd că argumentele d-voastră m-au surprins, așa că mă simt încurcat și nu știu ce să mai cred». După Cobălcescu s-a ales președinte Xenopol și d-atunci a rămas Societatea tot sub direcția lui”. „De când s-a fondat Arhiva d-le Buțureanu?” „De acum 6 ani”.

                Am mai discutat cu fata, nepoată-sa, care urmează cursul meu foarte regulat, și am plecat cu gândul spre Xenopol, dar ducându-mă acasă am luat mai bine drumul spre Missir la masă.

                La Missir am văzut pe nevastă-sa, tare drăgălașe, și am mâncat cu dânșii la masă. Mai natural și mai în discuția ușoară a mesei am fost eu mai mult decât dânșii; dar din nenorocire nici Missir, nici nevastă-sa nu s-au purtat destul de bine, adică vroi să spun, au fost foarte amabili, dar din când în când îi simțeam, îi surprindeam făcându-și semne. Eram într-o vreme demontat, mi-era teamă să nu-mi fie cămașa ieșită din pantaloni sau dinainte să nu fiu descheiat. Totuși am dus-o minunat, am vorbit bine, foarte elegant, în franțuzește, și în fond eram satisfăcut cu mine însumi. Ș-aceasta este de ajuns.

                Negulescu a ținut conferința și era foarte agitat mai-nainte, tocmai noaptea nu dormise bine deloc. La conferință, în primele 10 sau 15 minute a fost bine, dar la urmă cătând să arate relativitatea cunoștințelor noastre și mai cu seamă urmărind ideea că „lucrurile nu există decât numai dacă vin în raport cu sensibilitatea noastră” s-a pierdut în prea multe abstracții, cu toată impecabila lui formă de dicțiune, sau cu rarul vorbirii și cu o eleganță nu tocmai sobră. Totuși subiectul nu era de tratat într-o adunare ca a din aula Universității. Ș-apoi gesturile și modul de intonare al cuvintelor era perfect asemenea cu modul de intonare al lui Maiorescu și cu felul său de gesticulare. I-am spus acest defect la cofetărie la Tuffli, dar Negulescu s-a apucat să-mi spuie că între Cousin și Jouffrré exista o diferență enormă de mod de expunere: unul briliant, celalt rece, cumpănitor și totuși Jouffrré, cel rece, influența mai tare. Și această anecdotă o spunea cu scopul să pareze la vorba mea: „D-le Negulescu, de ce nu subliniezi d-ta printr-un chip oarecare ideea care ai s-o susții în cele fiecare 10 minute, este o chestiune de metodă, te-ar înțelege mai bine, dacă ai sublinia fiece idee mai bine înainte d-a dezvolta-o. Ș-apoi nu poți și d-ta să pui mai mult foc?” Aceste critici le cred juste și pornite nu din pismă, dar din convingerea intimă să-l fac să se îndrepte din greșelile lui, ca nu cumva și conferința de luni să iasă în așa mod nenorocit. Spunea Buțureanu că tot timpul un student socialist din Școala Normală Superioară râdea foarte ostentativ. Sigur, avea și de ce să râdă...

 

 

                1894 XII 16

                Vineri, 11 1/2 seara. Iași

 

                Am fost la Societatea „Arhiva” unde cu foarte puțini membri s-a citit articolul meu asupra cărții lui Ghenadie, episcop de Râmnic. La început, fiindcă articolul nu mă satisfăcea îndestul, mă trecuse nădușelile, mai cu seamă fiindcă Miron Pompiliu a întrerupt citirea ca să îndrepte un cuvânt „în posesia unui spirit” în „cu un spirit”. În fine, s-a citit articolul tot și s-a mântuit prin a-l pune la catastif. Plecând cu toții spre hotel Traian, în față la colțul străzii Lăpușneanu, unde se află spițeria, ne-am oprit să vorbim despre o aranjare oarecare pentru viitorul congres al orientaliștilor, care se va ține la București în iunie ce vine. Fiindcă gesticulam cu toții și vorbeam cu un glas extraordinar de tare, Buțureanu ne-a spus că în colțul în care ne aflam se construise „Unirea” și „Junimea”. Când s-a făcut unirea celor două țări surori, boierii cu giubelele sumese de colțuri pe brîu și în papuci și cu ișlic, săreau și dănțuiau ca niște svitari pe rontul din fața „Băcalului”, prăvălia unde se află acum spițeria. Entuziasmul era așa de mare că boierii își turtiseră ișlicele și-și hărtăniseră giubelele, iar alții mai aprinși beau vin din papucii cuconițelor de boieri. Ce entuziasm a trebuit să fie pe timpuri, nu se mai poate reproduce cu pană omenească!...

 

 

                1894 decembrie 19

                Luni seara 11. Iași

 

                Conferința a doua a lui Negulescu a fost minunată, deși gesturile maioresciene nu ni le-a lepădat. La urmă devenise cu adevărat entuziasmat și entuziasma desigur pe cei ce îl puteau pricepe. În fine, sunt foarte mulțumit de dânsul și prin urmare cred că Maiorescu trimițându-mă aici la Iași n-a vrut numai să se scape de noi, dar că în realitate a socotit că am putea face în lumea d-aici oarecare mișcare.

                Ceea ce mă mâhnește foarte tare este următorul fapt: cu cine din dame mă întâlnesc sau din domni, și dacă Negulescu este de față, nimeni, dar absolut nimeni nu se mai interesează de mine. Dacă au de așteptat vreun răspuns la o întrebare, răspuns pe care-l dau eu foarte bine și complet, dacă este vreo plăcere de împlinit, nu mă întreabă nimeni pe mine ca și cum n-aș socoti, toți se uită la Negulescu. Ce vrei să fac dacă am o figură „unbedeutend”? Dacă am ieșit cu un trup meschin din fabrică, eu sunt de vină? Dar cu lucrurile omenești este firesc lucru aparențele plăcute ale lor să ne izbească mai repede și mai viu. Cine vrea să știe și cine crede că poate să știe de ai sau nu un suflet bun, că în creierul tău sunt o sumă de idei, care sunt frumoase și interesante. Până și fanfaronul de Gr.Buțureanu, care întotodeauna mi se arată foarte prieten când sunt numai cu dânsul, îndată ce mă aflu cu Negulescu găsește să spuie ori că prelegerile mele sunt mai ușoare, ori că e mai atrăgătoare filosofia, ori că vorbește Negulescu mai frumos, ori în cazul cel mai nostim nici nu-mi dă atenție, parcă nici nu exist, sunt o stupă de gunoi. „Cosiva il monda la bimba mia”. M-a întristat și mai mult faptul că Miron Pompiliu, cu care am făcut cunoștință de curând, cu care am discutat, care prin urmare ar fi trebuit să știe că nu sunt un nimic, astăzi după ce ne-am adunat în cancelarie ca să felicităm pe Negulescu, nici măcar să-mi răspundă la bunăseara al meu. Ce vrei să fac? Să mă spânzur? La cafenea la Tuffli, după conferință, eu a trebuit să mă așez la altă masă, că nu era loc pentru mine: locurile erau ocupate de Buțureanu, Paul[101], Negulescu și Miron Pompiliu. Pe de altă parte, doamna Rășcanu, care făcuse invitarea noastră pentru „reuniunea doamnelor române” la serbare, a întrebat astă seară numai pe Negulescu de vine sau nu; eu parcă nici nu existam. Când a plecat tot numai lui Neg[ulescu] i-a spus să nu lipsească, eu nici vorbă, puțin o interesa de vin sau nu. Și să nu se creadă că din toate astea am vreo pică, vreo pismă pe Negulescu, o jur pe tot ce am mai sfânt, nici o umbră măcar de invidie. Toată ura o am în contra mea și în contra naturii care m-a născut cu așa însușiri fizice și morale, care mă împing să disec toate cuvintele și toate faptele oamenilor și să întrevăd idei rele în privința mea. La urma urmei nu este nimic de făcut, mergi înainte, joacă-ți rolul care-ți este dat, căci altceva de ceea ce trebuie să fie n-are să fie.

                La București articolul meu a dat de gândit celor ce l-au citit; trebuie să fi fost o discuție oarecare asupra articolului: Manifestările artistice în raport cu rasa la Helleni[102]. Iată ce spune Evolceanu: „Toți suntem de părere că tu ai amestecat trei subiecte sub același titlu. Nu-i așa că tema ta e: relația dintre rasă și manifestările ei artistice, cu aplicare la greci? Articolul are 22 de pagini, din care cele dintâi 11 sunt expunerea teoriei lui Schrader și încă mai ai o frază în care zici că fără expunerea acestei teorii nu s-ar înțelege tema ta; de ce, adică, dacă leagănul primitiv al arienilor ar fi fost în Pamir etc n-ar mai fi adevărat că există o relație între rasă și manifestările ei artistice sau raportul între substratul fiziologic și manifestările psihologice ar fi altul decât cel pe care-l dai tu? Socoate-te și tu, pune-ți căciula pe masă și vezi dacă nu cumva teoria lui Schrader nu e un intrus superfluu și dacă această teorie n-ar merita un articol mai detailat, în care să se vadă mai clar ce modificări introduci tu în ea? Vine a doua parte a articolului, adevăratul subiect, relația între substratul fiziologic al rasei și manifestările artistice. Aici se cade a fi mai larg. Maiorescu zice – și noi asemenea – «probabil aceste fapte vor fi bine cunoscute în fiziologie și în arheologie, dar nimenea dintre noi nu le poate controla», totuși îndoieli câte poftești: adică de unde știi că există un raport constant între cefalic și manifestarea fiziologică a omului? Cum vorbești despre pelasgi ca de ceva tare cunoscut? Cum s-ar putea dovedi că iubirea de natură e de origine pelasgică, apoi ce să mai zicem de realismul branchicefalilor și idealismul dolichocefalilor? Aici apoi e o întreagă discuție cu Dragomirescu, cu niște păreri ale sale, cu care nu se împacă nici Maiorescu, dar nu-l va împiedica să nu te combată în treacăt într-un articol al său. Vine al treilea subiect, iarăși deosebit de celelalte două: inmaterializarea treptată a artei; dar ce ai făcut cu literatura, ai? Primul și ultimul punct se pot trata frumos și bine și convingător; al doilea însă nu a satisfăcut pe nici unul din noi și de aceea cred că ai putea tu și cu Dragomirescu și Costachi [Rădulesu-Motru] să începeți o lungă serie de articole în această privință, fiindcă lucrurile nu-s așa de clare cum ți se par ție, ca să scapi de ele în câteva pagini. Articolul se va publica pe februarie. Dragomirescu și cu mine opinăm să-l refaci, cel puțin să-l desparți în trei – uite, vii la Giurgiu, treci pe la noi, ia-ți articolul și mai vezi și tu, unde se uită mai mulți ochi, de!”

                Foarte bine, articolul ar fi „un amestec de trei subiecte sub același titlu”.  Să fie adevărat? Pentru ca să demostrez raportul între manifestările artistice ale rasei și rasă îmi trebuia mi se pare tocmai să cunosc aspectul fizic al rasei, fiindcă pe substratul acesta material îmi clădesc întreaga construcție a mea. Pentru mine nu este deloc superfluu să arăt de unde anume au venit hellenii, căci îmi este absolut necesar să știu aspectul naturii unde și-a trăit rasa copilăria sa, căci influența naturii, precum este ușor de constatat, se exercită mai ales asupra copilăriei unui popor, nu asupra vieții sale la maturitate. Dacă era obligatoriu pentru mine căutarea originilor și leagănului primitiv al arienilor, căci un trai al hellenilor în Africa, ori pe Pamir sau în Dacia, avea să înzestreze pe helleni cu o anume stare fizică și psihică. Pe de altă parte, constatarea „inmaterializării treptate a artei” era necesar de făcut la toate rasele, ca o urmare a aceleiași idei, a raportului strâns între rasă și manifestările sale artistice. Arătasem în articolul meu că arta la helleni a mers progresiv spre inmaterializare, precum rasa mersese către o cultură superioară; arătasem că în sânul rasei hellene se dezvoltase arhitectura mai întâi fiindcă rasa n-ajunsese la o finețe mai mare și apoi apăruse sculptura și după un secol pictura și în fine muzica. Această lege a inmaterializării artei astfel constatată la helleni a fost natural s-o caut de se află și la celelalte civilizațiuni; de unde, prin urmare, partea a treia a articolului meu. Ș-apoi, ce mai vorbă, cine înțelege frumusețea articolului, înțeleagă-l, cine nu, mai bată-și capul; de nu o înțelege nici atunci, apoi vorba lui Kant: „să se mângîie și el cu ideea că nu este obligat să-l înțeleagă și că poate să strălucească pe alt teren”.

                Toate acestea sunt bune, dar eu cu sufletul meu ce fac, îmi vine să plâng și aș vrea să dorm. Că nenorocită natură am! De altminteri și toate necazurile vin deodată la om. Mama stă rău, țața Sița cu bărbatu-său foarte rău, unul la dracul, altul la lacul, nenea Vasile a rămas damblagiu și prin urmare fiind dat afară din slujbă o să fiu silit să-l hrănesc tot eu, morile mele particulare, boala mea care revine cu îndărătnicia de la Paris, lipsă completă de parale, mufluzlic pe toată linia. Din noianul ăsta de necazuri cum am să scap?

 

 

                Iași, 1894 decemb[rie] 20

                Marți seara 10 1/2

 

                Astăzi mai bine. Afară o ploaie foarte plictisitoare cu picături mărunte și dese. Când mergeam pe uliță astăzi ca să caut un lăcătuș, răpăiau pe pânza umbrelei picăturile în chip caracteristic. Negulescu mi-a vorbit de caracterul lui Zizi Cantacuzino, cel cu traducerea lui Schopenhauer. Îmi spunea că are un venit anual de 20000 de lei și că trăiește de azi pe mâine, cum iar zice, științificește; este egoist în ultimul grad, adică nu caută să-și satisfacă decât plăcerile lui personale; dacă astăzi are poftă să studieze electricitatea, atunci lasă totul și se ocupă numai de electricitate; dacă îi vine dorința să studieze fotografia, atunci își ia un aparat și-și vede de gustul său. Spunea dânsul că atât de pasionat este în câte o pornire că uneori cu toată boala lui – niciodată nu se plimbă pe jos căci are altminteri palpitații de inimă, de la poartă și până în sală la Maiorescu se suie foarte anevoie și trebuie să stea vreo câteva minute să se odihnească, la el acasă chiar seara se dezbracă numai cu ajutorul servitorului și totuși are 15 minute palpitație – pornește la Viena numai ca să cumpere un aparat mai bun fotografic.

                Am fost împreună cu Negulescu la d-l Rășcanu ca să ne luăm adio de la doamnă. Am vorbit toată seara timp îndelung. Negulescu a început să-și lase puțin câte puțin gesturile lui Maiorescu de când i-am spus să le mai uite. Subiectele vorbite cu d-l și doamna Rășcanu au fost multe; despre băile noastre, despre stațiunile de vară prin jud.Neamț, despre organizația școlilor noastre și cele străine, despre petrecerile în Germania, vroi să zic în Grecia etc, etc. Nu voi uita niciodată bunătatea de suflet a lui Rășcanu față de mine când, ducându-mă la Universitate – avea de la 4-5 curs –, i-am cerut să ne dea un avans din banii Școlii, că am vrea să ne ducem acasă. Cu așa bucurie și așa mulțumire mi-a spus că-mi dă încât parcă mai mare dragostea îi era. Ce bine că pe pământ sunt și așa oameni buni! De vreo trei sau patru ori i-am spus lui Negulescu: „Ce om bun și suprabun este Rășcanu”.

 

 

                1894 decembrie 24

                Sâmbătă, 10 1/4, Giurgiu

 

                Am făcut o constatare foarte interesantă: mama mea, care presupuneam eu să fie singura persoană în lume care mă iubește, este și dânsa ca toți ceilalți. Ieri seara, sosind noi din București, din vorbă în vorbă, i-am cerut mobila prefăcută și reparată, de altminteri tot cu banii mei, și drept răspuns: „da eu ce să fac aici, cum să rămâie casa goală, cum o să mai primesc eu pe cineva în casă pustie”. Eu dinainte încă hotărâsem să fac cererea mobilelor și-mi ziceam singur: „vom studia cu atenție răspunsul, dacă nu mi-o dă cu bunăvoință i-o las; dar nu se poate, trebuie să mi-o dea”. Natural, așteptând răspunsul care pentru mine era o piatră de încercare, am constatat cam ce rezultat am dobândit. De altminteri, de mult văzusem eu câtă iubire avea mama pentru mine. Când n-are trebuință de nimic, nu scrie cu lunile; nu s-aude nimic de la dânsa. Va să zică pe pământul ăsta larg și întins n-am un suflet măcar care să ție la mine. Ce vrei să fac? Zice ca să nu ți se împietrească inima. Probabil că numai cățelușul meu „Duc”, cel dăruit de Caftangioglu în Atena, să aibă oarecare dragoste. Numai el singur pe care nu-l văzusem, nici fusesem văzut mai bine de 2 1/2 luni, s-a bucurat fără nici o idee de interes la mijloc, numai el prin mișcările lui și săritul lui pe mine în sus mi-a arătat dragoste, încolo toți sunt de un fel.

                Am fost în București și întâlnind pe Evolceanu la gară am pornit amândoi spre Odobescu. Pe drum în tramvai am vorbit despre articolul meu și precum mă așteptam mai dinainte, când i-am expus punctul de legătură între „originea hellenilor și patria primitivă”, Evolceanu n-a mai ridicat nici o obiecție: așa este el făcut, ascultă și din dreapta și din stânga tot ce se spune și nu e niciodată în stare să combată sau să susție o părere în contra altora. Mi-a spus dânsul cum s-a petrecut afacerea cu articolul meu. Maiorescu l-a dat lui Dragomirescu să-l citească întâi acasă și apoi să-și expuie părerile în ședința comitetului la Negruzzi sau la M. acasă, nu-mi aduc aminte bine. Dragomirescu spunea că l-a citit de mai multe ori și că „se teme că nu e publicabil”. Discuția încinsă între Rădulescu-Motru mai întâi și Dragomirescu s-a întins la toți. Rădulescu ținea contra din răsputeri, Rubin[103] de asemeni. Mișu Săulescu[104], deputatul de Craiova, mai nostim: „cred că nu este adevărată ideea d-lui Antonescu, care susține că arienii au fost mai întâi agricultori și apoi s-au răspândit; toate popoarele pământului mai întâi au fost pastorale și deci și arienii au fost păstori”. „Păi d-le Săulescu, zice Evolceanu, nu este în discuție faptul cine a fost mai întâi păstor și cine agricultor mai în urmă; aici e vorba dacă arienii au cunoscut agricultura, au trebuit să locuiască pe un teritoriu arabil”. Totuși conu Mișu a rămas mai departe în opinia d-sale. Zi-i deputat și-l lasă. În fine, precum îmi închipuisem din Iași, Maiorescu a luat apărarea mea cu foarte multă căldură și s-a încins o discuție foarte violentă între el și Dragomirescu. Pentru prima oară, zice Evolceanu, de când asist la discuții de așa natură am văzut pe Maiorescu lovind cu asprime pe Dragomirescu și executându-l în regulă. Drag[omirescu] susținea că nu e cu putință din anumite caractere fizice să iasă anumite caractere fiziologice și deci morale, M[aiorescu] din contră că se pot face, observa și clasa în rubrici deosebite și generaliza. Când m-am întâlnit cu Rubin și Drag[omirescu] păreau cam pîrliți puțin. Curios, Dragomirescu spunea să reia subiectul și să-l prefacă unul dintr-înșii și natural să-l subscrie. Rubin de colo: „scrie-l d-ta d-le Dragom[irescu]”. „Îmi lipsesc datele”. „Ce e cu asta, n-ai decât să faci vreo trei silogisme și iată articolul ticluit”. Așa e când sunt agiamii în ale istoriei.

                Comitetul de redacție al Convorbirilor se compune din tinerii Rădulescu-Motru, Răd[ulescu] Ionică[105], Ionel Brătescu[106], Evolceanu, Rubin, Dragom[irescu] și Negulescu, cu excluderea mea. Când i-am întrebat cine a format comitetul mi s-a spus că d-l Maiorescu l-a întocmit de mult. În realitate sunt ei de la ei care s-au alcătuit așa, fără știrea și poate fără consimțământul lui Maiorescu.

 

 

                1894 dec[embrie] 24

                Sâmb[ătă]

 

                Înainte d-a spune ceva despre întrevorbirea cu d-l Odobescu și Maiorescu voi înscrie cazul de moștenire o boală nervoasă, foarte caracteristic în familia nășichii Siichi. Olga, fata acesteia, o persoană foarte simpatică și drăguță, în vârstă cam de 14 ani, prezintă următoarele simptome de boală. Dacă o necăjește cineva sau dintr-un zgomot foarte pe neașteptate întâmplat, ori din alte împrejurări care lovesc nervii fetei ex abrupto, cade într-un fel de catalipsie a simțurilor. Începerea boalei se face prin un râset întrerupt, sacadat și oarecum neliniștit, care degenerează într-un fel de hohot cu rânjit de dinți. Ochii, din expresivi și miloși cum sunt, cum de regulă se vede la toți indivizii de origine slavă – nășica e bulgăroaică precum a fost și nășicul – devin mânioși și turburați. Trupul are convulsiuni în primul moment, care se rezolvă de regulă într-o înțepenire completă a vieții; îndeobște fata se trântește cu fața pe pământ și rămâne în situația aceasta până este readusă la simțiri. A dus-o la doctori, i-a dat bromuri de potasă, hapuri pentru întărirea sângelui – e anemică mult – și rezultatul înspre bine încă nu se vede. Am spus că boala este o moștenire din familie. Mai toți copiii nășichii Siichi prezintă asemeni urme de boală nervoasă, totuși nu sub această caracteristică formă. Mămița îmi spune că fiind luată odată – mai demult – la moșia Călugărenii pe care o ținea nenea Nicu sau nășicu, nu știu bine, neavând ce să dea copiilor să mănânce le-a făcut la toți câte o farfurie adâncă de ifea groasă „cu dosul de sus al cuțitului”, în contra sfatului mămiței. Rezultatul a fost că după o oră sau două, seara la culcare, toți copiii aveau perfect semnele bolii numită a copiilor. Un copil îl ținea nășica în brațe, altul nășicul și cel d-al treilea nășica Cuta etc. Actualmente în familia aceasta este Dane bolnav, adică mai curat nebun decât un furios; apoi Dușii a murit de scrofuri, iar copilul lui nenea Nicu, fratele Olghii, este și el bolnav de asemeni de aceeași boală. Caracteristica boală însă a Olghii a avut-o mama nășichii Siichi, cea de la Rusciuc. Aceasta de asemeni când se îmbolnăvește râde cu hohot și sfârșește prin a cădea în nesimțire ca și Olga. Va să zică avem un caz de atavism. Pe de altă parte nășica Cuta, mătușa Olghii, sora prin urmare a tatălui fetei, a prezentat aceleași semne de boală cu ocazia morții lui nenea Petrache, fiul nășichii. N[ășica] Cuta ori de câte ori venea în sala unde se afla întins pe masă fiisu, începea să râdă cu hohot și avea ochii pierduți, se uitau în vag. Cum a fost fiisu îngropat ea nu și-a dat seama niciodată. Și poate foarte bine că nășica Siica, impresionată tare de către faptul acestui catalepsism, să fi introdus germenul de boală în sămânța din care s-a născut copilul Olga. Încă o dată avem atavism, avem rezultatul născut din impresionabilitate, precum și o coexistență de boală la celelalte rude mai apropiate ale Olghii.

                Tot astăzi mi-a spus mămița că odată s-a ocupat și dânsa cu creșterea gândacilor de mătase. Făcuse din aceste trei odăi ale caselor mai mici un fel de sală de hrănire a gândacilor; scosese chiar gândaci mulți și gogoși frumoase, dar din cauza nedestoiniciei lui nenea Vasile mai mare frumusețe de gogoși s-au stricat. Nenea socotind că e la București mai bun preț decât la Giurgiu a pornit-o într-acolo; din nenorocire, nefiind tren, era pe vremuri numai căruță, a întârziat prea mult, apoi negăsind prețul care-l vroia, s-a întors cu gogoșile îndărăt. În răstimp toți nenorociții de gândaci au făcut gaură și au zburat, și prin urmare s-au stricat cu totul gogoșile. În alt an, mămița a avut nenorocirea să-i vadă murind de boală – dânsa zice de „deochi”; s-a lăsat cu totul de așa ocupație.

                Revenind la statul meu în București ieri și alaltăieri, voi spune ceva despre întrevorbirea mea cu Maiorescu. Când am fost pe la 1 1/2 la dânsul, deși era desigur acasă, cel puțin m-am convins după trăsura și cupeul ce stăteau la poartă, nu m-a primit; deși am zis servitorului, „spune-i d-ta de Antonescu, că mă primește desigur”, el totuși s-a întors îndărăt zicând: „D-l M. a plecat mai adineauri iar doamna M. face cuferele”. Fiindcă motivele erau foarte puternice, am plecat spunând totuși că voi reveni peste un ceas. Și într-adevăr m-am întors, dar cum zice românul, cu inima frântă, în urma unei discuții violente avută cu Dragomirescu la Evolceanu acasă. Când am intrat în săliță la d-l M., am stat cu șoșonii în picioare așteptând răspunsul „a plecat d-l M.” sau „nu s-a întors”. M-a primit totuși. Când am intrat în casa unde se află bustul lui Hermes de Praxiteles, în colț la stânga cum intri, m-am îndreptat spre biliotecă. Maiorescu era la birou și scria o scrisoare. Cu condeiul în mână scriind de zor, s-a uitat la mine printre sprâncene, dacă se poate zice astfel, și „mă rog, d-le A., un moment, îmi sfârîie călcâile de zor, trebuie să plec astăzi la 4 ceasuri spre Viena”. Prin urmare, din primul moment știam la ce timp îmi era rezervat pentru vorbire. M-am răsucit atunci spre colțul din dreapta intrării aceleiași odăi înspre locul unde se află portretul lui Schopenhauer și etajera cu figurinele din Tanagra. Făceam chiar reflecția, după câte-mi aduc aminte, „tot mai frumoasă este figurina mea de Tanagra”. Peste puțin a venit și M. în odaie, ne-am luat foarte amical de mână și așezându-mă la masa din mijloc ne-am pus pe vorbă în fugă. „Ei, cum mergeți p-acolo d-le A., bine, da, cred că foarte bine, mi s-a raportat foarte frumos despre d-voastră”. „Cred, d-le M., că n-am nimic ca să mă plâng, băieții vin la curs, fetele de asemeni, sunt foarte mulțumit”. „Am văzut din scrisoarea d-tale foarte entuziastă; prin urmare e bine că vă merge bine”. „D-le M., și din alte privințe ne este bine: d-l Rășcanu se interesează foarte mult de noi amândoi, mie personal mi-a pus în bugetul Școlii Normale vreo câteva sute de lei pentru cărți și a silit pe Caragiani să-mi dispuie o sumă de vreo 1000 de lei pentru alte cărți; așa că voi poseda desigur și eu pe Brunu-Bruickmann; pe de altă parte, Societatea „Arhivei” îmi pune la dispoziție aparatul său proiector și deci în semestrul acesta care vine voi putea face un curs mai elegant; în fine, foarte bine îmi prinde mergerea la Iași”. „Păi da, d-le A. – și în timpul acesta înghite în sec, își mișcă barbișonul în direcția dinspre guler spre în afară și ridică sprânceana stufoasă stângă și încută pielea frunții înspre aceeași parte – Rășcanu este un om care înțelege meritul și un om care se interesează de școala lui, are căldură; ce vrei să facă d-l Caragiani, care e gras și gros încât nu mai poate face nimic? Te rog să-mi dai și mie o listă de ceea ce îți trebuie și-ți promit să fac totul. În același timp te anunț că la «Institutul Carol»[107], unde eu ca rector trebuie să iau parte, există vreo 2000 de lei numai pentru excursiuni; și desigur d-ta vei avea o parte din acești bani”. Tot cu prilejul ăsta mi-a spus că la octombrie se pune catedra noastră în budget. Am trecut apoi la articolul meu: „Ai auzit poate ce discuție vie și ce interes mare s-a pus pe articolul d-tale”. „Da, am vorbit astăzi cu toții la masă asupra lucrului”. „Atunci va să zică știi tot”. Și a trecut la alt subiect. Ce-mi pare rău că mi-am rupt singur firul de vorbă despre scrierea mea.

                La d-l Odobescu lucrurile s-au petrecut altfel. Am început eu să spun de pe la Iași oarecare noutăți și însărcinările avute din partea lui Rășcanu și Caragiani. Am intrat în discuția articolului meu viitor asupra „repetiției fenomenelor istorice” și i l-am expus în fugă, dar destul de clar; părea Odobescu foarte satisfăcut de întocmirea ideilor și nu am auzit nici o obiecție din parte-i. Ba, seara, mergând să-mi iau adio de la dânsul, împreună cu Rădulescu Costache, întrebându-mă „care crezi d-ta, d-le A., să fie cauza acestor preschimbări de popoare în diversele țări ale Europei”, mi-a admis și susținut și completat teoria creșterii nemăsurate a rasei mongole în dosul inducușilor și revărsarea acestui potop de popoare mongole peste câmpiile Europei. La rugămintea d-a mă susține în expunerea conferinței mele la Universitatea din București, mi-a promis că face totul și desigur că va face totul.

                Trecând la alt subiect, l-am întrebat ce s-a făcut cu congresul de arheologie preistorică sau orientală la București și mi-a spus că se instituise de către minister o comisie de oameni învățați români să discute asupra acestei chestiuni. Din sânul acestei comisiuni, Hasdeu propusese doi membri, pe Odobescu și pe Tocilescu, să alcătuiască un program de primire și de conferințele de ținut la Congres. „Am făcut această propunere – zicea Hasdeu lui Odobescu – cu scopul să supăr pe Ureche[108], ca în modul acesta să-i silim pe cei ce vor să facă congrese să mai rabde”. Și într-adevăr, Ureche simțindu-se jignit: „dacă, hm, credeți că eu n-am făcut nimic în țara asta pentru istorie, atunci nu înțeleg de ce aș mai face parte din această adunare”. Zis și făcut, și-a luat căciula și a plecat și d-atunci plecat a fost. Congresul prin urmare nu se va mai ține fiindcă nu se înțeleg tocmai perfect membrii care alcătuiesc comisiunea.

                Fiindcă eram cu toții la un loc și vorbeam despre Hasdeu, am trecut ușor la spiritismul lui Hasdeu și ciracilor lui[109]. Ce este mai curios și ceea ce izbește aproape pe toți este faptul că oameni foarte serioși și pozitivi ca Ștef[an] Mihăilescu și Istrati[110] sunt mai spiritiști decât toți ceilalți ciraci. De Istrati am aflat faptul următor: el avusese un băiat mititel foarte frumos și nu știu din ce boală copilul a murit; d-atunci încoace Istrati și toată familia sunt dezolați, plâng toți în casă, nevasta, ceilalți copii și până și guvernanta venită din străinătate pentru fete. Într-o seară, spune Odobescu, Istrati sub impresia aceasta tristă stătea la masă și citea. Deodată, în tăcere, fără ca să vadă, o ființă omenească, fără să vadă o mână opacă a cărei musculatură să opuie o rezistență oarecare, observă că dulceața de pe farfurioară și paharul aduse pentru Istrati sunt deșertate pe rând de acea mână invizibilă, diafană, și repuse pe masă. Istrati uitându-se înspre partea locului vede foarte clar umbra fiului său tristă și plânsă. Îți poți închipui ce durere adâncă și ce tristețe a trebuit să producă în membrii familiei care fuseseră mai în urmă înștiințați de către Istrati. Și astfel a intrat el în cercul lui Hasdeu și dedat la spiritism. În același ordin de idei am aflat că acea aparițiune stranie de figură alături de fotografiile pe care Hasdeu le scotea după diferitele spirite se explică printr-o amăgire grosolană: neamțul care-i scotea fotografiile avea grijă mai-nainte de acasă ca pe aceeași placă sensibilă, care-i folosea mai în urmă pentru fotografierea spiritelor, să scoată foarte repede o poză fie de pe o maimuță, fie de pe alt animal sau om. Și când venea la Hasdeu, suprapunea sau punea alături fotografia nouă și în așa chip ieșea spiritul ca o nouă alăturată pasă de umbră. Când s-a prins de veste, neamțul și o luase la sănătoasa peste graniță. Totuși Hasdeu a rămas convins în adevărul păcăliturii grotești. De o singură amăgire a știut Hasdeu să scape: Speranță[111], care a împins pe ilustrul filolog la spiritism, tot siluia pe spirite să îndemne pe Hasdeu ca la diversele concursuri de profesori să scoată totdeauna întâi pe Speranță; până când observând unde vrea să ajungă Speranță, l-a izgonit și a scăpat de dânsul...

                Odobescu explica în chipul cel mai plauzibil cazul lui Istrati: probabil sub impresia durerii, fie sub impresii altele sau ocupațiuni, Istrati a trebuit să ia dulceața și apa în mod inconștient; la urmă, după reîmprospătarea durerii, prin puterea de imaginațiune revăzând copilul, a legat apariția aceasta momentană, halucinația, cu lipsa dulceții din farfurioară și așa a crezut că fiul său după săvârșirea actului s-a dus.

                După dejun am mers eu cu Rădulescu-Motru la Odobescu în strada Cuza-Vodă. Ne-a ținut iarăși vreo două ceasuri și am vorbit despre teoria lui Odobescu asupra existenței raselor. Acesta înlătură cu totul ideea unei influențe a mediului asupra rasei. Dădea exemplu faptul că sub împrejurări identice – adică ploaie – grecii și olandezii, pentru ca să facă scurgerea picăturilor de ploaie, au găsit pentru necesități identice formule arhitectonice diverse. Când voi citi articolul lui Odobescu, care-l am la mine, voi spune mai mult.

 

 

                1894 decembrie 25

                Duminică, Giurgiu, 10 1/4

 

                Un caz de halucinațiune întâmplat în familia mea. Olympiada, soră-mea, o blondă în toată puterea cuvântului – nu știu dacă avea și ochii albaștri – suferea de stomac în așa grad că de lua două sau trei linguri de colivă sau mămăligă cu unt avea păcatul să sufere mai multe zile la pat. Într-un caz de asemenea natură s-a îmbolnăvit foarte greu și ajunsese rău de tot. În odaia chiar în care stau acum și scriu – odăița din curte la casele cele mici – se aflau două paturi; în cel dinspre stânga intrării zăcea soră-mea. La capul ei stătea țața Sița, la picioare mămița. Deodată, spune mămița, începe Olympia să se zgârcească și, râcâind cu unghiile pe deasupra pieptului, își trăgea plapuma spre gât, râzând în același timp. Țața Sița speriată: „da, ce e Olympiado de râzi și-ți tragi plapuma pe tine în sus?” Hâm, hâm, și râdea continuu. „Of, ce rău ați făcut de m-ați deșteptat, ce frumoase lucruri vedeam”. Și fără să-și dea seama începuse din nou aiurarea cu gesturile și râsul foarte straniu. „Ce vezi Olympiado?” „Uite țațo, se face parcă sunt la teatru, înaintea mea se află o cortină roșie la mijloc cu perdele subțiri, peste care se întind cunune multe de flori albe, iar deasupra coroanelor și ghirlandelor stă un înger frumos care vorbește cu mine”. „Și ce-ți spune Olympiado?” „Ce să-mi spuie țațo, zice că o să te măriți”. „Cu Popescu, Olympiado?” „Da țațo”. „Și tu când te măriți?” „Și eu peste șase ani după d-ta – va să zică peste 7 ani”. Și iar a început să râdă, să tremure, să aiurească. Îi era frig grozav, fiindcă i se luase salteaua dedesupt pentru guvernantă. În alt rând mămița îmi spusese, sau țața Sița, nu-mi aduc aminte bine, că îngerul îi păruse îmbrăcat în alb și cu alte accesorii. Peste un an țața Sița s-a măritat, iar peste alți șase ani și țața Olympiada s-a măritat cu moartea.

                Mămița îmi povestea că înainte de Crăciun, prin post, a visat cu privire la halucinația și măritișul țații Sița și Olympiadei următorul vis: Se făcea că mă trântisem în pat și dormeam; în fața mea și întoarsă spre mine dormea Olympiada, iar dincolo peste dânsa era Petre, bărbatu-meu. Cum eu îl vedeam că stă pe ducă, am sărit cu gura la dânsul: „Petre, Petre, unde te duci și tu și cum mă lași tu cu copiii”. Mi se părea în vis că nu știam despre moartea lui Petre și mă țineam de dânsul să nu plece. Petre nu zicea nimic, numai dădea cu brațul pe sub Olympiada și parcă vroia s-o ducă cu dânsul. Speriată, m-am rugat de dânsul: „Petre, Petre, stai, nu te duce, nu mă lăsa singură”. El tăcea, numai întindea mânile și iar încerca să ducă pe Olympiada cu dânsul. La urmă am zis: „Petre, ia-mă și pe mine cu tine”. Iar n-a zis nimic, numai făcând semn cu podul palmei, ca la oameni pe care îi izgonești, m-a silit să rămân în loc. Și am rămas, iar Petre a luat-o pe Olympiada și s-a dus, și dus a fost. Când m-am deșteptat și am vrut să știu înțelesul visului, mi-am adus aminte de aiurarea Olympiadei și socotind că sunt tocmai aproape să se împlinească cel d-al 7[-lea] an, când avea să se mărite, m-am speriat. „Să vezi că Olympiada are să moară în curând”. În postul Paștelui a și murit.

                Un fapt mai important care ar fi putut să aducă moartea mea este încercarea de otrăvire a lui Caloianu, asupra surorilor mele și mămiței. Mersesem cu toții – și aceasta cu mult înainte de 1873, probabil prin 1872 – în plimbare pe la Poarta de Fier până la Dunărea mare, peste albia Dunării celei mici, care secase cu totul. Îmi aduc aminte că pământul mocirlos al albiei uscat de soare se crăpase și vedeam printre crăpături fundul negru al pământului. Nu știu dacă eu confund amintirile, dar pornind spre Rusciuc vedeam din depărtare luminile rare ale celuilalt mal bulgăresc lucind misterios. Cum noaptea de vară e fermecătoare la noi, cu cântat de broaște, cu adiere de vânt și un fel de cer negru albastru cu stele mari, strălucitoare, este poate probabil că această particulară imagine a nopții să se fi crestat în creierul meu. Oricum, venind acasă, eu obosit am adormit îndată. La masă era un pește, un crap trimis de Caloianu. Toți au mâncat, au băut pe cât le-a fost voința; pe mine vrând să mă scoale mama ca să mănânc și eu: „nu, nu, lasă-l pe el, lasă copilul să doarmă – zicea Caloianu –, lui mai bine îi face somnul decât orice mâncare”. Peste noapte a început mai întâi țața Marița să verse, apoi pe rând țața Olympiada, țața Sița și în fine, mai târziu decât toți, mămița. A doua zi veni și Caloianu. „Dar bine, ce a fost, tu ne-ai otrăvit; ce fel de vin a fost ăsta, așa verde și cu drojdia asta neagră”. Sticla cu vinul era încă pe masă și era verde din pricina culorii vinului. „Ce vorbești, eu să vă otrăvesc?” „Da, ne-ai otrăvit, pentru ce tu n-ai băut aseară deloc?” Îmi spunea mămița că eu de beam, muream desigur. Ce bine ar fi fost, până acum de mult aș fi fost în sânul repausului de veci, fără emoțiuni și fără necazuri! Mă simt acum așa de izolat, așa de trist și fără vreo perspectivă frumoasă înainte, că de n-aș ști poate cum se schimbă vremea și cu dânsa necazurile, de mult m-aș fi pus pe plâns. După alte toate, Caloianu este sifilitic; prin urmare, eu prin ereditate trebuie să fi păstrat ceva. Ce fericire oare trebuie să mai fie pe un om asupra căruia stă suspendată o soartă așa de ascunsă și răutăcioasă. Astăzi aflai acest mister. De altminteri Caloianu dete mămiței explicare asupra umflăturilor vinelor la piciorul drept prin faptul că la călugărie, unde stătuse dânsul, fusese obligat prin îngenunchiere pe pietrele mănăstirii să se îndoaie mereu și să stea cu genunchiul pe rece; de unde s-a născut și dilatarea venelor piciorului. Se poate să fie și adevărat aceasta.

 

 

                2 ianuarie [1895], Giurgiu

                Luni 2 1/2 ziua

 

                Anul Nou a trecut și sunt de câteva ceasuri intrat în alt an. Am făcut revelionul cu Theodor, cu Mărioara, tușica și Pârvulescu cu nevastă-sa și o mătușe a lor. A adus Theodor o sticlă cu șampanie, am mai avut o saralici și cu pișcoturile și prăjiturile avute s-a întins masa. Când a venit 12 noaptea s-au stins lămpile și am început zaiafetul. Mizerabil început de an față de cel trecut. În 1894 cel puțin aveam și speranțe multe și-l începusem anul cu o scrisoare felicitare a lui Maiorescu – si quid bonum fasistunique sit – și sub cerul albastru și vesel al Helladei eram și eu vesel și mulțumit. În general pot spune de anul trecut că este cel mai fericit an din viața mea. Am trăit cu multe speranțe, am văzut și multe dorințe realizate, numit la Iași profesor, primit de toți bine, n-aveam nimic de pismuit altora din seria mea. Începutul anului ăstuia părea și el foarte frumos. Seara însă lucrurile au luat altă față. Plecasem cu Tudorică la plimbare și apoi am intrat pentru o țuică la Basmangide. Înăuntru era Boșmanu, care, zice dânsul, a învățat cu mine în 1884, mi-este deci coleg. Unde? Nu știu și nici cred să știu vreodată. În orice caz am băut cu dânsul câte o țuică și găsind pe Jouan, inginerul, m-am pus de vorbă cu dânsul. Peste câtva timp vine și Epurescu, fostul deputat liberal din Giurgiu, și cum dădea mâna la toți am întins și eu mâna și cu alaltă mână ridicând căciula: „Antonescu”. După ce s-a dus mai departe de mine, Boșmanu, care văzuse cât de indiferent dăduse mâna E. cu mine, îi spune: „Știi, d-l A. este profesorul de la Facultate”. E. se întoarce foarte pripit, redă mâna și fără multe preambule: „D-le, dar n-ai figură de savant”. „Păi, de, ce să fac, cum iese fiecare de la fabrică”. „Ai văzut d-ta pe tatăl d-tale?” „Nu. La ce l-aș mai vedea dacă între noi sunt rupte toate legăturile”. „Cum se poate?” Și atunci i-am explicat cum stă lucrul. L-am felicitat pentru că era ziua lui și m-a sărutat și apoi ne-am despărțit. Curios lucru, un individ care ceruse un „pelinaș” pentru dânsul și un altul pentru tovarășul lui, amândoi chercheliți, vine și el să felicite pe Epurescu. Acesta, foarte contrariat să se îmbrățișeze cu dânsul ca și cu mine, i-a dat numai podul palmei și a plecat cam sbârlindu-se. Îmi ziceam în mine însumi: „au zburat câteva voturi, are să fie Epurescu ales cu mai puține voturi”.

                Seara întorcându-mă la masă foarte dispus am mâncat foarte bine, cum se mănâncă de regulă când ești dispus și ai foame; pe la sfârșitul mesei însă, mămița cu felul său caracteristic de vorbă și cu obiceiul său d-a-mi călca pe nervi, sunând mereu aceeași coardă: „cum să stau eu aici așa singură, când tu p-acolo treci în rândul oamenilor; că sunt niște mișei copiii care nu îngrijesc de părinții lor, că D[umne]zeu vede toate de sus din cer, că n-are să lase nerăsplătite faptele, că eu te-am făcut ce ești, că eu așa”, încât disperându-mă m-au apucat furiile. Ceea ce îmi aduc aminte bine e că Marioara care asista la scenă foarte surprinsă și foarte jenată, simțind agitația mea mai-nainte ca să-mi vie furia, a luat lampa în mână. Din fericire, dacă n-o lua, se întâmpla desigur foc. Parcă-mi aduc aminte că mi se urcase sângele la cap și am început sbierând din toate puterile mele: „lasă-mă dracului, fira-ți ai dracului, fira-i a dracului...” Și apoi un șir de dumnezei, de cruci, cum înjură cei mai mizerabili și apoi paralel cu înjurăturile am dat cu piciorul mesei, am răsturnat-o, am pus mâna pe perne, le-am aruncat prin casă, m-am bătut de pat în așa fel că am rupt fierul cel gros al patului, în fine m-am trântit la urmă cu fața spre perete și gâfâind cu speranța că am să dorm, am închis ochii. Mămița, când m-a auzit înjurând, lucru care nu m-a mai auzit ea de mult, adică niciodată, nici măcar insultând pe alții, părea că se împleticește, își lăsase locul din pat și venea spre mine. După ce m-am culcat, au plecat toți din casă și rămânând o vreme tot în locul meu din pat, am retrecut în odaia dinspre curte și am isprăvit lucrul meu la Acropolis din Troia, despre care va trebui să vorbesc în conferință la Universitatea din București. Rezumând totul, faptul excitării mele peste măsură de tare, așa de tare încât nu-mi dau seama bine nici de vorbele mele, nici de necazul meu, chiar, d-aș fi avut o armă la mine, probabil că m-aș fi străpuns – o zic aceasta în toată seriozitatea, fără nici o dorință de dramatizat o scenă mizerabilă și tristă pentru mine –, apoi prin faptul că noaptea întreagă n-am putut dormi un moment și că a doua zi am avut gândul preocupat „numai” de această scenă întâmplată, toate acestea mă fac să cred că sunt expus la accese de nebunie, dacă nu însuși la nebunie. Prin ereditate și prin rudenie colaterală, această supraexcitare nervoasă există în familie. Când îmi treceam bacalaureatul – ședeam atunci în casa peste drum de Gimnaziu, pe strada Liniștii – venind stăpânul caselor, un unchiaș înalt, uscat și foarte avar, să ceară chiria cu o foarte mare insistență, amenințând că ne dă afară din casă, ne vinde lucrurile, mămița s-a mâniat așa de tare, a început să sbiere așa de înfiorător și să vorbească cu o repeziciune așa de mare că am avut un moment credința că dânsa este nebună; foarte târziu d-abia s-a mai liniștit. De asemeni și țața Marița, la Titu, o dată s-a mâniat și a strigat în așa chip că excitația nervoasă era poate și mai mare ca la mine și la mămița. Prin urmare, nimeni să nu se mire dacă vor auzi că am înebunit, mai ales că la mine se complică lucrul cu sifilisul căpătat prin altoirea mea, dar de care m-am vindecat probabil complet, și cel căpătat prin moștenire.

                Abeleanu, un institutor de la școala primară d-aici de pe strada noastră, cel care ține locul lui Andreescu, plecat în concediu, a venit pe la mine. Cu dânsul am vorbit mai mult de o oră despre Grecia, despre Macedonia și despre starea școlilor românești din părțile locului. Mi-a spus că în satele românești unde deși nu există absolut nici un grec și prin urmare nu se înțelege limba greacă, totuși în biserică trebuie neapărat să se ție serviciul religios în limba greacă; dacă vreun popă român îndrăznește să ție vreo predică în românește sau să slujească în limba satului, episcopul, în virtutea beratelor dobândite, poate foarte lesne prin puterea jandarmilor care-i stau la dispoziție să aducă înaintea feței sale pe afurisitul de popă care calcă canoanele și după o morală bună îl aruncă la închisoare unde rămâne până ce s-o îndrepta spre calea binelui sau piere. Despre școli de asemeni mi-a spus că în satele românești sunt de regulă câte două școli: una românească și alta grecească; de regulă cea grecească are elevi împătrit mai mulți decât cea română și aceasta din pricină că școlile grecești sunt foarte bine întreținute de statul hellen și cu dascăli mulți. Vorbind despre încercarea lui Apostol Mărgărit d-a întovărăși pe români cu albanejii și împreună cu ajutorul dat de un misionar francez Fauverielle(?)[Faveyria] să-i schimbe la catolicism pe toți românii, ca în modul acesta să-i schimbe de sub autoritatea Bisericii ortodoxe și să-i treacă sub aceea a Papei, spunea Abeleanu că este un non-sens și va fi întotdeauna o imposibilitate această preschimbare. D-aici și discreditul lui Mărgărit. Acesta, pe de altă parte, este și mișel și de rea credință. De mișel că este nu o pot afirma, dar zicea Abeleanu că în realitate trecea în budget sume pentru profesori care sau muriseră de mult, sau nu existau în realitate nicăieri[112].

                La urmă am vorbit câteva cuvinte despre avântul care-l ia continuu, zilnic, țara; că suntem într-o fază de regenerare internă, că mișcările în sens opus ungurilor sunt numai niște precursori adevăratelor mișcări care au să vină; că nu putem în același timp să ne organizăm înăuntru și să privim și să lucrăm în afară; că generația care va veni după noi, nu numai bine înarmată științificește și în general pe toate terenurile, dar mai entuziasmată decât noi și decât generațiile contemporane la celelalte popoare ale Europei, va face adevărata unire, va realiza visul nostru. În orice caz mă aflam într-o stare de excitație în bine și aceasta înainte de scandalul de seară, pe de altă parte liniștea din casă și satisfacția lui Abeleanu ascultând, că rezultatul a fost o orațiune foarte patriotică, fără fraze și idei declamatorii totuși. În fond am dreptate, elementul român în Ungaria și Rusia crește în mod sensibil, vigoarea și energia de rezistență mergând paralel cu dezvoltarea ideii și conștiinței de naționalitate, face ca însăși cauza noastră să rămâie o problemă care deși nerezolvată în prezent nu va rămâne insolubilă multă vreme.

                Care ar fi după mine privirea generală scoasă din multiplicitatea de fenomene politice din țară la noi, din Europa? În țara noastră avem un guvern care-și face datoria în sensul strict al cuvântului, dar lasă totuși în spirit o neîncredere. Oamenii care cârmuiesc nu par să fie pătrunși de căldură pentru cauza care o slujesc; merg în virtutea unei impulsii generale date, nu duc ei înșiși mersul lucrurilor; sunt târâți mai mult. Opoziția și ea nu știe ce vrea, n-are nici o idee de realizat, nu se simte în stare să alcătuiască nici un program de idei pozitive; ei sunt veșnicul negativ al conservatorilor. Celelalte părți în afară de liberali și conservatori nefiind, desigur nici influența lor asupra treburilor publice nu e mare. În fine, țara românească este țara lui Hübsch!

                În Europa agitație sterilă pretutindeni, guverne căzute sau neputincioase să-și urmărească un ideal fin stabilit de mai înainte, compromisuri și clădiri pe nisip. În haosul acesta de idei și de dorințe parcă încolțesc unele idei generoase – dezarmare generală, facere de legi pentru proletari, alcătuirea unui tribunal de pace pentru toate neamurile –, dar nu pot ieși la suprafață. Făgașul în care obada carului vechii Europe e prea adânc pentru ca să permită o abatere. Războaiele vor fi, invențiunile spre distrugere se vor perfecționa și când cataclismul cel mare „la Debâcle” va veni atunci Europa va avea un mijloc să se distrugă în chip mai eficace. Slăbindu-se, elementul mongol care se clatină acum din letargia lui – chinezii bătuți cu totul de către japonezi – revenind peste lumea noastră va mai repeta încă o dată fenomenul invaziei mongole, pentru ca să adevereze ideea mea „repetiția fenomenelor mongole”, ideea asupra căreia voi vorbi în conferința de la Universitatea din București.

 

 

                1895 ianuarie 8, Giurgiu

                11 ore ziua. Duminică

 

                Soare splendid și cer și mai splendid cu o temperatură dulce ca de toamnă; de când e minte omenească nu s-a mai văzut așa iarnă dulce în România, precum din contra așa de aspră în Franța și în general tot apusul Europei; până și în Algeria a nins, lucru ce nu s-a mai întâmplat de când e lumea.

                Ieri fiind patronul Gimnaziului din Giurgiu și fiind invitat de către d-l Droc, directorul gimnaziului, la sfeștanie, am fost acolo să văd ce se face. Ieri ploua mărunt și des și era întuneric și posomorât. În cancelaria gimnaziului am întâlnit pe Corvin și apoi au mai venit și alții; între aceștia Nanu, fratele lui Nanu, actual profesor la Severin și fost cu mine la Berlin. Bucurescu, un om brunet cu barbă deasă și costeliv, venind și vorbind despre fenomenul acesta al iernii calde, am explicat eu teoria cum Pământul parcurgând în acest moment spațiul de 11000 de ani mai cald pentru emisferul nostru boreal, continuu căldura se va mări pe când din contră emisferul boreal se va răci și va fi acoperit mai cu totul de ghețari eterni. Am spus eu că faza aceasta de ghețari a trecut-o și pământul din partea emisferului nostru, că semnele acestei de odinioară stări se văd din pozițiunea ghețarilor din Europa alpestră și din direcția în care sunt teșite muchiile stâncilor la munți. Ascultau dânșii cu oarecare atenție. La urmă, spuneam eu, aceasta este o ipoteză ca orice altă ipoteză, că pentru un moment ea explică un șir de fenomene; dar că nu este cu neputință ca un alt geolog însemnat, arătând falsitatea acestei idei, să găsească o nouă teorie mai bună și care să explice un șir și mai mare de fenomene. Așa și teoria evoluționistă a lui Darwin, care presupunea gradata trecere a unui fenomen în altul printr-o serie de alte fenomene intermediare, a ajuns la o adevărată bancrută. „Cum! La o adevărată bancrută?” S-a constatat că acele serii intermediare în realitate nu există, sunt numai o afirmație a ilustrului filosof englez. Pentru presupunerea că omul n-ar fi decât o maimuță dezvoltată, s-a constatat că în imensul spațiu de timp care se întinde îndărătul nostru și în tot cursul acesta de ani, omul n-a încercat absolut nici o schimbare; precum a fost acum 10000 de ani a.Ch. omul apare și astăzi. Pe de altă parte, în întreaga viață a omului pe pământ, viață care se întinde probabil până la 200000 ani a.Ch., nu s-a găsit absolut nici o variație în aspectul fizic al omului; cum a fost în primul moment al aparițiunii sale așa este și astăzi. Omul maimuță, care a trebuit mai întâi să piardă coada sau să se reducă la niște apendicii inutile și să-și schimbe poziția sa din orizontală în verticală, nu se regăsește nicăieri. Vorchow, celebrul arheolog, a arătat la congresul din Moscova în 1892 că diferența între om și maimuță este așa de fundamentală, că între aceste două serii de ființe există o prăpastie de netrecut. Bucurescu a explicat cum trebuie să fi pierdut omul maimuță coada și să fi ajuns la forma actuală, susținând că prin șederea continuă a omului maimuță pe dorsal, coada a fost continuu micșorată, cartilagiile reduse la simple excrescențe apophizele dorsale. Eu am explicat conform teoriei lui Darwin, în realitate o simplă explicare găsită de mine, cum femeia a trebuit să piardă mustățile și barba. În faza când omul maimuță trăia ca un animal, în actul copulațiunii bărbatul prin poziția sa d-asupra femeii a putut să muște continuu în momentele de copulație femeia sub-pusă. Mușcând-o continuu de față, de obraji și de buză, natural a mușcat și barba; și prin moștenire și prin continua repețire a fenomenului, femeia a rămas și fără barbă și fără mustăți. De asemeni, am explicat, după cum îmi spusese, fiind încă în clasa VII la liceu, Popescu I.Constantin, socialistul, cum s-a făcut că părul de la podul palmei spre cot merge într-o direcție și de la cot în sus în altă direcție. Ziceam că omul maimuță trăind în păduri pe ramurile copacilor împreună cu femeia și copiii săi, când începeau vijeliile și ploi, prin experiențe îndelungate, aflase că trăsnetele sunt primejdioase pe copaci; d-aici sărind din ramură în ramură prin păduri, se silea să ajungă la o poiană, unde era la adăpostul acestor atacuri ale trăsnetelor. Ploaia însă și desimea picăturilor sale, orbindu-i ochii, omul maimuță silit căta să-și adăpostească trupul și mai ales capul de căderea ploii și ridica brațele d-asupra țestei capului și d-aici ploaia cura pe brațe înspre coate. O continuă curgere a apei a silit cu timpul părul să ia direcția care o are astăzi.

                Puțin după asta a venit și Droc și ceilalți și astfel am intrat cu toții în sala cea mare a gimnaziului, unde ni se dădeau premiile. A ținut un discurs directorul asupra vieții lui Ion Maiorescu[113], patronul școlii, și a sfârșit prin oarecare sfaturi la adresa copiilor. Imnul patronului, făcut și muzica și poezia de Tănăsescu, profesorul gimnaziului de muzică, mi-a făcut o impresie vie, foarte plăcută. Mă uitam la tineretul dinaintea mea și la drapelul gimnaziului și înfiorat de emoțiune mă gândeam că înainte cu 18 ani eram și eu unul dintre tinerii de aceeași vârstă care-i vedeam înaintea mea. Mă surprindea faptul că toți acei copii din sală în ziua patronului nu erau născuți pe timpul când eu începeam cariera mea, cu același foc, cu același entuziasm precum sunt unii dintr-înșii acum. Mă uitam mereu în fața mea, la tabloul (fotografia) reprezentând gimnaziul din Giurgiu în urma loviturilor de bombă, și-mi reprezentam în minte aspectul trist al școlii în urma războiului din 1877. Era o viață pe care o trăisem, erau o mulțime de suveniruri și de emoțiuni vii care mă înăbușeau. Și în tot acest timp, copiii urmărind cu atenție bagheta lui Tănăsescu și mișcările ritmice ale mâinilor sale, din 70 de guri făceau să răsune „Ziua Sfântului Patron”. Când au cântat „Deșteaptă-te române”, la frazele „privește în jur de tine cum stau ca brazii-n munte voinici sute de mii/ Un semn ei mai așteaptă și sar ca lupii în stână” etc, parcă vedeam nenumărata mulțime a voinicilor transilvăneni, de astăzi, amărâți atunci ca și astăzi, gata spre revoltă, spre viață. Comparam starea d-atunci a românilor cu cea de astăzi și constatam în favorul epocii mele progrese mari, incontestabile spre realizarea idealului nostru. S-a schimbat trecutul, suntem și noi astăzi un popor mare prin înțelegerea vie a unui ideal și prin conștiința unității strânse care leagă toate ramurile dezbinate ale neamului nostru.

                Am trecut îndată în cancelaria gimnaziului și acolo am băut în sănătatea Patronului, în a Regelui, a Gimnaziului, a profesorilor, a Mitropolitului, a directorului, a magistraturii, în fine a tuturor. Tocmai la urmă am lăsat și eu paharul de șampanie din mână și apropiindu-mă de masă, jucându-mă în același timp cu degetele mâinii drepte, mai exact întorcând cu degetele mâinii stângi inelul de aur cu piatra antică, N.P. gotic scris cu coroană ducală d-asupra, am zis: „D-lor, vă rog permiteți-mi să spui și eu câteva cuvinte. Sunt 16 ani d-atunci când venit ca un copil din clasele primare, după războiul din 1877, am văzut gimnaziul în ruine, era ciuruit de bombele din război. Cu tot entuziasmul de copil m-am înscris în școală și prin întâmplarea că eram întâi la catalog, d-l Droc, director atunci ca și astăzi, m-a scos la lecție. Se vede treaba că n-am știut; că d-l Droc a fost nevoit să mă puie în jug; nu știu de-și mai aduce dânsul [aminte] despre acest fapt. Dar puși în jug, eu și Mișu Manicatide, am stat și umilința aceasta vie ne-a rămas întotdeauna în minte; eu cel puțin am avut întotdeauna în minte imaginea acelui jug”. Râdeau toți în timpul acesta, când vorbeam despre șederea noastră în jug. „Aceasta a fost destul ca să învățăm carte. Am fost de atunci în străinătate, am avut prilejul să văd mulți profesori, dar suvenirul de foștii mei profesori, din care nu mai văd acum, aici, decât pe d-l Droc și d-l Popescu, mi-a rămas neșters și o simpatie reală și un respect adânc d-atunci și până astăzi îl păstrez. Prin urmare, permiteți-mi să ridic acest pahar în sănătatea profesorilor mei, d-lui Droc și d-lui Ion Popescu”.

                M-am reîntors acasă și m-am pus la masă împreună cu Theodor, cu tușica, Marioara și nenea Vasile. Asupra unchiului meu, nenea Vasile, trebuie să spun că dânsul m-a susținut și îngrijit ca pe copilul lui și numele lui îl port eu acum. E curios cum și el are presimțiri sau cum se zice are dublă vedere. Îmi spunea într-o zi că „pornind mămița la Craiova ca să ducă pe țața Sița când era mică la pension, nenea Vasile ar fi văzut în vis cum era Craiova, cum erau casele, că era un pom înalt în curte și că directoarea era o strâmbă, sau sacșie. Aceste lucruri văzute în somn, dar fără să fi fost nenea p-acolo, au fost găsite de mămița întocmai așa precum spusese nenea. De altminteri, nenea are perfect tipul omului onest și bun fără margini. Îmi spunea cazul cu Stănculescu, când creditorii veniseră să-i puie sechestru pe marfă și să-i pecetluiască prăvălia. Nenea intrând pe singurul oblon deschis al ușii în prăvălie găsește pe creditori înăuntru. Le vorbește, își dă el cuvântul, se pune garant și luând polițele creditorilor care erau de la Stănculescu, dă în schimb o poliță a sa. Creditorii ascultând de nenea și încredințați deschid din nou dugheana iar nenea având polițele creditorilor în mână (cam în valoare de 20000 de lei vechi) le dă lui Stănculescu: „na, vezi de-ți plătește datoriile și fii cinstit. Și am plecat și Stănculescu d-atunci încoace, după ce a plătit datoriile, mă are de cel mai bun prieten al lui. Aș fi avut prilej să mă îmbogățesc de multe ori, mai cu seamă când am fost furnizorul armatei turcești, dar am fost prea bun, am iertat datoriile la toți, am ajutat pe toți și am rămas sărac cum sunt astăzi. O dată am răzbunat pe tata. Tata fusese bogat mare, «ciorbagiu» cum zic turcii; avea 13 prăvălii pe dreapta uliței pe lângă Bărătie la București și 13 pe stânga și cu fuga, cu turcii, a fost tot mereu sărăcit și prăpădit. De 4 ori l-au sărăcit turcii și de 4 ori s-a îmbogățit. Numai neica State a fost sec, a pierdut averea după moartea lui tata, D[umne]zeu să-l ierte. Eram cu Stănculescu o dată și punând mâna pe un păzitor turc, un soldat, i-am luat pușca din mână și l-am sugrumat și aruncat apoi în privata lui neica State”. „Păi bine, nene, ce vinovat era acest soldat, ce-ți făcuse?” „Nimic”. „Va să zică ai făcut o nedreptate nene?” „M-am răzbunat și eu pe turci, pentru săracul tata, D[umne]zeu să-l ierte”.

 

 

                Iași, 1895 ian[uarie] 13

                Ora 4 ziua, vineri

 

                Am plecat de la Giurgiu fiind condus la gară de către Theodor, vărul meu. Nenea Vasile la poartă, înainte de despărțire, nu mi-a spus nici un cuvânt de bună plecare, tușica, rece și indiferentă, sărutându-mă de formă pe obraz, mămița ceva mai cald și Marioara mai cu dulceață mi-a urat și „bun succes”.

                La București am întâlnit la masă la „Cozma” pe Evolceau, pe Rădulescu Ion și Dianu[114]. Mi s-a spus că sunt numit în comitetul de redacțiune[115] și că acolo am să trimit lucrările mele, în pasaj. Am vorbit despre evenimentele din Franța, despre fuga lui C.Perrier din președinte al republicii tocmai în momentul cel mai primejdios pentru Franța, despre afacerea mea cu V.Epurescu și pretinsa mea vizită în pețire cu redingota ștearsă pe la nasturi cu gaz, o invenție de-ale mele.

                Dimineața am fost la d-l Maiorescu și m-a introdus servitorul în cabinetul de lucru al lui M., unde fiindcă în sala de primire stătea M. cu Cămărășescu[116] am rămas un timp destul de îndelung. În așteptare ca să plece Cămărășescu, am pornit prin odaie să văd cărțile din bibliotecă și dând peste Revue des deux mondes am luat-o s-o citesc. Era numărul din 15 decembrie 1894 cu niște poezii ale lui P.B., cel care a publicat Disciple și La terre promise. Se vede treaba că M. așteptând să intru în sală și cum nu mă văzuse umblând prin bibliotecă, a plecat să mă găsească în sala de așteptare sau să întrebe pe servitor ce s-a făcut cu mine, lăsând singur un moment pe Cămărășescu. La urmă a venit în odaie la mine.

                Cât a stat Cămărășescu s-a discutat despre posibilitatea sau nu a unui ales din două părți, întâi ca senator, în al doilea rând ca deputat, dacă o dată Senatul alegându-l pe candidat mai înainte decât Camera, are individul dreptul să mai opteze pentru deputăție. D-l Cămărășescu susținea că da, d-l M. că nu; fiecare a adus toate argumentele pro și contra și s-a sfârșit, mi se pare, cu biruința celui d-al doilea. Plecând Cămărășescu și rămânând singur cu M. am început să vorbim despre Iași. Cu prilejul acesta mi-a vorbit M. cu termeni foarte elogioși despre Rășcanu P. și mi-a spus că dintre toți profesorii de la Universitate el este singurul care să mai dea puțină viață celor din Iași. Apoi, prin concluzii sau gradații treptate, a venit vorba despre Xenopol, autorul Istoriei[117]. Are o idee foarte rea „de când o parte a creierului s-a dezorganizat prin boala de care Xenopol a suferit și calitățile rare ale acestuia s-au nimicit și nu mai i-a rămas acestuia decât numai o licărire. Vezi, d-le A., ce inteligență extraordinară a trebuit să aibă omul ăsta, ca după o asemeni catastrofă tot să-i mai rămâie ceva? Împărțirea schematică și planul cărții și sistematica orânduire a materiei după norme logice sunt resturi din vechea inteligență”. Cu prilejul acesta am vorbit despre lipsa de o determinare a perioadei medievale 300-1200 d.Ch. a românilor, lipsa de utilizare a scriitorilor arabi și în genere a tuturor izvoarelor câte sunt. Teoria lui Rössler încă a făcut subiectul convorbirii între M. și mine, amândoi susținând negreșit pe bunul simț că teoria germanului-ungur este falsă și lipsită de un fundament istoric serios[118]. „Care este părerea d-v, d-le M., asupra articolului meu: Raportul între rasă și manifestările artistice la helleni?” „Mie mi-a plăcut și mi-a plăcut mult. Chiar dacă n-ar fi nici o legătură între prima parte și cea d-a doua, precum spunea Rădulescu-Motru (curios, nu zicea Dragomirescu precum îmi relatase Costache R.M.); simplul fapt al prezentării că trăind în Dacia foștii arieni, aceasta ne arată o foarte frumoasă totuși intrare în materie”. „Eu cred că există cu toate acestea o legătură între ambele părți, d-le M.; pentru mine nu este totuna ca arienii să fi venit din Asia, din Africa sau Europa, pentru că eu pun o deosebită atențiune asupra caracterelor fizice ale raselor și caracterele fizice sunt atârnate și se formează la popoare când acestea sunt în faza copilăriei, căci numai atunci natura lucrează cu putere asupra rasei”. „Apoi da, a reluat M., când omul se civilizează, atunci el influențează asupra naturii”. „Dacă, deci, natura a lucrat asupra hellenilor când aceștia erau încă în sânul familiei ariene, atunci este necesar să vedem patria primitivă a arienilor ca de acolo să scoatem și însușirile fizice ale rasei”. Părea satisfăcut. „Dar în privința inmaterializării treptate a artei, cu cât ne depărtăm de leagănul primitiv al omenirii, ce crezi d-le M.?” „Ideea e frumoasă deși a fost exprimată mai-nainte de d-ta, dar foarte vag și cu referință la un alt teren decât cel ales de d-ta. E vorba de inmaterializarea gradată a semnelor de distincție administrativă: în timpul romanilor avem lictori cu fascii și cu tot aparatul vizibil și brut de p-atunci; trecând prin mediul ev această inmaterializare ajunge la noi numai la un pur semn, ca o fundă mică la redingotă”. „Voiesc să vorbesc în data ce vine despre Descoperirile în Troia și repetiția fenomenelor istorice”. „Cum înțelegi repetiția fenomenelor d-ta, prin simpla «evoluțiune» sau prin ritm?” Mă uitam la dânsul și fiindcă trecuse din față-mi ședea în dreptul Venerei din Milo spre fereastră și eu în față-i spre ușa din sală – îi vedeam figura foarte precis și-mi ziceam în mine: toată energia și violența atacurilor lui sunt rezultatul acestei forțe inerente exprimate prin cruzimea și asprimea trăsăturilor feței; în același timp urmăream asemănările dintre figura lui și a tatălui său, după cum îmi rămăsese în minte după copia văzută în cancelaria gimnaziului din Giurgiu. Ce o fi vrând să înțeleagă el prin „evoluție” sau ritm? Și făceam reflecții foarte puțin favorabile pentru Maiorescu. „Este altă lume și sunt alte raporturi între noi amândoi acum, d-le M., îmi ziceam în mine, și mi-e teamă că nu mai înțelegi concepția mea și unde vroi s-ajung”. Și ca să-mi explice, îmi vorbea de revenirea sentimentului religios la anumite vremuri cu aceeași intensitate vie, tocmai într-o vreme când s-ar aștepta cineva mai puțin. Nu e asta, îmi ziceam eu, și am întrerupt vorbirea prin afirmarea continuă a tot ce spune celalt; căci prin experință știu, ori de câte ori afirmi tot ce zice altul discuția va fini cu totul între doi indivizi și în locu-i va începe rolul căscăturilor. Mi-a vorbit despre bustul frumoasei Venus din Trales – Maiorescu o numea Diana –, cum a reușit s-o capete din Viena și cum apoi M-me M. a desfăcut-o de față cu mine și a pus-o statuia pe dulăpiorul de sus lângă fereastră.

                După dejun am mers la d-l Francudi[119], pe la 1 1/2; era acasă și intrând în salon am dat peste o pictură reprezentând monumentul lui Lysicrates. „Acestea toate sunt lucrate de fii-mea” și-mi arăta pe pereți în toate părțile tablouri marine, figuri, peisaje de tot felul, reproduceri după temple și monumente vechi etc, etc. Salonul orânduit cu îngrijire. Am vorbit eu despre descoperirile lui Dörpfeld în Troia și l-am rugat să anunțe la facultate că d-l Maiorescu mi-a cedat ora lui să fac o conferință despre un subiect din arheologie. S-a oferit cu cea mai mare plăcere, dar anunțul, îmi spunea Francudi, când a cătat să-l lipească era făcut mai dinainte de Maiorescu.

                Ducându-mă în două rânduri la Odobescu și negăsindu-l am mai trecut și a treia oară pe la 9 ore și, cum era tocmai pe ducă, am dat numai bună seara și împreună cu Evolceanu și cu Odobescu am pornit-o în trăsură spre Școala Normală Superioară.

                A doua zi am fost din nou cu desenul meu asupra Acropolei din Troia, i-am expus unele idei. Discuție la toartă. Între altele mi-a făcut o teorie întreagă asupra vaselor. După Odobescu, clima, poziția geografică a locului, natura toată într-un cuvânt, mediul social nu au nici o influență asupra omului, asupra raselor, ele sunt ceea ce le-au făcut alcătuirile lor fiziologice. O rasă este formată spre pildă, zice dânsul, dintr-atâta număr de atomi de X natură și de un alt număr de Y; că aceste compoziții însă amalgamate bine dau compuși cu anume însușiri, cu dispoziții bune pentru artă, la unele popoare; la alte popoare compoziția atomilor variind după număr și calitate va face ca rasa să aibă alte însușiri, politice bunăoară. Cum eu mă îndoiam să fi intrat în sângele hellenului vreun atom din sângele negrului – „dar ce, nu vezi că înseși caracterele fizice ale grecului din epoca lui Pericles sunt un rest vădit al acestei influențe fizice și a acestei absorbții de elemente negre în sânge?” Pe de altă parte, sentimentul grecului pentru formă nu este decât pornirea vie de odinioară a negrului pentru antropomorfism. Hellenul primitiv ca arian ce era, era un popor cu porniri idealiste, era un visător, un om plin de fantezie. I-a trebuit un amestec de alte elemente, acestor arieni, pentru ca să ajungă la ceva bun. Dacă n-ar fi fost introdus acel flux mongolic, în virtutea căruia omul nu face decât să se ocupe de tot ce cade în raza ochiului său, rasa ariană ar fi pierit de mult, căci visătorii neapărat sunt neapți pentru luptă și pentru viață. Hellenul, numai el, a îmbinat mai bine calitățile negrului cu ale mongolului și arianului și d-aici a ieșit perfecția de forme pe care o întâlnim în operele sale de artă. Vream să-l întreb și să discut chestiunea: „dar unde să se fi făcut aceste îmbinări de elemente mongole și negre, d-le Odobescu?”, dar mi-a fost teamă să nu rămâie cu degetul în gură prins și l-am lăsat. Pe de altă parte, el a căutat să-mi contrazică ideea unei invazii la timp determinat al unora și acelorași cârd de popoare, venite din aceeași parte a locului.

                Conferința, în fine, am ținut-o miercuri seara între 5 și 6 ½; era ora lui Maiorescu. Când eram p-acasă și sub îmbătarea ideii, precum mi se întâmplă mie totdeauna când sunt fie singur, fie încălzit de vreo idee, îmi închipuiam o sală plină de lume, cu cucoane o grămadă, cu studenți zgomotoși și mai pe d-asupra cu însuși regele și suita lui chemați de Maiorescu. Mă vedeam înconjurat în urma conferinței, sărbătorit, ziarele vorbind cu entuziasm despre conferința mea, băieții pătrunși până în suflet de frumusețea celor susținute și de adevărul lor, Maiorescu entuziasmat și vesel, Odobescu gelos, în fine un complex de scene favorabile mie, așa de favorabil încât îmi ziceam mereu: „așa conferință de mult nu s-a mai făcut”. Dar faci socoteala d-acasă care nu se potrivește cu cea din târg. Mai întâi s-a pus pe ploaie în toată după amiaza, o ploaie măruntă și deasă cu vântișor. Deci numărul auditorilor s-a redus tare mult, Regele n-a venit precum nici a fost vorba vreodată, băieții aveau altceva de făcut; am avut drept auditor pe d-na Maiorescu și M., pe Odobescu, Francudi, pe toți colegii mei de școală (Dragomirescu, Negulescu, Evolceanu, Rădulescu-Motru, Floru, Dianu, Lițica etc, etc). Am vorbit fără sfială, am spus tot ce aveam de spus; singurul defect, de care m-am găsit și eu vinovat, a fost că am isprăvit prea brusc, tocmai în momentul când mă aprinsesem mai tare și fraza căpătase un caracter oarecare. Am pus mâna pe pălărie și m-am retras. Era o tăcere foarte curioasă în sală și o vădită neplăcere că ispăvisem așa de repede. În cancelarie Odobescu mi-a spus de „sugrumarea” perorației, că trebuiam să închei etc. La Maiorescu acasă, cum m-a văzut M., a și venit la mine și luându-mă de mână, a început să facă critica. „Din punctul de vedere, cum te-ai prezentat, în ce privește modul de expunere, foarte clar, foarte precis, rece, fără nici o jenă, n-am decât să te felicit. De asemeni și partea unde expui săpăturile din Troia și stratificarea diverselor straturi, a fost splendidă; ce impresie adâncă a trebuit să facă asupra studenților modul cum ai expus d-ta săpăturile și concluziile care le-ai scos d-ta; decât sau eu n-am auzit bine, sau d-ta n-ai spus ceva. După ce faci descrierea diverselor strate din Troia, ai căutat să demonstrezi ideea că rasa primă caracteristică din Troia era rasa din al II[-lea] strat, că legea d-tale se regăsește și aici aplicată; apoi, înălțându-te, din nou ai căutat să arăți că nu este numai în Troia unde se vede această stratificare de popoare, că mai sunt și aiurea, în Asiria, Egipt etc. Decât nu văd legătura între a doua parte și cea de-a treia între legea «primei rase» și fenomenele de invazie diferite”. „D-le M., când am văzut că bate orele 6 mi-am pierdut sângele rece și am căutat să isprăvesc cât mai repede; d-aici și «sugrumarea” ultimii părți...». „Eu judecând pe urmă, ia stai frate, să văd ce a vrut dânsul să zică, am observat că între a doua și a treia parte ar fi legătura următoare: după ce d-ta arăți că civilizațiunea europeană este distrusă de invazia mongolă, prin faptul atracției primei rase, elementele mongole sunt absorbite și d-aici cu vigoarea introdusă și cultura reîncepe mai departe fenomenul său de progresie și iarăși fenomenul de absorbție. Aceste două legi se văd puse în evidență de către descoperirile din Troia; d-aici și legătura între ele”[120].

                În fond aceasta a trebuit să fie și opinia lui Odobescu. De altminteri, Odobescu mi-a atras atenția asupra cuvintelor lui Francudi: „D-l Antonescu vorbește despre brachiceph și dolichoceph ca și cum toată lumea ar ști ce este, ar fi trebuit să facă oarecari explicări”. În acest loc trebuie să spun că ultimul cuvânt al lui Odobescu a fost: „băieții au zis «știe carte multă ăsta» și fiindu-le rușine să spuie că n-au priceput, au admirat, dar de înțeles nu te-au înțeles mulți”. Odobescu îmi spunea că trebuie să precizez mai bine fiecare perioadă între acele fenomene de repetiție și la fiecare început de idee să spun clar ce vroi să demonstrez. „Și ce e rău la d-voastră, e că nu vă îngrijiți de formă”. Și Maiorescu nu are imagini frumoase, nu are căldură, dar el cunoaște partea tehnică; cu logica lui rânduiește ideile după niște norme așa de plăcute încât îl asculți cu plăcere. La el nu există o linie nearmonic pusă, toate liniile geometrice sunt clădite după norme logice, că dintr-una într-alta treci parcă legănându-te. După dânsul planul lucrării ar fi trebuit făcut în chipul următor: vroi să demonstrez că fenomenele istorice la anumite dăți se repetă în același chip, nu se deosebesc după liniile lor largi. Ca să pui în evidență faptul, trebuia să iau descoperirile din Troia și din Bologna și să arăt stratificările de cultură. Apoi să arăt legea „primei rase” și în fine că aiurea se mai întâlnește această stratificare, repetiție de fenomene la date egale. Apoi concluzia generală în urma unei perorații – după ce făceai un rezumat scurt de tot [la] ceea ce ai susținut în timpul prelegerii.

                Mergând a doua zi la cursul lui Maiorescu, am ascultat la aplicările lui asupra formării noțiunilor. Impresia este tot aceeași pentru mine, pe care o avusesem cu 8 ani mai-nainte, când eram student. Vorbea despre aceleași lucruri și aproape cu aceleași cuvinte, „în strâmtul cerc al conștiinței actuale” etc, „când s-a format în pătura națională a străfulgerat”... Aceleași gesturi, aceeași voce timbrată de bas, aceeași continuitate de perioade lungi, în fine același foc și dragoste ca și în primul curs făcut de dânsul sau auzit de mine. În cursul lecției, văzându-mă, a făcut aluzie la conferința mea în două rânduri: în primul rând venind vorba despre Max Müller: „de astă dată nu Max M[üller] egiptologul despre care vă vorbea conferențiarul de ieri, ci sanscritistul”, în al doilea rând vrând să arate că toate fenomenele se țin legate între ele, a zis: „ați văzut ieri cum din niște cioburi cu o valoare relativ mică, din niște obiecte, printr-o coordonare de idei strânsă și prin încătenare logică, se ajunge la cele mai înalte idei, care privește cultura omenirii în general”. Când m-am dus la dânsul în Rectorat cu Evolceanu, se vedea clar că era mulțumit până în suflet că l-am ascultat și pe el la curs. „Și ce faceți p-aici?” „Uite, am venit și noi p-aici d-le M., să ne reînnoim impresiile de odinioară când eram elevi”. „Ce frumoasă știință este logica!” – zicea M[aiorescu]. „Evolceanu, ce-mi pare rău că n-am avut și eu un profesor bun, cu conu Costache Leonardescu[121] n-am făcut nimic!”. După ce am mai vorbit puțin, i-am spus că plec la Iași. „Cu ce dispoziții pleci de la București, d-le A.?” „Cu cele mai frumoase impresiuni d-le M.”, i-am răspuns. Când mi-a dat mâna, el mi-a strâns-o și zguduit-o încât Evolceanu rămăsese cu ea întinsă așteptând să-mi lase mâna mea și s-o ia p-a lui.

 

 

                1895 ianuarie 16. Iași

                Luni seara 10 1/4, ninge

 

                Îmi aduc aminte că înainte de plecare ducându-mă pe la Odobescu, acesta m-a ținut foarte mult și între alte lucruri, vorbindu-mi despre activitatea lui literară, mi-a făcut un rezumat despre vreo trei nuvele care nu s-au publicat. Una dintr-însele cuprindea o scenă din timpul lui Vintilă Vodă. Subiectul nuvelei, dacă mi-l mai reamintesc, s-ar reduce la ridicarea pe tron a lui Vintilă Vodă din impulsul unui boier bătrân, care îngrijează mai târziu asupra prințului cu alți boieri și-l omoară pe Vintilă lângă pădurea dimprejurul Craiovei. A doua nuvelă se raporta la o scenă din timpul lui Vasile Vodă. Eroul este Gheorghiță, cel ridicat în scaun de către Matei Basarab. Tablourile mi se întunecă aici, decât unul tot mi-l reamintesc: e vorba că locuitorii ceangăi se răscoală în contra domniei lui Vasile Vodă și cheamă în fruntea lor pe Gheorghiță. Domnul Moldovei sosește pe neașteptate la o localitate în munți, prinde pe unguri beți și trântiți în neregulă prin casele oamenilor, după ce necinstiseră femeile și fetele locuitorilor. Era o imagine frumoasă: zăpada albă roșită de sângele ceangăilor în mijlocul viforului iernii. O a treia nuvelă privea o scenă din epoca romană petrecută la noi în Dobrogea asupra unor persoane care se raporta, după câte înțeleg, la inscripția cominatorie din muzeul nostru cu palmele puse pe partea de sus a inscripției. Mai mult nu știu ce mi s-a spus. Pentru ce Odobescu nu le-a scris aceste diverse nuvele, îmi povestea dânsul, că una, cea referindu-se la Gheorghiță, o isprăvise cu totul și frazele chiar fuseseră pe deplin orânduite; dar că trecând dintr-un loc în altul, din București la Paris, lucrarea sa a dispărut cu totul. Și d-atunci s-a scârbit așa de tare că n-a mai vrut să scrie nici un cuvânt mai departe.

                Este foarte curios să se știe peste vreo câteva zeci de anișori cum a fost o ședință a „Comitetului de redacțiune” al Convorbirilor, comitet menit să înlocuiască pe fosta administrație a lui Jacques Negruzzi. Numărul membrilor în comitet și numele acestora îl poate vedea oricine în Convorbiri de pe 1 ianuarie 1895, nu-l mai copiez[122]. Ședința însă pentru ca să fie descrisă să spunem câteva cuvinte despre odaia de reunire.

                Am pornit, Evolceanu, Dragomirescu, Lițica, Negulescu, Rădulescu Ion și cu mine spre locul sfânt al „Comitetului”. În pasaj, pe lângă și în partea librăriei Carol Müller, se face un gang, fără nici o lampă atârnată ca să vezi drumul. Împins de Dragomirescu și ținut de mână de către Evolceanu care mergea înainte, pășeam cu spaima grozavă d-a cădea deodată în prăpastie. Înaintea mea d-odată văd umbra lui Evolceanu înălțându-se, semn că exista o scară de urcuș. Ridic piciorul și calc în sec, semn că nu ajunsesem încă la trepte, întunericul îmi înșelase simțul de distanță. În fine, ținut de Evolceanu, sprijinit de Dragomirescu și cu dreapta de răzămătoarea scării, mă urcam privind mereu în sus la un ochi alb cenușiu de sticlă, prin care se străvedea o lumină foarte slabă a nopții; puțin luminat, dar tot aveam cel puțin ceva. Intrând în sala în catul al doilea la capătul scării, observ la lumina chibritului aprins de Rădulescu Ionel, din fiecare ușă – erau vreo trei din trei părți –, câte o mutră foarte suspectă de femeie în halate albe, semn că erau nimfe de noapte, fericite să vadă atâta tineret împrejurul lor. Dragomirescu respirând cu nările în sus ca un om care miroase a ceva, tot striga mereu „miroase, băieți, a p...dă, miroase tare”.

                Am intrat în fine în sală. De mijlocul tavanului stătea atârnată o lampă care, o jur pe toți sfinții că nu exagerez, afuma strașnic și lumina mai mult decât prost. Înăuntru era Dan[123] căruia nu i-am fost recomandat, dar cu care am vorbit totuși. S-a aprins altă lumânare pusă în sfeșnic pe masă și care cum a putut s-a așezat pe scaun. Basilescu[124] poetul și secretarul Universității cu Dan, Evolceanu și Negulescu ședeau pe pat. Eu cu Rădulescu Ion pe scaune la masa de lângă oglindă între ferestre, Dragomirescu ședea la masa de sub lampa afumată și răsfoia cărțile aduse din Academie de d-l Maiorescu. La urmă, eu căpătând Convorbirile pe luna ianuarie, m-am pus să tai foile, Rădulescu să citească Lumea nouă[125]. Discuția la început consta numai în aluziuni depărtate. Rădulescu: „mă băieți, nu știu ce să fac, avem pe luna viitoare vreo 4 urmări, haideți să lăsăm una din ele”. Erau articolele lui Buiucliu, Duiliu Zamfirescu, Negulescu și Dragomirescu. O zicea Rădulescu cu speranța să facă pe Drag[omirescu] să înțeleagă; acesta însă citea mai departe. La urmă Negulescu, care poartă o ură neînțeleasă lui Dragom[irescu], plecând din pat și foarte serios cu aerul său curios: „ba nu zău, ce facem, 4 articole urmări nu merge; haideți să lăsăm unul afară”. Dragom[irescu] tăcea molcom. Rădulescu reluând de astă dată mai direct: „ba zău Drag[omirescu], hai să lăsăm articolul tău, că tu tot mai ai două numere, Negulescu pus în numărul ăsta sfârșește”. „Da’ ce-mi pasă mie de cutare și cutare, mie îmi trebuie să iasă regulat numerele”. „Păi bine – dialogul este între Răd[ulescu] și Drag[omirescu] – tu nu te gândești că nu merge. Ș-apoi cu tine n-o să mai isprăvim niciodată, tu adaugi tot mereu la numere și la pagini noi”. „Las să adaug, ce este treaba ta?” „Păi desigur că este treaba mea”. Și d-aici sfadă, din sfadă ocară, din ocară Dragomirescu se scoală din locul lui și venind spre masa lui Răd[ulescu] îi smulge din mână jurnalul și-l trântește jos. Lucrul s-a făcut cu o repeziciune și măiestrie extraordinară. Rădulescu în fugă pune mâna pe scaun, singurul din cele trei care erau în toată odaia mai bun, îl aruncă în Dragomirescu. În tot timpul ăsta, ca și cum este uneori la teatru fondul zgomotos la câte o scenă în mijlocul furtunii, cuvintele curgeau și zbieretele între cei doi beligeranți și între spectatori, încât îmi ziceam în mine: „și de am vrea să căutăm aiurea un loc mai bun nu găsim, căci nicăieri nu ni se permite atâta zgomot”. Apoi la rând au intrat și ceilalți în discuție: ba să-ți scoatem articolul, „ba să mi-l lăsați, că mă retrag din comitet”; ba, Negulescu, „dacă este așa și eu mă retrag, aici nu mai este ordine”. Am tăcut, n-am zis nici un cuvânt; dar văzând că între ei se încinge tot mai rău cearta, am spus: „hai să punem de par egzamplu în pălăria mea câteva buletine cu numele celor împricinați cu articolul și căruia va ieși numele, al aceluia să fie scos articolul din Convorbiri pe numărul viitor. Știți că ăi vechi credeau că zeița Athena venea întotdeauna între oameni și ea punea să se scoată votul folositor. De unde știți că n-o veni și acum”. „D-le, atunci putea să creadă lumea în Athena, acuma nu mai credem nimeni” – ăsta e Dragom[irescu]. În fine, Evolceanu s-a dus, Negulescu, Basilescu și în schimb a venit Rădulescu-Motru și Rubin. După ce a plecat și Dragom[irescu] am rămas noi ceilalți și am citit o parte din articolul lui Mehedinți, asupra „concepției materialiste a istoriei”[126]. S-a citit o parte și s-a constatat că e prea multă polemică înăuntru și după cam trei sferturi de citanie și discuție – Costache și Rubin îl combăteau, eu și Rădulescu susțineam pe Mehedinți – am pornit-o la berărie, unde ne-am pus la taifas. Costache Rădulescu a vorbit despre un studiu al său asupra „crizei științifice” pe care-l va publica în Convorbiri[127].

 

 

                1895 ian[uarie] 17. Marți

                Iași, seara 10 3/4

 

                Am dat peste o scrisoare a mea trimisă din Ploiești când eram profesor acolo de franceză și spuneam mămiței următoarele lucruri pe care le raportez fiindcă, desigur, scrisoarea se va pierde:

                „Nu-ți poți închipui cât de greu îmi vine să mă dedau cu lumea d-aici și nu știu dacă am cumva să mă obișnuiesc. Gândul meu îmi stă pe plecare și socotesc că cel mult am să stau numai până la Crăciun – în adevăr n-am stat decât până la februarie. Stabilitate nici nu mai încape vorbă pentru că a rămâne în Ploiești înseamnă a nu mai putea lua licența și asta n-aș dori-o... Lumea de p-aici e foarte bună, se poartă cum nu se poate mai bine și mai omenește, însă în legături mai apropiate nu vor nimeri (?) să aibă (sic). Stau închiși prin case dacă sunt însurați, ori la cafenea de sunt becheri... Mamițo, închiriind casele cele mari d-acolo, oprește pe cele de jos, fiindcă eu neapărat am să cer să fiu mutat la Giurgiu... Se cere și alte lucruri pe care nu le am. Prea am fost ridicat deodată într-o lume unde ar fi fost trebuință de ani ca să mă obișnuiesc cu situația mea. Nici mie nu-mi vine să iau în serios rolul ce Maiorescu mi l-a dat să-l joc”.

                Alături cu scrisoarea mea am găsit o alta de la soră-mea, țața Sița, către mămița, unde după ce spune că-i pare bine de numirea mea la Ploiești – scrisoarea este din 1888 sept.6 – adaugă: „nuvela ce-mi comunici despre Teohare îmi face mare bucurie, pentru că speri tu c-o să trăiești mai bine cu Teohare la Ploiești. Nu se știe ca de pace. Tinerimea de azi este mai egoistă; nu știu dacă ducându-vă la Ploiești o să faceți bine”. După ce spune lucruri din ale familiei continuă: „casa e largă și goală de când a murit Gigică. L-am visat o dată că înviase și cerea să-i dau să mănânce o prăjitură și trimisesem pe Marin să-i cumpere, iar eu îngenunchiasem și mulțumeam lui D[umne]zeu și ziceam: «vezi că se fac și acuma minuni ca în timpul Apostolilor!» Și m-am dus la mormânt să văd pe unde a ieșit; și era mormântul crăpat ca de secetă și ziceam: «vezi, p-aici a ieșit!». Iar la cimitir era lună frumoasă, candelele aprinse și Gică (este copilul și cel întâi) în cămășuță de noapte se juca cu crucile de la morminte, vesel. Și eu m-am întors d-acolo cu d-ta mămițo, cu George, cu Lorica în mâna stângă și cu Gică în cea dreaptă și atunci Marin i-a adus prăjitura și o mânca cu poftă. Iar Gigică a sărit din brațe și juca înaintea mea. Și m-am deșteptat”. Nu cred să fi citit în vreo literatură omenească o mai frumoasă scrisoare cu o descripție așa sobră, reală și în termeni fericiți a unui vis dulce! Poate fiindcă-mi este soră să văd toate aceste frumuseți, totuși există ceva înăuntrul scrisorii care te atrage. Sentimentul acesta vag al unei dorinți sau unei porniri adânci care pune și în somn creierul în mișcare nu l-am mai întâlnit nicăieri exprimat cu așa cuvinte și sub așa formă.

 

 

                1895 ianuarie 21

                Sâmb[ătă], ora 11 3/4 noaptea

                Iași

 

                E vorba să reproduc bine ceea ce am văzut astă seară și eu în general sunt foarte prost reproducător. Decât m-oi încerca să reproduc ceva. S-a înființat vechea Junime. Și iată cum: Maiorescu, înainte d-a pleca la Iași, îmi spusese că este vorba să se refacă o nouă ediție a Junimii. „Voi scrie lui Volenti[128], un fost junimist, care compunea pe vremuri poezii și le făcea ia !, în fine, vei fi d-ta, d-l Negulescu și alții”. A scris lui Volenti cam următoarele: „M-am gândit dacă n-ar fi bine să se reînceapă vechea noastră Junime, să reconstituiți societatea avută de noi, cu elemente tinere, care au același simț de frumos, același cuget curat și iubire pentru adevăr și același dispreț pentru frazeologie (vezi Ureche, Nădejde, Hasdeu etc). Cu vechile elemente care sunt p-acolo și cu celelalte noi, Negulescu și T.Antonescu, ați putea reîncepe pe aceeași scară fosta Societate; la ele puteți adăuga pe Nanu, Missir, Miron Pompiliu. Dar cu Leonardescu? Cu Rășcanu ce mai zici?” Mai-nainte însă d-a intra în materie, la începutul scrisorii îi vorbește Maiorescu despre schimbările întâmplate în Convorbiri.

                Scrisoarea a citit-o Missir, care ședea lângă mine și eram la număr următorii – îi semnez după cum au venit: eu, Negulescu, Naum, apoi unul foarte gras al cărui nume nu-l cunosc, Missir, apoi șeful „caracudelor”, Miron Pompiliu, cel mai spiritual cred între toți, [I.] Cantacuzino, Burlă[129], Paul și fratele lui Volenti. Aceștia sunt toți, mari și lați. Missir a început povestirea sa cu cumpărătoarea „talangei” Societății Junimea. „Lăsase Maiorescu pe Melik[130] să caute o talangă pentru Societate. Melik, cum era el foarte modest și sfios, intră la jidan: «mă rog d-ta să-mi dai o talangă». «De care vrei – îl întreabă jidanul – de oi sau de boi?» «Apoi – și se freca pe la bărbie – să-mi dai una de boi». Și asta a fost talanga Societății și o păstrez eu acum”. Mi s-a spus mult despre rolul lui Creangă. „Când avea câte ceva de spus, din mijloc de unde era, ca țăranul fericit să spuie ceva nou ce nu-l știe ceilalți – Missir vorbește – numai ce se repezea o dată între noi, își spunea povestea și apoi liniștit pleca la loc. Când vroia să vorbească Creangă, să-și spuie el povestea sau păcălitura, apoi fie orice ar fi fost, toți săreau, întrerupeau pe cel ce vorbea sau citea și ascultau ceea ce spune dânsul”. Lambrior[131] de asemeni le spunea late și numai ce-și punea mâna la gură și după ce-și vorbea „istoria” se întorcea la ceilalți: „ce, ori am spus-o prea lată?” „Numai când venea Alecsandri stăteam cuminți. Alecsandri ori citea ce avea de citit, ori vorbea ce avea de vorbit – de regulă vorbea numai dânsul – și apoi după un ceas pleca. Această excepție numai cu Alecsandri se făcea”. Despre Carp am auzit o anecdotă nostimă care-l zugrăvește deplin: „de regulă el căuta tot discuții generale în orice lucru, uneori aducea în vorbă câte o idee și se discuta pe tema dată. Într-o zi, nu știu asupra cărui cuvânt, Carp susținea o părere, noi ceilalți susțineam altă părere. La urmă unul din noi: «Stai omule să căutăm în Littré[132], că ne învață ce să credem asupra lucrului». Caută și se află că adevărata opinie era de partea celor contrari lui Carp. Carp de colo: «c’est Littré qui à tort»”. Va să zică în mintea omului ăstuia nici că intra idea că el n-are dreptate.

                S-au citit niște poezii de Volenti. Într-una caută să arate că omului dacă nu-i este dat nimic să realizeze din ceea ce dorește, „căci gândul ne duce prea departe” sau cam așa ceva, atunci trebuie să credem că partea omului este deziluzia. „Totul e amăgire, vedenii îmbrăcate în haine aurite care-ți joacă înainte și-ți caută, și de întinzi mâna dispar”. Fără îndoială erau multe comparații greșite, multe expresii false; poezia în totul luată n-avea nici o calitate, nici o originalitate. Negulescu, singurul dintre toți care a îndrăznit să spuie părerea sa – fiindcă era o tăcere mormântală împrejur după ce s-a citit piesa –, a zis de poezie că este „tocmai ca o simfonie de Beethoven, care după munca și oboseala din oraș și după toate necazurile și amarurile vieții, nu găsește decât să se retragă la țară, la odihnă”. Hm ! N-am zis nimic, fiindcă m-am gândit că sunt în casa amfitrionului. Tocmai începuse Missir să facă o adevărată critică, „mi se pare prima parte a poeziei foarte mult dezvoltată și că sunt niște repetiții” etc, dar a încetat, poate argumentul cu amfitrionul era prea tare și prea convingător. Tocmai se raporta de către unul că Maiorescu, când întâlnea o frază sau strofă în vreo poezie care nu era bună, obișnuia să zică: „ideea este foarte bună, dar nu este prin forma ei utilizabilă aici; ține-o, are să fie bună aiurea, în altă poezie”.

                A doua poezie a lui Volenti vorbea despre o femeie culcată alene pe un pat „între dantele”, care avea mâna pe sân și un „buchet de iasomie vegheză într-un ghiveci” etc și la picioarele ei, în genunchi, stătea un tânăr și o privea fin cu ochii, căci o iubea pe dânsa, „obosită și cu gândul la bal”. Ș-apoi printr-o minune minunată numai că iată pe ambii îi apucă dragostea și se strâng în brațe și se iubesc și uită că împrejurul lor „cad stelele albastre, se duc luceferii” etc, până ce se sfârșește poezia. Negulescu iarăși și-a dat opinia „că impresia lui este așa”, că „trebuie făcut așa”, că „Doamne”, decât și-și gâdilă buricul degetelor de la mâna dreaptă între ele, ridică sprânceana dreaptă și mai repetă un „Doamne” – und so weiter,  u.s.w. Mă gândeam să spun că între prima parte, o femeie obosită care se gândește numai la bal și e obosită de dans, și a doua, când se rup de dragoste amândoi, nu este tocmai un consens, dar iar mi-a apărut înainte figura amfitrionului și am făcut așa că toată seara n-am scos nici un cuvânt.

                În rezumat, impresia mea este că vechii junimiști în amintirea zilelor frumoase petrecute împreună, iar cei noi în speranța unui cer mai senin și unui ideal de realizat, toți vor face posibilul să ne redea veselia de odinioară și că deși Naum spunea: „vechea Junime nu mai reînviază, erau alte timpuri, erau alți oameni, lipsește Maiorescu”, totuși spirite mari vor reieși și cine știe dacă petrecerea noastră de astă seară nu este mai întâi preludiul plăcut al unor petreceri și mai frumoase în viitor și ceea ce e mai însemnat, poate dintre noi, poate dintre cei ce au să vină, se vor naște spirite așa de mari, așa de înalte, încât lumea aceasta colosală să privească sute și sute de ani la petrecerile noastre, ca la petrecerile unei generații uriașe, la care exista vlaga și sufletul aprins pentru frumusețea divină, pentru adevărul cel nobil. Cei ce m-or citi, dacă văd oarecare fraze late, să mă ierte, fiindcă am convingerea că d-aici înainte începe o «viață vie»”.

                S-a hotărât să se ție banchetele la Iași și să se aducă toți foștii membri ai Junimii să ia parte. Amin !...

                Iată câteva note pentru determinarea caracterului lui Philippide[133]. El n-are pe pământul acesta decât o singură rudă, pe soră-sa. Nu o văzuse și nici dânsa pe el de ani; venind soră-sa la el și întrebând după adresa lui, ajunge acasă și sună: „Cine e?” „Eu”. „Cine ești tu?” „Soră-ta”. A deschis ușa numai doar cât să vâre capul, a văzut-o și: „mă rog, azi treci mata pe la prânz, acum am treabă. Vino pe la 12”. Și aceasta a fost singura concesie care a făcut-o el muritorilor sosiți pe când lucrează. Probabil este avar sau neîncrezător?! Iată altă anecdotă pe seama lui: Cartea care a făcut-o el asupra Istoriei limbii române[134], după Evolceanu „o carte capitală”, o vinde în chipul următor: se duce la Manimovici, un librar d-aici în Iași, cu câte un exemplar numai, „na, vinde-o, pune-o la fereastră”. Apoi, peste două sau trei zile trece pe la librar: „ai vându-o”. De s-a vândut îi cere cei 10 fr[anci] pe carte și-i dă alt exemplar.

                O anecdotă mai nostimă a povestit-o Miron Pompiliu. Philippide era numit profesor la m-me Humpel[135], de ce materie nu știu, și una din fete, Mathilda Castano, mai „a dracului”, tot râdea în bancă și făcea glume. Philippide trântește cartea între bănci și suduind: „să vă dau în p...a mumelor voastre” și dus a fost. Drept adio a scris o scrisoare doamnei Humpel – între altele erau și cuvintele „sunt sătul de femeia română”. Dar ceea ce îi luminează caracterul omului ăstuia și-i dă o strălucire curată, poate și cumva poetică, este faptul raportat de Missir. Philippide era la Halle trimis să studieze și Maiorescu având o sumă de 800 de lei disponibilă în buget o trimite lui Philippide, cu gândul că poate să-i folosească. Acesta îi răspunde: „D-le Maiorescu, cu leafa care o am îmi pot îndeplini toate dorințele și nu văd ce aș mai face și cu suma care mi-ați trimis-o; banii ăștia ar putea servi un altuia mai sărac”. Și a trimis banii îndărăt. Maiorescu, „iacă un apostol, un om pătruns de cartea lui și nobil”. Cred încă ,sunt nu tocmai de ajuns expresiile astea pentru fapta lui Philippide.

                Naum mi-a lăsat o impresie frumoasă aseară. Pe când noi stăteam la masă și vorbeam, el singur ca un poet și cu minunata lui albime a părului care tocmai prin contrastul cu redingota neagră pune în relief și mai mult trăsăturile feței, se plimba în lungul și largul odăii și se gândea. Din când în când se așeza pe câte un scaun departe sau privea la ceasornicul din perete cu misteriosul „cucu”. Părul alb, redingota neagră și încheiată strâns, un trup înalt și mers cam cocoșat sunt note foarte caracteristice.

 

 

                1895 ianuarie 22

                Diminică ora 10 1/4 seara. Iași

 

                Credeam că n-o să am nimic de copiat sau de scris astăzi și totuși tocmai astăzi mai mult ca orișicând. După masă, tocmai când vroiam să ne sculăm de la masă, vine servitorul și dă lui Negulescu o carte de vizită de la d-l Maiorescu. Venise să susție un proces la Curtea de Apel din Iași, în favorul cui nu mă interesează și fiindcă duminica o avea liberă ne cheamă pe amândoi: „adu cu d-ta și pe d-l T.Antonescu, a cărui adresă arheologică îmi este necunoscută; vom citi și traducerea din Ibsen, o am cu mine”.

                La 4 ceasuri am fost acolo și după salutul de rigoare Maiorescu adresându-se către mine: „Ei bine d-le A., articolul d-tale, ce faci cu dânsul? Eu am întrebat și ieri despre dânsul pe Petrescu și nu s-a dat de urmă-i. Îl recompui?” „Cred că da, numai o să-mi trebuiască vreo câteva săptămâni”. „S-a întâmplat cu articolul d-tale ceea ce s-a întâmplat cu manuscrisul lui Carlyle, asupra Revoluțiunii franceze[136]. Lucrase C. aproape 7 ani, citise tot ce se raporta la Revoluțiune, făcuse schițe și tocmai după ce-și isprăvise lucrarea plecase cu manuscriptul la John Stuart Mill[137], cu care era foarte prieten. Cum sunt casele țărănești la noi, cu pridvor și cu grădinițe, așa sunt împrejurul Londrei casele mai bogaților. Acolo Carlyle cu manuscriptul a citit într-o seară o parte prietenului, a citit în a doua seară o altă parte – aci Maiorescu își pune țigara la gură, trage mult cum obișnuiește el, se uită înainte fix, stă liniștit apoi după oftat lung cam tras în piept cu fumul de țigară – și când să caute pentru a treia oară, vede că nu e la locul său; lipsea de pe birou; îl caută împrejur, se pun toți să-l caute și, nedumeriți, nici unul, au întrebat pe servitoare: „dar bine, unde sunt foile de pe birou?” Servitoarea foarte simplu și nicidecum jenată: „apoi am crezut că sunt de azvârlit și le-am ars pe toate”. Am reprodus pe cât pot cu accentul și expresiunile lui Maiorescu. Mă uitam la el și-mi ziceam în minte: „iată un om care a avut prilejul să vorbească cu împărați, să fie în lumea cea mai bună și eu să am parte să vorbesc cu el așa de aproape”.

                „Ei, ați fost aseară la întrunire, mi-a spus Negulescu, v-a plăcut?” „Dar cine este Pic de la Mirandola, d-le M.”, întreabă Neg[ulescu]. „Apoi nu v-a spus Volenti? Ori bine zici, el nu știe cine este, l-a apucat tocmai în urmă. Păi e Paicu[138]. Unul lung și subțire și slab de nu se mai sfârșește. Cu ăsta e o halima întreagă. Într-o vreme se bolnăvise, trăise rău, nu mâncase mai nimic și aceasta îi provenea din bursa care o avusese din Bucovina, de la consistoriul bisericesc, 300 de lei pe an, și trăise omul numai cu pîine și cu prune tot timpul. La urmă ajunsese de nu mai putea dormi, nu mai putea mânca. Plecase în Elveția fiindcă așa îl orânduise doctorii, să respire aer de munte. Acolo, cum n-avea parale, s-a dus într-o băcănie, în fine, o prăvălie de rând cu băuturi, și acolo făcând cunoștință cu stăpânul i-a spus că este nenorocit și hotărât după doctori să moară, că nu poate scăpa de cancer la stomac. Omul nostru însă l-a luat a doua zi cu dânsul pe munte, l-a pus s-alerge, să muncească și încetul cu încetul a început omul nostru Paicu să mănânce și să doarmă. A venit prin țară și de la 1863 de când a fost numit profesor la un gimnaziu din Iași – în momentul ăsta intră și m-me Humpel, sora lui Maiorescu, o damă scundă, pieptoasă, cu un mers și o ținută de damă mare, cu un cornet acustic la ureche pentru auz, femeia de altminteri deși o fi mai tânără decât M. este mai trecută, cu toată simpatia care se degajă din vorba ei și din ținuta ei – a rămas tot profesor, n-a mai înaintat deloc. S-a însurat, nu i-a mers bine și a rămas tot sărac, precum este slab la trup și lung”.

                Și așa a fost povestea cu Pic de la Mirandola. Eu însă, cum vroiam să pui pe M. să-mi repovestească nebunia lui Eminescu, am intervenit, deși știam foarte bine că după casa de nebunie fusese Eminescu dus prin Italia: „dar îmi pare d-le M. că și Eminescu s-a vindecat complet de nebunia lui tot în Elveția?” „Nu, nu”. Și în timpul ăsta iarăși trage din țigară și stă gata pe vorbit. Atunci Maioreasca (m-me) intervine: „nu, a fost după casa de nebuni în Italia”. „Da – și reia firul vorbei d-l M. – Eminescu din ordonanța doctorului..., heim, n-am reținut bine numele, trebuia să viziteze pământuri unde să se distreze. Atunci d-l Chibici[139] a pornit-o cu dânsul spre Veneția. Când s-a văzut Em[inescu] în Veneția, pe lac în gondolă – știți că acolo gondola este ceea ce e birja prin Berlin și droșca, și canalul frumos de văzut noaptea pe lună, sau ziua cu cerul albastru – e înfiorător pe întuneric – și când a văzut clătinându-se barca și apa neagră a canalului și zidurile înalte ale caselor importante și interesante de văzut ziua sau noaptea pe lună, a pus brațul pe gâtul lui Chibici: «nu mă omorâți, iertați-mă». Dacă a văzut Chibici că întâia zi așa, a doua zi tot așa, a treia, a patra, atunci a pornit-o la Florența. Aici Eminescu vesel își mai revenise în simțiri, la urmă însă – partea etică a inteligenței sale se pierduse – a cerut pe ce bani sunt ei acolo. Și cum Chibici îi prezenta bilanțul, Eminescu nu s-a liniștit până ce nu și-a apucat partea sa, jumătate din suma spusă de Chibici, și punând-o în buzunar a pornit-o spre țară singur, fără să știe Chibici. Și fiindcă nu vroia să cheltuiască banii a plecat pe jos. Noaptea l-a apucat pe drum, a dormit prin șanțuri, prin noroiuri, și după ce s-a obosit cu totul s-a culcat în canalul de murdării a orașului; acolo a fost găsit de oamenii poliției și dus la dr.Ch[ibici]. S-au reîntors amândoi în țară, dar de atunci partea bună a lui Eminescu dispăruse și scânteia inteligenței, partea luminoasă se stinsese cu totul, era o carne fără simț și fără pic de inteligență”.

                A comandat bere pentru mine, m-me Humpel, Maiorescu, lapte pentru Negulescu și un punch p[entru] m-me M. Apoi luându-și foițele cu traducerea lui Ibsen și întorcându-le de câteva ori în mână, răsfoindu-le, scoțându-și ochelarii și-a tras scaunul lângă soră-sa, care împrumutase ceilalți ochelari ai lui Maiorescu și amândoi aproape lipiți unul de altul formau o grupă foarte plăcută; de altminteri, m-me Humpel fiindcă nu auzea cât să urmărească scrierea după cum citește M. După atitudinea lor, cei doi frați făceau ambii o grupă de iubire și judecam în mine văzând pe m-me M. tocmai așa departe de dânșii: „tot sângele trage la sânge, nevasta rămâne ceva trecător, efemer, n-are legături prea strânse cu bărbatul decât numai în cazuri excepționale, dacă se întâmplă o iubire prea mare”.

                Maiorescu citește foarte bine, aproape n-am auzit o piesă de teatru citită cu așa inteligență, cu așa patimă și cu potrivirea de situație a personajelor puse în joc, pe de altă parte, pentru prima oară, vedeam câtă frumusețe și modulație capătă vocea lui când este emoționat sau scos din starea lui de tot momentul. Piesa este Copilul Eyolf[140]. Personajele piesei sunt Allmers, un savant de vreo 36 de ani, Rita femeia lui, Asta sora vitregă a lui Allmers, copilul Eyolf, un copil de 9 ani, bătrâncios, slăbănogit, foarte precoce, și umblă cu cârja în mâna stângă. Drama stă în următorul punct – judec cel puțin după primul act numai: Allmers, care a făcut o călătorie de vreo câteva săptămâni prin plaiurile înalte ale munților, își schimbă caracterul său, adică în mintea sa se întâmplă o transformare: de unde până aci trebuia și muncea numai în vederea unui scop unic, „răspunderea omenească”, în creierul lui se naște idea că are un copil și că trebuie să-l îngrijească și să-l facă în stare astfel încât să-și îndeplinească însuși copilul menirea sa; d-aici vine transformarea în el însuși. Rita însă îl urmărește, constată schimbarea și drama în sufletul ei și în întreg primul act este în momentul când vede că iubirea, care altă dată era numai pentru dânsa, se schimbă în același timp în parte și pentru copilul ei. În discuția între ambii soți, ea este târâtă de pasiune așa de departe încât parcă ar reieși din cuvintele ei că ar dori moartea copilului. Când copilul pleacă spre mare și vine vestea morții lui, înecării în mare, acțiunea dramatică și-a ajuns maximul său de intensitate. Poate de când sunt n-am văzut o mai vie și mai dramatică acțiune prezentată așa de sobru și așa de maiestos. Cât de atrăgătoare trebuie să fie cele două acte următoare se vede din partea finală a actului prim, unde pare că Asta, sora lui Allmeos, are o iubire adâncă pentru frățiorul său vitreg. Dar mai cu seamă raporturile între cei doi soți trebuie să fie arătate și analizate până la marginea posibilului în dramă. Dar mă opresc.

                Amintesc numai atât, cauza lui M. d-a nu fi venit și la mine, pe când pe Negulescu l-a vizitat: „d-le A., de n-am venit la d-ta e că nu ai casă, o să te muți la Școală și n-aveam cum să-ți văd «hornul” d-tale». Am mestecat câteva cuvinte, am luat bunăziua, după ce l-am întrebat când pleacă și am plecat pe drum, într-o situație sufletească identică elevilor lui Socrate, după cum spune Platon în Phedon, adică un amestec de plăcere și de întristare. În fond, însăși viața este amestecul cel mai desăvârșit al părților de plăcere cu ale celor de întristare; acum de s-a greșit cumva de sus mai multă amărăciune decât dulceață, tu rămâi neclintit, fă-ți datoria, împlinește-ți misiunea și când va fi să mori, să te întrebi singur: „mi-am împlinit eu pe pământ misiunea, am dat eu lumii ce aveam de dat și ce trebuia de dat; dacă da, atunci ai fost fericit și numai în acel moment când e să mori, dacă nu, apoi nenorocit ai fost toată viața și poate pe mulți cu purtarea ta i-ai nenorocit. Eah, închide ochii și mergi înainte!...”

 

 

                1895 ianuarie 27

                Vineri seara 11 1/4

 

                Ieri, joi 26, am fost după dejun pe la 4 ceasuri la d-l Naum, pentru ca să ne citească cântul al 10-lea din Poema Vulpii. Când am sosit la început erau pe masă cărțile: Pătrașcu, Vasile Alecsandri[141]; Artur Stavri, Poezii[142]; Dulfu, Păcală[143]; Rădulescu-Niger, Rustice[144]; bietul Naum, care trebuia să facă neapărat un raport asupra acestor lucrări, prezentate Academiei spre premiere, era tare perplex. „Toate ca toate, Pătrășcanu ăsta mi-a făcut o critică mie personală, și de l-oi raporta sau respinge are să zică «din pricina criticii mă respinge». Eu credeam că numai de mergi după mort la groapă, dintre donatorii Academiei, este una din atribuțiile nenorocite ale academicianului; dar asta, facerea de raporturi asupra unor asemenea lucruri, e și mai rău decât a duce pe mort la cimitir”.

                Venind și Negulescu, după câteva citanii din poeții care zăceau pe masă înaintea noastră, am spus eu: „e curios cum nota asta așa de personală a poemei d-voastră, cu umorul și morala sa, îndărătul căreia se simte la fiece pas înțepătura fină, n-a fost luată în seamă și publicul cel mare n-o cunoaște”. Atunci Naum și-a adus manuscrisul, compus din sferturi de hârtie, înfășurate într-o cămășuță de hârtie mai groasă pe d-asupra căreia stătea d-a-n curmezișul: „poema hulpei” etc. Tot cântul era în vereu pe sferturi scris, adică în lungul părții mai late a sfertului de hârtie, va să zică nu cu direcția rândurilor trase pe pagina asta, ci în direcția perpendiculară.

                A început să citească Negulescu; dar cum citea la început „invocații către Muză”, invocație făcută cu mult spirit, și fiindcă Negulescu nu găsise nota comică a citirii, a reluat Naum mai departe și citit. E drept că de la o vreme am vrut și eu să citesc, dar mai rău citeam decât orișice băiat de 6 clase. Poemul, adică al șaselea cânt, este cât se poate de frumos și reprezintă după mine una din cele mai frumoase manifestări artistice de la moartea lui Eminescu și răsărirea lui Coșbuc. Este o parte încă la început, unde Naum își râde de muze că nu s-au măritat, le face desculțe, în fine un torent de glume în aceeași direcție, pornite din feciorelnicia lor. Ne tot întreba Naum, „merge gluma asta cu nemăritatul Muzelor, nu găsiți că este o glumă cam proastă?” „Eu nu văd deloc, mi se pare că în nota veselă a întregii poeme, gluma aceasta își are savoarea ei; de altminteri atârnă de nota generală veselă a poemei”. El nu știa bine ce să creadă. Discursul Muzei din invocație, o parodie a poemelor romantice și mai ales a poeziei lui Bolintineanu, „când lampa se stinge la negrul mormânt”, și altele de Victor Hugo et compania, este fără îndoială o satiră înaltă și poate cea mai fină din câte avem în literatura noastră. Altfel este Satira lui Eminescu, alta satira lui Vlahuță, în Liniște, și alta este satira lui Naum. Acesta nu-și ia în serios menirea sa de moralist, dar este mai fin, mai cu gust decât ceilalți tovarăși – cu aceasta nu vroi să zic că Naum le este superior și în alte privințe –, el s-apropie în felul de morală de poetul care ar face nici tocmai operă fără morală văzută întrânsa, precum e la Caragiale, nici prea directă ca la Eminescu. Partea finală mai ales, modul cum isprăvește cumătrul ursul, „armele, armele, pintenii”, o imitație după Eminescu, cu Satira a III-a la urmă, când scrie feciorul de domn, „de din vale de Rovine”, dar altfel aplicată și altfel îndreptată. Nu mă sfiesc a susține că acest cânt al 10-lea prezintă o creație de cea mai mare valoare artistică.

                După ce și-a isprăvit cântul, am început să vorbim despre vechea Junime. Despre Alecsandri tot același lucru mi-a spus: „venea rar la Societate și ședea puțin. Atunci lăsam toate glumele, toate caraghioslâcurile și ne cumințeam. Era alt om, din altă lume decât a noastră, jucase un rol mare în viața noastră contemporană, fusese ambasador, în fine, toate îl făceau să fie respectat. Când citea el câte o lucrare – îmi pare Despot Vodă, în fine, o piesă unde era vorba despre Cleopatra a Egiptului – toți ascultam cu sfințenie; doar Pogor, care era foarte sarcastic, foarte vesel, umplea sala de veselie numai când apărea înăuntru, care era instruit, în curent cu toate, spirit foarte pătrunzător, îndrăznea să atace, să zică mai jumătate, mai 1/2 serios vreo observație; noi ăștialalți stăteam tăcuți și de treabă. Erau atunci și alte elemente: Conta, Lambrior, Creangă, Eminescu, Maiorescu, Carp, Teodor Rosseti, Missir, Pogor, Negruzzi, mai la urmă Gane N., Panu, Xenopol etc, în fine, boierimea cea mare de p-aici și tot ce era inteligent aci venea. Era o sărbătoare zilele de întrunire, așteptam ziua cu o nerăbdare nespusă. Și era atunci bogăție, belșug, fumai cât vrei, la discreție tutun, vin, ceai, cafea. Apoi, când era câte o discuție, se spunea pe față tot ce aveai de spus, nu ascundeam nimica, și vai de sufletul ăluia care se supăra; păi nu mai putea veni. Banchetele care le făceam la Binder, ajungeam cu numărul până la 100 și râdeam și petreceam cum nu-și poate cineva închipui. La masă, de regulă făceam satire pe socoteala celor din Junime, și p-a lui Maiorescu, chiar și râdeam cu toții. Mi-aduc aminte una, în care Maiorescu era făcut ca melc. Un ziar d-atunci satiric făcuse pe M. ca un culbec, numai capul lui era ieșit afară din «găoace», eu am luat desenul și am făcut o poezie asupră-i”.

                Când ne-am despărțit de dânsul, albul zăpezii care acoperea întreaga vale a Bahluiului și dealurile toate se încenușaseră cu totul și la felinarele aprinse prin ulițe păreau luminile mai roșii decât sunt de obicei, poate din contrastul cu albul de neauă; și-mi făceau impresia acolo risipite în vale unor stele formidabile spărgând totuși norii cenușii cu luminile lor.

                Am aflat astăzi la Societatea „Arhiva” că familia lui Carp este cam de pe la 1600 în cronici și vechi ispisoace[145]. Despre Burlă am auzit și mai curios lucru, că el este un descendent dintr-un oarecare Burlă, care o vreme întreagă a fost tâlhar mare. La urmă, acesta vroind să se pocăiască, s-a dat pe mâna justiției noastre, a cerut să i se taie mâinile de la coate și picioarele de la genunchi și așa slut și olog s-a dus la Sfântul Munte și s-a întors în țară, când a și murit. Tocmai făcea [I.]Paul observația: „Burlă strămoșul un tâlhar de frunte și Burlă ăsta al nostru omul cel mai cinstit și să mai vorbim de atavism și inexorabilitatea eredității”.

 

 

                1895 martie 14/26

                Marți seara 10

 

                Am început să scriu deși de mult am lăsat obiceiul; semn că împrejurări mari se pregătesc împrejurul meu. Și ca să fiu scurt, voi spune că nu mi se mai pare indiferentă lumea. Pricina? O poate înțelege toți. Am printre elevele mele – care s-au redus la numărul de patru numai – una de o frumusețe extraordinară, rumenă la față și cu niște ochi de Madonă rafaelică precum n-am mai văzut; când vorbesc se uită cam printre gene la mine, cu capul fiind plecat în jos spre bancă, așa că bărbia îi acoperă întotdeauna gâtul. De câte ori nu mi-am zis, uitându-mă atent la dânsa: „colosal de frumoasă și cât de nimica par toate statuile grecești pe lângă dânsa!” Curios, într-o zi, pe când unul din conferențiarii studenți vorbea pe catedră în locul meu, fata, mai exact d-șoara X, stătea în capul băncii înspre partea mea și cum ea era între mine și fereastră, figura ei își arunca profilul pe geam și pe albăstrimea cerului. Și-mi ziceam în mine fără să mai ascult la conferențiar: „este frumoasă văzută din față, dar mai frumoasă e din profil”. Are o figură foarte simpatică și un surâs cum arareori mi se întâmplă. Astăzi mergând pe uliță fără să știu, ea era cu o altă d-șoară înaintea mea și mă miram mergând în urma ei de cât mai înaltă pare dânsa decât mine. Am trecut înainte și salutat foarte jenat ca un băiat de liceu. Ce vrei să fac, îmi bătea inima ca înaintea unei conferințe pe care o fac eu față cu un public numeros. Să văd ce dezvoltare ia idila aceasta.

                Încolo, ocupat acum cu articolele mele asupra imaterializării crescând în artă cu rasele care se înfățișează pe scena lumii. Sunt foarte neastâmpărat să văd de vine joia asta d-l Maiorescu și de se citește articolul meu în ședința „Junimii” noi de la Volenti acasă, așa precum am vorbit în sâmbăta trecută cu toții. Totuși același gând, frumusețea d-șoarei X îmi a rămas în minte și îmi domină întregul sistem de cugetare. Astă seară vorbeam cu Negulescu pe strada Păcurari și ziceam: „ce n-aș da să pot iubi cu o dragoste adâncă pe lumea asta o ființă și să fiu iubit măcar cât de puțin; pentru mine ar fi idila cea mai frumoasă, care m-ar mulțumi pe deplin”. Ce s-o realiza, ce-o rămâne pură iluzie, un vis dulce!? Vom vedea mai târziu.

 

 

                Iași, 1895 martie 15/27

                Miercuri seara

 

                Nou cu privință la întâmplări venite din afară n-am nimic de scris; în schimb mereu constat că spiritul meu este neliniștit. Mă uit la fiece semn extern, la fiece indiciu care ar arăta ceva din starea sufletească a celor ce mă înconjoară, din gândurile lor ascunse și pe zi ce merge mă conving de puțina trecere și respect ce mă bucur de la oameni. Ce vrei să fac? Toate sunt de vină numai fiindcă am învelișul trupesc meschin, mizerabil, n-am înfățișare de om; și un servitor este tratat, cred, cu mai multă atenție decât mine, căci are ceea ce se cere în societate, decorul, adică barbă mare și stufoasă, mustăți lungi și un trup nemilos de puternic. Ce n-aș da să am și eu un corp mai bine făcut! Pân-atunci știindu-mă în poziția în care mă aflu, toate ființele mizerabile care le văd pe drum, de este un microcefal, de este un scurt și slab, sau orice alte caractere externe mizerabile, le aduc în comparație cu mine și totdeauna găsesc o însușire bună la dânșii în defavorul meu. Când s-o schimba și pentru mine turmentele astea, numai D[umne]zeu știe.

                Mâine de dimineață mă duc să primesc la gară pe d-l Maiorescu, de vine poate să petrecem bine împreună.

 

 

                Iași, 1895 martie 16

                Ziua, [ora] 6

 

                Foarte multe lucruri de spus, căci și împrejurări sufletești m-au făcut mulțumit și natura extraordinar de frumoasă – un cer senin și albastru cum se vede rar – mi-au dat numai idei fericite. Am fost de dimineață la gară ca să primesc pe d-l Maiorescu, care a sosit la 8 1/2 fix, nu trecute fix. Eram invitați la dânsul la masă pentru 11 ceasuri. Eu, cum eram satisfăcut sufletește, am pornit-o spre Copou în sus. Tot ce știu pe drum e că n-am cugetat la nimic, eram vesel dar fără să știu de ce. Când m-am întors acasă tocmai dau de articolul meu asupra „imaterializării crescânde în artă” și negreșit am prefăcut cele trei pagini din urmă. Am plecat pe urmă la Maiorescu și pe drum întâlnind și pe d-l Negulescu am intrat împreună la Hotel Binder.

                Maiorescu ne-a vorbit despre punerea catedrelor noastre în buget și ne-a întrebat dacă vrem să punem concursul cât mai repede[146]. S-a hotărât pentru octombrie. Mie îmi spunea M. că voi fi singurul concurent și că amândoi, reușind la concurs, vom sluji un punct de sprijin pentru Dragomirescu și Evolceanu când s-or prezenta la Iași aici p[entru] catedrele lor. Apoi a spus ceva despre întocmirea legii celei noi de instrucție, care după dânsul n-are să treacă. Cât despre ideea că ministrul poate suspenda un profesor sau o facultate este o simplă formalitate, căci de se întâmplă neastâmpăr ca în Italia sau aiurea să fie acolo o autoritate care să spuie cuvântul său. În privința numirii profesorilor însă părea ceva mai încurcat lucrul pentru M. E vorba numirii profesorilor după sistemul actual sau după acela al agregaților? Dacă acest din urmă caz este ales, atunci cum trebuie făcut? Universitatea să numească trei candidați agregați, din care ministrul să aleagă, sau mai bine o comisiune compusă dintr-un delegat al Universității și doi ai ministrului? Lucrul pare complicat. Negulescu i-a propus să utilizăm și noi articolul din lege 368, care susține că juriul poate recomanda un suplinitor al catedrei pe baza numai a unei lucrări. „Bine, bine – și-și pune țigara la gură și mișcă din cap – dar ce lucrare poți face așa de repede numai până la toamnă?” „Păi am să scriu ceva”. „Nu, lasă, mai bine să mergi acolo să ții o conferință, ca să vadă și lumea cine ești și cum propui”.

                Am trecut la masă apoi în restaurant. Aici a vorbit dânsul mai tot timpul despre diverse lucruri din București. Serbarea „Instituției Carol I” a fost foarte frumoasă. „Fiindcă era vorba de studenți că nu vor veni să ia parte la serbare, iar alții da, am oferit sala Universității, unde să discute afacerea. Cei de la Gazeta poporului cu Sihleanu[147] și alții ocupaseră sala și negreșit că formarea curentului printre studenți, în sensul cum vroiau dânșii, a fost ușor de făcut. S-au luat deciziunile care au vroit. Eu am fost atunci la Școala Nor[mală] Sup[erioară] și împreună cu Francudi am chemat pe băieți în cancelarie jos. Acolo, de față cu dânșii, am ținut un mic speach și am spus între altele că vor trebui să discute asupra luării sau nu parte la întrunirea serbării; le-am dat să înțeleagă că sunt liberi să ia orice hotărâre și că ea nu va influența întru nimic asupra pozițiunii lor în Școală. Ei au luat pe dată decizia să primească instituția și natural [au] ales pe Bărbulescu[148] care să ție și un discurs. Băiatul a venit la mine cu o foiță și mi-a citit tot; era foarte bine scris și foarte simțit. Peste două zile mă pomenesc cu dânsul pe la 8 1/2 seara la mine că mă roagă să-mi spuie ceva. Îmi aduce două foițe, una scrisă de el, pe care mi-o citise, și cealaltă făcută de papa Francudi. «Uite d-le M. ce mă pune să spui, ce să fac?» O citesc și era făcută în sensul celor de prin Monitoarele Oficiale. Eu am luat lucrarea și [am] spus lui Bărbulescu să o citească tot p-a lui proprie, «că mai mult îmi place a d-tale decât a d-lui Francudi». Și fiindcă trebuia să menajez susceptibilitatea, l-am învățat să zică lui Francudi că am auzit eu de la Palat că ar vrea Regele să audă cuvinte studențești. Când seara m-am întâlnit cu d-l Francudi, îi vorbeam eu tot în sensul acesta, până când decanul nostru: «ia lasă d-le Maiorescu, ce tot spui d-ta de Palat și Rege; d-tale ți-a plăcut mai mult cuvântarea lui Bărbulescu decât a mea și ai făcut toate astea pentru ca să mă menajezi pe mine»”. Ce n-aș fi dat să văd pe Maiorescu prins cu mâța în sac!

                La serbare lucrurile au mers de minune. Lume foarte multă și foarte aleasă, apoi studenții ocupaseră toate locurile libere, miniștrii cu doamnele, toată magistratura mai înaltă, compturile, casația, armata, aghiotanții regali, Regele, Regina, Mitropolitul etc. În fine, nu mai încăpeau și pe drum era studențime și lume cu miile. A vorbit Regele foarte cald ca întotodeauna și înalt; mai cu seamă când a ajuns la comparația aia frumoasă, au început aplauze care se vedeau f[oarte] bine că nu erau oficiale, erau pornite din inimă și sincere. Papa Culianu a răspuns dar după tipicul vechi, foarte rău. Bărbulescu mai cald, mai cu seamă fraza „îți suntem recunoscători Sire, pentru darul tău”, a făcut o impresie foarte vie asupra Regelui. În fine, a fost „un coup dans l’eau” pentru cei ce au lucrat contra serbării. De Bărbulescu spunea M. că până la o vreme a vorbit f[oarte] bine și că a luat îndată hârtia și s-a uitat înăuntru bine; altminteri rămânea în drum. Afară de aceste știri, am altele de spus aici și anume convorbirea mea cu Philippide.

 

                Am început și unul și celalt cu afacerea tânărului Săvescu, care se prezintă singur concurent pentru catedra reală la Gimnaziul din Bîrlad, limba română. Ne-am așezat apoi frumușel la taifas și din vorbă în vorbă am discutat originea, adică mai bine patria primitivă a arienilor. Eu i-am spus argumentele mele, unul câte unul, pe rând și cu toate că admitea exactitatea celor spuse, la urmă a fost contra părerii mele că Dacia ar fi patria aceasta. Argumentele lui, întru cât îmi aduc aminte, s-ar rezuma în următoarele: și astăzi și ieri și prin urmare în toate timpurile lucrurile au fost aceleași, prin aceasta el nu admite un fond comun, același, vroi să spun, el socotește că nu este necesar să admitem un punct comun pentru toată familia ariană încă nedespărțită, ci că asemănările sunt rezultatul unui pur hazard sau că au provenit din amestecul raselor. În zadar căutam eu să spun că asemănările între limbile arice nu-s fortuite, că din amestecuri de rase nu poate ieși cel mult decât un împrumut de câteva cuvinte, dar nu o schimbare de sintaxă și de compoziții identică. Pentru dânsul poporul aric a trebuit să trăiască la nordul Mării Mediterane în Europa, fără un punct central. El, cum văd, nu crede în teoria lui Schleicher; mai exact nu era pregătit pentru o discuție pe așa teren.

                După această convorbire am intrat în clasă, era conferința d-șoarei Strătilescu[149], și repede cum veneam am rămas surprins de mulțimea auditoriului, mai ales a sexului frumos. A vorbit fata destul de bine, deși mai toate ce le spunea erau și în cartea lui Collignon; dar oricum, a vorbit clar, elegant, cu oarecare facilitate și destul de complet; a sfârșit cu câteva fraze asupra idealului în artă și cu tendința continuă de a realiza idealul de frumos. Eu i-am făcut critica începând cu cuvintele: „D-șoară, dacă aș spune că conferința d-tale a fost excelentă, mi-ar fi teamă că spun prea puțin” etc, etc, și [am] sfârșit cu vorbele: „dacă scrierea d-tale a fost făcută cu aceeași eleganță cu care ai vorbit-o, atunci negreșit – și o pot eu afirma – lucrarea d-tale se poate publica”. Ea era mulțumită și în fond și merita cuvintele spuse, adică laudele spuse.

                Seara am condus pe d-l Maiorescu la gară și când ne-am despărțit ne-am sărutat în gură; lucrul s-a făcut cu o așa repeziciune încât în primul moment nu-mi puteam da seama de frumusețea lucrului; de altminteri nici nu putea să facă altfel, avea pe Negruzzi, cumnată-su, pe cucoana Humpell care ținea pe soră-sa și cu ei trebuia să se îmbrățișeze, pe noi cum ne lăsa. E întâia dată când intru cu M. în atâta intimitate.

 

 

                1895 martie 21

                Marți seara 9 1/2

 

                Ce am, pentru ce nu sunt mulțumit de câtăva vreme? Pot spune că rareori mi s-a întâmplat așa neliniște să am. Dacă aș analiza starea mea sufletească aș găsi un complex enorm de fenomene cărora nici distincție, nici nume deosebite nu aș putea să le dau. Știu numai că sunt abătut. Sunt în situația unui om care i s-a întâmplat o nenorocire, simte o greutate colosală pe piept, oftează continuu, n-are nici o dorință determinată, nu știe să spuie în ce-i stă nefericirea; dacă se culcă și scapă de grijă în tot lungul somnului, când se scoală aceeași greutate îl apasă pe inimă; de vrea să citească se gândește la altceva și-i trec rândurile pe dinainte fără să prindă măcar o idee, vreun sens oarecare; dacă râd cei dimprejur, sunt veseli, i se pare o insultă adusă direct sentimentelor sale. În așa stare mă aflu pentru un moment, adică de vreo câteva zile continuu. Apoi s-a pus și o vreme urâtă, tristă, cu nori plumburii și cu ploaie măruntă, de-ți vine să-ți ieși din minți. Am citit un roman de Beyle Stendal, La chartreuse de Parme, dar cu toate unele calități bune ale scriitorului și cu toate cele câteva scene plăcute – mai ales amorul lui Fabrice pentru Clelia Conti în turnul închisorii – am rămas rece, deși am citit cu atenție tot. Plec de vacanță la Titu, sunt foarte curios să știu dacă întorcându-mă d-acolo am să fiu mai vesel cu soarta mea. Ș-apoi de n-oi fi ce vrei să fac, oi răbda și pace. Totuși mi se pare ceva supranatural să mai dau de mulțumire, să fiu vesel. În fine, om vedea.

                Astăzi am avut un moment de bucurie cu toate astea. La concursul lui Săvescu Mihail, cel pe care l-am și recomandat ministrului cu nota 7,75, am avut o altercație foarte vie cu Negulescu în privința notei de dat. Eu susțineam că merită mai mult, el mai puțin și, probabil, cearta noastră a fost auzită de către băiat; căci mai acum câteva zile am auzit de la Georgescu, un tânăr, că Săvescu spusese lui [I.] Paul cum mă luptasem pentru dânsul și-mi ziceam în mine: „iată un om căruia i-am făcut bine, fără ca să știe”. După ce am aflat cuvântul lui Săvescu, ziceam: „cine știe de m-o mai întâlni ca să-mi mulțumească!” Astăzi, mergând pe dinaintea hotelului lui Buch, am dat de dânsul. M-a salutat foarte respectuos. Dar nu aceasta m-a satisfăcut pe mine, cât ideea însăși de a-i fi făcut un bine. Am trecut înainte și simțeam că mi se încălzise șira spinării.

                Cred că una din cauzele care-mi aduce tristețea mea nemărginită este și faptul că sunt urât ca fizic. Mă uitam astăzi în oglindă și văzându-mi tăietura pe falca dreaptă și mai cu seamă ochii duși în fundul capului, cu cearcănul galben prin prejur, îmi ziceam singur: „niciodată în viața mea n-o să simt plăcerea unui amor împărtășit fără vreun amestec de interes la mijloc; cine m-o iubi, o s-o facă numai pentru vreun scop, nu pentru mine însumi. Și ochii-mi sunt răutăcioși, nu arată bunătatea de budist care aș vrea s-o am din natură”. Am auzit că sunt oameni urâți, dar urîciunea lor are o simpatie oarecare, o atracție născută din bunătatea sufletească, o bunătate de înger. Aceasta n-o am, sunt răutăcios ca un șarpe veninos, când mă mânii sunt ca o fiară care vede numai sânge înainte; nu am răbdarea nobilă a sufletului ales. Ce n-aș da încă atâta lucru să am! Am să încerc cu toate astea să mă arăt blând, bun și drept, așa încât cu simțul de moralitate pe care neîndoios îl am destul de dezvoltat să ajung un om cu însușirile de mai sus.

                Un alt motiv, dar ceva mai ascuns acesta, este desigur și nevenirea studenților și mai ales studentelor la cursul meu. Odinioară veneau așa de mulți la curs încât toate cele trei bănci din față și în părțile laterale încă altele erau pline doldora de fete; acum gradat, gradat am ajuns să am numai 4 în totul dintre fete și din băieți [de la] Școala Norm[ală] Sup[erioară] – negreșit fiindcă sunt subdirector aci – și câțiva externi, cei care au făcut conferințe. Și cu toate astea am făcut conferințe foarte atente și îngrijite. Mai cu seamă ceea ce m-a vexat a fost că la conferința d-șoarei Strătilescu a venit atâta lume câtă frunză și iarbă, lume bună, colege de ale fetei, și la conferința mea iarăși cele patru nelipsite.

                O altă cauză și cea mai puternică poate de tristețe este iubirea din ce în ce crescând pentru d-șoara Climescu[150]; e prea frumoasă ca să pot rezista plăcerii; de câte ori mă uit furiș la dânsa o văd cu fața pironită pe mine și privind ca printre gene la ochii mei. Am ajuns să cred că [este] o fericire să am mai multe ore pe săptămână pentru conferință. Aștept cu o nerăbdare vie fiecare zi de lecție și cred că ar fi o lovitură teribilă pentru mine dacă i-ar veni fetei o dată ideea să lipsească la o lecție măcar. Spuneam în derizie lui Negulescu într-o vreme că „de ar lipsi toate fetele, dar dacă ar veni dânsa aș merge mai departe mulțumit sau din contra, să vie toată lumea, dar dacă n-ar veni dânsa mi s-ar părea sala goală”, și acum am ajuns cu adevărat să văd împlinirea cuvintelor. Dar ce e bine, ce e rău, noi le-om suferi pe toate. Câte altele n-am mai răbdat! N-am plâns cu hohot o dată la Paris pentru o femeie care într-adevăr că iubea... dar pe un altul. Am plâns și, vorba lui Caragiale, am iertat-o și iată-mă acum intrând în altă vîltoare. Dar unde o ieși să iasă.

 

 

                Iași, 1895 aprilie 20

                Joi seara 10 ore

 

                Era vorba, ducându-mă la Titu, să mă mai bucur puțin, să mai ies din toropeala mea, din starea de nemulțumire în care mă aflam înainte de Paști; dar m-am dus și m-am întors tot așa; schimbare de-o fi venit apoi numai în rău a putut să fie. Ziceam în mine: „când oi vedea pădurea cu copacii mari și înmugurind de frunze, ori oi vedea iarba răsărind pe câmp și liniștea de la țară și nemărginitele șesuri din Muntenia cu linia munților Carpați și cu albăstrimea cerului de noapte la țară, o să-mi facă bine și noutatea lucrului are să-mi insufle plăcere și de viață și de muncă”. Din toate astea n-am văzut nimic. Cerul era senin, dar vântul îți scotea ochii cu praful și în fundul curții la nenea Costache n-am auzit decât cântecul brotăceilor. Cucul, prevestitorul primăverii care-l așteptam și-l doream, nu l-am auzit.

                Lucrurile s-au petrecut prozaic de tot. Am plecat la Giurgiu socotind că Dunărea imensă, largă, cum e dânsa când vin apele mari, are să-mi dea impresii plăcute și cu toate astea nimic. Dunărea deși mare, dar în copilărie am văzut-o mai largă, prin urmare nici aici surpriză. Lucru nou și iarăși nou îmi trebuie ca să-mi facă impresie. Astăzi pe vremea de ploaie și vânt cum era mi s-a făcut un urât fără seamăn și luând niște nuvele de Jules Clarche, Marcel și Saltimbanque, am plâns de mai multe ori, atins mai mult de soarta mea decât tocmai de povestirea artistului, care mărturisesc este excelentă. Îmi ziceam în mine singur, după ce am citit ambele romane, unde era vorba de niște ființe singure pe pământ iubind altă lume, „bine frate, amorul, sorgintea asta adâncă de bucurie și de întristare, să nu-l cunosc eu? Să rămân în viața mea numai cu iluzia lucrului, fără realitatea lui? Adică în toată viața mea numai să trec p-alături de cărarea dragostei, ca un om pe lângă dogoarea flăcării și să nu intru niciodată în sânul ei?” Primul vis al meu de iubire a fost Vasilichia Xantopol; ședea la Giurgiu, la colțul străzii Frumoase și Tăbăcarii, cea care duce spre stația mare; de câte ori nu ne-am făcut semne cu înțeles și nu am mers unul spre altul cu iubire și măcar o dată să vorbesc cu dânsa nu s-a putut. Ne-am depărtat unul de altul și tot un cuvânt nu ne-am spus. A venit apoi Maria Stoenescu, a murit acum de mult; cu dânsa era și mai viu decât mi se pare; îmi plăceau ochii ei la nebunie și dânsa s-a dus fără să schimb un cuvânt de dragoste. Apoi Maria Manolescu și în fine afacerea cea mai serioasă, poate singura când am fost prins adânc de o fată, e vorba de Poliana Cernovodeanu, și totuși lucrurile s-au stricat fără să fi avut măcar un moment de atâta plăcere, să zic unei femei „mi-ești dragă mult” sau să aud de la dânsa că ține la mine. Adică să fie scris ca eu pe pământul ăsta să trăiesc numai din speranță, din urma iluziei și nicidecum din veninul dragostei însăși. Am citit p-alocurea că iubirea pentru un om este o stare maladivă a sufletului, stare mai grea decât orice boală trupească. Ei bine, cu toate astea aș dori și eu să gust un moment din veninul acesta al iubirii și apoi să zac de dragoste o viață întreagă. Am început să cred că o îndărătnică prigonire mă împiedică de asemenea sentimente. Viața îmi este indiferentă de o vreme încoace; tot mereu dacă sunt în Iași mă întreb când o să isprăvesc să vie vacanța să plec la țară sau la Giurgiu; de sunt la țară repede mi se urăște și iar îmi zic „uf, de ce nu vine vremea mai repede de școală să mă mai duc la Iași” și așa mai departe. Ce viață poate fi asta!?

 

 

                Iași, 1895 aprilie 22

                Sâmbătă

 

                Azi noapte am visat un vis care mi-a dat prilej din resturile lui și din adause foarte multe să compun următoarea nuvelă interesantă dacă aș avea putința și timpul s-o scriu cum se cade. Se făcea că eram la Giurgiu și ședeam cu toții, adică mămița, surorile mele toate și nenea Vasile, în odăița de la mijloc din casele cele mici. Era vânt afară și izbea cu picături de ploaie mari în geam și tremuram cu toții de frig, frig umed deși strânși toți la masă ar fi trebuit să fie mai cald. Nu vorbeam nici între noi, eram toți triști de moartea surori-mi Olympiada; mămița doar împărțea din când în când câte o bucățică de carne din talerul de la mijloc, la copii. Eram pe sfârșite, când deodată ni se păru că trosnește ceva în tavan, un trosnet foarte particular care ne făcu să ne uităm unii la alții sperioși. „Ha! este vântul afară care izbește în grindină, nu e nimic, mâncați înainte copii” zise nenea. Noi am ascultat și doar că ne încercăm punând mâna la frunte să împiedicăm razele lămpii să ne dea în ochi, încercam să răzbatem printre geamuri întunericul negru din curte. Pe cât fusesem de tăcuți, ajunseserăm și mai tăcuți. Prin pod mi se părea că calcă cineva și ne era teamă. „Ha! Sunt șoarecii, ori sunt pisicile prin pod”, ne spunea nenea și se uita la mama foarte întrebător. Mai stăturăm o vreme și vântul se întețea tot mai tare și picăturile de ploaie izbeau ca alicele în ferestre. Suna acoperișul casei și urloiul sobei țiuia. Cum nu vorbea nimeni, ni se făcuse frică nouă tuturor, mama doar ce mai zicea din când în când să mâncăm, fără ca să miște nimeni. Fiindcă se lăsase frigul de umezeală, cel mai rece frig, mama aprinse lumânarea de permanțel și pleacă să facă focul. După ce aduse lemne și le așeză pe surcele în sobă și pică nițel gaz, dete foc cu lumânarea și vântul și surcelele uscate, și soba, că era nouă, aprinse focul mare și după deschiderea portiței la sobă flăcările aruncau umbrele noastre pe peretele casei și le jucau foarte repede căci lampa fusese stinsă. D-abia se făcuse puțin mai cald și iarăși un mers de pași se auzi în pod, apoi părea că descinde o scară și se oprește. Mămița plecă din nou cu lumânarea aprinsă la flacăra focului p-afară și după ce căută ce căută se întoarse din nou înăuntru: „nu e nimic, am căutat pretutindeni, am închis ușa de la pod cu lacătul, am pus veriga la ușa din sală, suntem zăvorâți bine, n-are cum să intre, cine o vrea să intre”. „Uf, ce urât mamă – zise soră-mea –, vremea asta de afară, ploaia și urâtul mă iau de grumaz”. Ne strânserăm de astă dată împrejurul gurii sobei toți, care pe scaun, care pe ladă, care pe grămăjuia de lemne și nu vorbeam nimic, parcă așteptam ceva. Se culcase băiatul surori-mii mai mari în pat și dormea liniștit fără să simtă nimic; de altminteri nici nu mâncase la masă. Când deodată trosni mai tare decât oricând ceva, părea că trosnetul venea din altă parte și, cum urla vântul, auzeam parcă ușa zăvorâtă hîțânându-se ca și cum ar fi cercând cineva s-o deschidă. „Mamă, mi-e frică – am zis eu –, ce trosnește p-acolo?” „Să bată pustia maică, nici eu nu știu ce tot trosnește, e vântul maică, suflă prea tare!” „Ce vreme, ce vreme! Și nu mai stă vântul și nu mai încetează ploaia”.

                Toți eram vineți de spaimă și nu îndrăzneam nici să respirăm măcar. Când în fine auzirăm un foșnet parcă la ușă și țâțânele scârțîind ca și cum ar fi închis sau dat de perete poarta. Noi ne strânsesem împrejurul mamei și toți cătam să ne alipim mai mult de dânsa, care ședea la gura sobei pe scaun. Flăcările din sobă se cam păliseră și se micșoraseră mult, de la o vreme nu se vedeau decât unele limbi verzui-albastre pîlpîind când într-o parte când într-alta a lemnului ars, prefăcut în cărbune roșu de la mijloc. Pe pereții albi se mișcau numai rareori umbre nedeslușite și înecase întunericul și oglinda și scaunele mai departe de noi și nu se mai vedea decât umbrele noastre în loc de trupurile noastre. Afară era tot vânt cu picături de ploaie, dar în casă cel puțin era cald și parcă ne luase încet somnul. „Mamă, vezi tu colo la ușă, o dungă subțire roșiatică gălbuie, printre pragul de jos și pulpana ușii – zise soră-mea cea mare – parcă ar fi o lumină în săliță, sau mi se pare mie?” „Ți se pare maică de frică”. „Mamă – zise cea mijlocie – și eu parcă văd dunga de lumină, nu mi se pare”. „Culcați-vă maică, nu vă mai uitați într-acolo”. Era straniu faptul că dunga roșiatică se mișca din loc continuu, cum se mișcă de regulă ochiul alb al unui reflex de oglindă izbit de soare. Toți tăceam în casă și urmăream neliniștiți jocul dungii subțiri pe lângă pragul ușii. Ni se părea că aci se apropie, aci se depărtează, aci se stinge de tot, aci se aprinde mai viu. Într-un rând, văzurăm deodată cu toții aprinzându-se viu în săliță și toate crăpăturile ușii lăsând să treacă fire, fire de lumină. „Ai văzut, țațo – ziceam eu – ce lumină”. „Da”. Și nici nu mai ne șopteam de spaimă, vorbeam doar numai din ochi. Mămița aprinsese lampa, dar ce folos, vedenia din săliță tot nu dispăruse; pentru noi în casă era ca și cum nu ar fi fost lumină. Trecu o vreme și părea că frica ne mai lăsase odată cu dispariția arătărilor. Când vântul din nou suflând, ni se păru că bagă pe coș un vârtej de aer rece. Tremuram mai mult de frică decât de vârtejul de aer rece. La urmă ușa hîțânându-se, clanța dând zgomotul ei când o apăsa cineva, văzurăm cu ochii noștri, văzurăm bine, cum mai întâi o lumină roșie-portocalie străbătu în casă, parcă era o bură de aur aprins, și apoi ușa săliței deschizându-se singură de perete inundă odaia cu o lumină puternică. Încet, pe ușă văzurăm piciorul, apoi trupul întreg și în fine intrând în casă, îmbrăcată în veștmintele de groapă, sora noastră Olympiada, cu pantofii ei de atlas, cu rochia albă, și ea frumoasă la față, cu ochii ei albaștri, cu părul blond, intra mereu, se apropia de noi mereu și părea că surâde. Fața doar îi era străvezie.

                Mama se sculase în picioare, eu îmi ascunsesem capul în poala soră-mi și nu mai vream să mă uit, după ce închisesem ochii; dar vedeam totuși lămurit pe soră-mea moarta mergând mereu, blondă, cu ochii mari, albaștri fin și cu fața galbenă. Cu o vorbă dulce, șoptitoare, parcă n-ar fi vrut să deștepte copilul din pat adormit, și rar auzirăm: „Ce, nu mă mai cunoașteți, nu mă vedeți, sunt tot eu! Mămițo, uită-te la mine, nu-ți fie frică, vezi-mă, tot eu sunt. M-am sculat din groapă să viu la voi, să vă mai văd. Mi-e frig înăuntru, în pământ, căci s-a pus ploaia și picură rece peste coviltirul coșciugului și mi-e frig, și mi-e urât, și mi-era dor de voi. Mamă, mamă, nu fugi de mine, pune mâna pe mine și mă vezi ce înghețată sunt”. Și era dulce vocea ei și mângîietoare și plângătoare și mama fără sfială, căci toți pierduserăm frica, ne era milă de sora noastră, s-apropie de locul unde stătea vedenia: „Maică, dragă, ce ai, ce te mâhnește de ți-ai lăsat tu groapa și ai venit aici la noi? Nu ești bine adăpostită, nu ți s-a făcut slujba morții bine, ce ai maică?” „Mamă, mi-e urât acolo singură în groapă, este întuneric, e umed și rece; mă pătrunde frigul prin toate oasele și sălciile de pe groapa vecinului, când bate vântul mai tare, vîjîie și urlă și mi se face frică. Mamă, mamă, ce bine eram cu voi, așa bolnavă cu suferințe. Acolo în pământ nu există nimic din ce spune religia, nu e nici iad nici rai, nu e nici înger, nici diavol, e pustiul, e golul, e noaptea rece, adâncă; nu se văd stelele, nu e lună, nu e lumină; timpul trece greu și încet; și mi-e greu, mi-e tare greu când știu deasupra-mi pământul. Aud lumea mergând pe deasupra-mi, aud plânsetele tuturor și plâng și eu și mi s-a făcut groază de mormânt. Mamă, lasă-mă cu voi, sau dă-mi pe Fănică, băiețelul, cu mine să-l am în groapă, cu el mi-o mai trece vremea. Află că în coșciug omul nu e mort, doar nu poate mișca, nu poate vorbi, striga, încolo simte tot, aude tot. Nu este schimbare nici una între omul mort și omul în catalepsie, afară numai că unul se scoală odată din somnul său, celalt veghează într-una. Bucurie acolo nu este: durere într-una, plânsetul într-una și urâtul, urâtul este groaznic. Mamă, mamă, dați-mi pe Fănică cu mine, să am cu cine petrece în groapă”. „Maică, maică, tu nu ești mulțumită în groapa ta. Doamne, cu ce ți-am păcătuit să mă blestemi cu așa rele”. Și a podidit-o plânsul pe soră-mea, a podidit-o pe mamă-mea, pe noi toți și plângeam cu toții, căci vedenia era a noastră, era corpul imaginar al unui suflet iubit al nostru și ne durea sufletul de dânsul să-l știm singur în mormânt și izolat.

                Așa am stat cu toții o noapte întreagă; a doua zi, când s-a făcut ziuă, eram cu toții nedormiți și cu ochii umflați de plânset. După câtva timp, bolnăvindu-se copilul, l-am pierdut și pe dânsul și mama l-a îngropat în același loc cu Olympia.

 

 

                1895 mai 20

                Sâmbătă noaptea, 10 1/2

 

                Cântă muzica la hala de bere și cum stau cu ferestrele deschise aud din când în când până și cele mai neînsemnate variații ale diferitelor instrumente. Este o noapte splendidă, senină, precum a fost și ziua întreagă și totuși am plâns, cum nu mi s-a întâmplat de mult. De lecția trecută d-șoara C[limescu] a lipsit și căutam eu să-mi explic absența. În prima lipsă însă lucrul a mers mai ușor, căci îmi ziceam mereu în mine, probabil a fost o întâmplare care a împiedicat-o și va veni desigur lecția viitoare. Astăzi, după ce am vorbit cu Arghir aproape o oră despre situația studenților normaliști la concursuri și la catedră, am recitit conferința mea asupra lui Lysippos, Apollo din Belvedere și Venus din Millo, pe la 11 am pornit-o spre Copou. E luna de mai și pomii, adică salcâmii, sunt în floare, este un aer parfumat cum arareori am văzut și mă simțeam mâhnit în suflet de așa mândrețe de natură. Evident, nu corespundea lumea din afară cu cea dinăuntrul meu. După masă am pornit-o la Tuffli, unde am citit „Le Temps”, precum fac obișnuit după Paști aici în Iași, și într-un loc unde era vorba despre Alexandro Soler, care a lăsat averea sa de mai bine de 5 milioane Regenței Spaniei, mă podidiseră lacrimile gândindu-mă ce nedreptate mi se face fiind lăsat de studenți în general, de d-șoara C. în particular. Cum spuneam lui Negulescu: „ce interes vrei să pun în conferințele mele când văd cu ce lipsă de interes stau băieții în clasă”. Și așa de tare mă prinsese lacrimile și găseam că nedreptatea este așa de strigătoare încât, temându-mă la o vreme că pot să fiu întâlnit de cineva dintre cunoscuți, am luat-o prin curtea bisericii de lângă hala de bere și am trecut în strada paralelă cu [strada] Lăpușneanu. Prin curte auzeam niște bibilici cântând monoton țipătul lor trist și cu toată nevoia mea a trebuit să zic „ce stupide păsări, Doamne!”

                Ceea ce mă frământa pe mine, o simțeam lămurit și mă prindeam eu singur pe mine, era grija mea d-a n-o regăsi în clasă pe dânsa, pentru mine toți ceilalți erau simple nule, numărul nu era decât dânsa, ca să împrumut comparația aceasta pretențioasă a lui Victor Hugo. Mă rugam în minte și deseori mă surprindeam zicând: „în definitiv ce poate face D[umne]zeu în afacerea asta?” Vedeam sigur că ajutor nicăieri nu era de găsit, tăria trebuia s-o găsesc în mine. Când am ajuns în aula Universității și am văzut ușa sălii de perete și goală clasa – nu venise Naum – parcă mi-a băgat un cuțit în inimă. A venit îndată d-șoara Zaharia să-mi ceară să facă ea studiul asupra „Sarcofagiilor din Saida” și după ce am vorbit cu dânsa o vreme am intrat în clasă, tot purtând în mine speranța că într-un colț cumva o voi găsi-o. N-a venit nici astăzi și deși aveam studenți mai mulți decât altă dată și vreo două d-șoare, expunerea conferinței a fost mai mult plicticoasă decât plăcută. Înainte d-a intra în clasă, îmi spuneam singur: „acum pot bine suferi lipsa ei, dar după conferință ce mă fac de n-o văd la curs”. Când am ieșit din clasă mă miram singur de ce tărie de caracter am, să nu-mi pară rău aproape deloc de lipsa ei. Și cu toate acestea de nu era Volenti cu babillagiul său nu știu ce mă făceam. Iar a dat beleaua pe mine; vindecare lucrului găsi-vom sau este o simplă iluzionare din parte-mi ac[eastă] iubire care mă amenință întrucâtva. Vom vedea și vom aștepta.

 

 

                1895 iunie 13/25

                Marți seara

 

                Sunt acum într-o stare foarte curioasă. Sunt mulțumit eu, nu sunt, care din două? Nici una din supoziții, dar și amândouă tot deodată. O stare nedefinită, unde intră ceva neliniște, adăst o bucurie, deși actualmente sunt în faza melancoliei dulci, fără durere. În ce privește domnișoara, lucrul pare că se aplanează, cum se aplanează totul cu timpul. Am mai întâlnit-o, e o vreme, la grădina Copou seara, venea din jos, pe când eu o porneam spre casă. Eram cu Negulescu. Deși nu o văzusem la față, dar după mersul ei, după silueta elegantă și înaltă a trupului, și după bătăile de inimă am înțeles că e dânsa. Spuneam mai târziu lui Negulescu: „vezi că nu mi-e indiferentă ființa asta?” Într-altă seară am văzut-o în grădină la Copou, se plimba cu frate-său, ori cine o fi fost tânărul cu dânsa. A trecut pe lângă scaunul meu, a privit îndărăt puțin surprinsă; d-atunci n-am mai văzut-o și nu știu dacă s-a limpezit tot în cugetul meu.

                Trecând la altă ordine de idei, sunt convins că o câmpie așa de bogată, frumoasă precum este câmpia Bahluiului a fost cu neputință să rămâie nelocuită în vremea preistorică. Am pornit-o cu ochii în toate părțile să văd un punct strategic, care să comande întreaga vale, și privind de la mine, din Școala Normală, casele lui Negruzzi de lângă gară, mi s-a părut după poziție cel mai fericit dealul cetățuiei Frumoasa. Îmi ziceam eu privind dealul din depărtare: „este o muchie de munte destul de repede urcându-se din câmpie, stă la mijlocul câmpiei și domină și drumul care duce spre Vaslui”. Din depărtare mai ales vedeam coasta dealului rupându-se deodată și înălțându-se ca un zid și mă convingeam mereu de importanța locului pentru un oraș preistoric. Mă furnica părerea de neastâmpăr; vream cu orice preț să mă duc să studiez de aproape colina. Am luat pe [Gr.] Buțureanu, pe Miron Pompiliu și în trăsură ne-am suit până la poarta intrării cetățuii. M-am convins pe urmă că dealul nu domină în realitate câmpia, căci de o parte îi iese colina Galatei înainte și oprește vederea înspre occident, și cealaltă muchie împiedică vederea spre orient. Ș-apoi panta muntelui nu este abruptă, se poate ușor escalada de vreun vrășmaș venit din câmpie.

                Mâhnit, am pornit-o acasă. Trecând la urmă cu trăsura pe lângă Frumoasa, în vale, mi s-a părut că văd unele colinițe, „acestea sunt movile”. M-am întors în altă zi pe jos și am vizitat lucrurile cu deamănuntul. Am scobit puțin pământul în partea unde făcuseră gaură lucrătorii de la cărămidăria din vale; n-am găsit nimic. Ba am alungat și doi câini care mâncau dintr-un cal mort. „Acestea sunt oase de vreun mamut preistoric, îmi ziceam eu, păstrat în humă neatins, precum s-a păstrat în zăpezile Siberiei”. Am făcut ocolul Frumoasei și-am ajuns la părerea că acest loc ar fi putut să fie o locuință preistorică, dar numai dacă a fost apă de jur în jur. Am plecat și d-aci cu inima frântă; pe drum însă mi-am adus aminte că Buțureanu zisese: „partea cea mai veche a Iașului este acolo unde se află acum palatul administrativ”. Mi-a fost destul atât că am și pornit-o cu atenția pironită pe palat. Am observat că zidirea e făcută pe un deluț aproape de gârlă, de Bahlui – din toate localitățile presupuse de mine aceasta e singura mai aproape de rîu și știut este că existența unei gârle hotăra de existența unui oraș – de unde se vede minunat în toate părțile, domină în adevăratul sens al cuvântului întreaga câmpie. Aici nu mai încape îndoială. M-am suit pe dealul palatului și care mi-a fost mirarea că am găsit împrejurul dealului pe muchie un zid foarte gros, cu reparații printr-însul din timpuri mai noi; apoi existența unui șanț de jur în jur, mai ales dinspre partea răsăritului. Să nu fie aici prin urmare adevărata cetate? Poziția în orice caz e admirabilă. Biserica de alături, îmi ziceam eu, trebuie să fie clădită pe cimitirul vechi, este un principiu constant păstrarea localurilor mortuare și altele dintr-o perioadă de timp în alta. Mă uitam înspre coasta dealului care se prelungește spre est și mă uitam să văd cimitirul preistoric. Când am întrebat azi pe Gr. Buțureanu de s-au găsit cumva antichități în Iași, mi-a spus că da, „pe ulița care o iei în fața bisericii Trei Ierarhi”. Nu mai încape îndoială, supoziția s-a adeverit, acum tot ce trebuie este facerea de săpături. „Ajută-mi Doamne, fă-ți cu mine minunea asta!”

 

 

                [18]95 iunie 24

                Sâmbătă, ora 5 seara

 

                Plouă afară mărunt și neavând ce face mă apuc să scriu aici ceva. Vorba mea: „astăzi cerul este acoperit cu nori, dar poate mâine s-or risipi norii și va rămâne splendoarea cerului curată și frumoasă”, niciodată nu s-a adeverit mai tare decât în ultimele zile. Mai acum trei zile eram foarte plictisit, mă aflam într-o stare de supraexcitare nervoasă. Fiind la Tuffli, vine P. Missir – care tocmai ținuse un discurs, speech, în onoarea lui Catargiu – vesel la mine: „știi, d-l Maiorescu a venit aici și pledează la curte. Nu te duci să-l vezi?” „Ba da, când s-o întoarce de la Curte mă duc la hotel la dânsul”. Pe urmă îmi făceam reflecția: „totdeauna, de câte ori am fost la masă la Maiorescu tot emoționat și tot jenat, niciodată degajat; ce să mai caut la dânsul; desigur n-are nici o plăcere să mă vadă”. Pe urmă mi-am zis singur, mi-a fost profesorul meu, ce brumă de bun am primit de la străini, de la el am primit mai mult; se cuvine să mă duc de politețe dacă nu de recunoștință.

                Am pornit-o spre hotelul Binder și de la poartă am întâlnit pe doamna Maiorescu pe balcon. M-am făcut că n-o văd și apoi întrebând pe portar dacă e sau nu d-l M. acasă, aflând că era sus, am lăsat o carte și m-am întors. Pe urmă mă felicitam singur în mine: „iaca, singura dată când n-am făcut pe prostul și n-am vrut să văd pe doamna”. Mă așteptam la cartea mea să vie măcar M. să-mi facă o vizită. N-am dormit după prânz mai deloc bine, tot în așteptarea lui. Dacă am văzut că nu intră nimeni pe ușă la mine, m-am dus la Tuffli. Seara de multă plictiseală și foarte nemulțumit cu mine însumi – când mă uitam în oglindă îmi vedeam figura urâtă, meschină și exclamam singur „frumusețe morală nu este, nu există decât cea fizică” – am luat un roman de Hector Malot, Seductori, numai pentru ca să-mi petrec timpul de seară, căci începuse să picure și norii negri și groși dinspre Siret îmi spuneau clar că de făcut plimbare nu era. Când am început romanul și am înțeles intriga sărmanei Hellena și lupta ei contra mediului corupt și pervers, mai la fiecare pas mă opream, izbucnind într-un plâns fără lacrimi, numai cu hohote. Ochii și pleoapele îmi erau uscate și fierbinți și de multe ori mă pomeneam zicând: „ce nenorocit, ce nenorocit sunt!” Toate scenele de luptă ale sărmanei fete cu oamenii dimprejuru-i mă atingeu adânc și mă împingeau spre plâns. De nenumărate ori am căutat să mă liniștesc prin cuvintele: „oh, c’est bete à qui je fait”, dar degeaba, plânsul și durerea mergeau înainte. O frază mereu îmi venea în minte: „fă-ți datoria și mergi înainte”. Această expresiune care-mi da oarecare liniște, desigur n-avea cine știe ce putere misterioasă ori cabalistică pentru mine, dar îmi arăta sacrificiul meu față de plăcerile lumești. „Fă-ți datoria și mergi înainte” însemna pentru mine „ce-ți pasă dacă ăilalți, cei dimprejurul tău, au sau nu vreo idee bună de tine, tu mergi înainte că zilele frumoase, senine nu se poate să nu vie”. O idee mă frământă pe mine adânc, nu vedeam în situația mea nici o rază de nădejde măcar că vreodată am să găsesc vreo femeie care să mă iubească și s-o iubesc și să-mi dea și mie iluzia fericirii acesteia. A clădi o casă pe singura iubire, a lua o femeie din dragoste adâncă și numai pentru că e frumoasă, găsesc că este o greșeală. Nici o familie care se sprijinește numai [pe] pasiunea născută din formele divine ale unei femei frumoase, sau pentru femeie, ale unui bărbat frumos, nu poate dura. Și aduceam exemplul lui M-e Carré și soției sale. Acesta luase o femeie frumoasă din iubire. Ambii au trăit 10 ani fără nici o umbră de ceartă; când deodată femeia află că bărbatu-său o trădase în șir de 3 ani. Venise femeia X, nevasta unui alt avocat ca să ceară probabil explicații amantului său, lui Eugene Carré, pentru că o lăsase – aflase de legătura ac[easta] bărbatul doamnei X și trimisese martorii săi lui Carré –, dar la ieșire, din întâmplare, întâlnește această femeie pe doamna Carré și o apostrofează: „pour vous, voilà ce que j’ai a dire, votre mari est mon amant depuis trois ans”. „Malheureux, qu’est ce que je vous ai fait pour que vous me tretiez de la sorte”. În zadar cade Eg. Carré în genunchi la picioarele femeii sale și cere iertare, ea nu se mai uită, „non, j’aime mieux mourir” și se duce în odaia ei și ia o sticluță cu otravă. Carré trece la sine și-și trage un glonț în cap, care-i pătrunde tâmpla și creierul și iese pe tâmpla cealaltă ca să se turtească de peretele casei. Nenorocita femeie auzind: „oprește-te, te iert, te iert de tot” zicea ea, dar văzând fapta și moartea iremediabilă a ființei cele mai iubite de dânsa, ia revolverul și-și trage și dânsa un glonț și rămâne moartă pe loc. Carré a mai trăit un ceas și ambii au fost îngropați într-un loc. Pe baza acestei drame mă sprijineam ca să nu mai cred niciodată în jurămintele de amor și în trăinicia unei căsnicii făcute pe dragoste. În fine, eram abătut citind romanul lui Malot. A doua zi de dimineață, cum am deschis ochii și m-am spălat am luat cartea în mână și până la 12 fix am dat-o gata, după ce am mai plâns puțin.

                Când am plecat pe drum cu ochii plânși, în dreptul lui Buch întâlnesc pe Maiorescu în trăsură cu altă persoană și ceea ce m-a prins mirarea a fost că dânsul s-a întors repede ca și cum s-ar fi temut să dea ochii cu mine. „Evident, îmi ziceam eu, are ceva contra mea” și am pornit-o mai departe, dar foarte scârbit. După prânz și mai neliniștit și seara neavând ce face mai bun am pornit-o la „Zimbru” unde am luat un scaun la masa din stânga chioșcului dinspre câmpia Bahluiului și mă uitam cu fața întors spre gară și cu spatele la publicul din grădină – era grădina plină de lume. Luna, divina lună, mare cât un glob de lampă electrică, se găsea ascunsă printre pânza norilor negri. Dar se risipeau vaporii văzând cu ochii și în liniștea ei din înălțime a ieșit întreagă de sub pânza neagră. Contemplam frumusețea cu ochii și cu sufletul, având pălăria pusă pe scaun și paharul de bere înainte. Și uitasem complet de lume, de necaz; poate doar ceva melancolie, încolo o stare sufletească foarte plăcută omului. Când mă pomenesc întrerupt de d-l M[aiorescu], care ținea pe doamna la braț și mă apucă de umeri. Așa de am fost surprins încât pe urmă și d-l M. o spunea suroră-sei și lui P. Missir, care venise la masa noastră, adică cea aleasă de Humpel și unde ne-am așezat și noi cu M., că „l-am surprins foarte tare”.

                Am vorbit la masă despre toate, mai cu seamă când l-am întrebat pe M. „cine este D. Nanu, cel cu poezia din Convorbiri?” „Nu-i așa – zicea el – e ceva nou, ceva exotic, străin până acum, ce n-am mai văzut în literatura noastră?[151] Dar să vezi acum o poezie foarte frumoasă, numai din 6 strofe, compusă de un tânăr de la Paris, anume Cruceanu, care are drept subiect (ac[eastă] poezie) moartea lui Lecomte de l’Isle, făcută în spiritul poetului francez; dar așa e de pătruns de Buddhaismul indic și de simțul de desfacere de viață a buddistului, punând pe Lecomte de l’Isle să intre în sânul Nirvanei unde este pacea și liniștea vieții, încât îți face impresia cea mai vie!” „E ovrei, Cruceanul ăsta, d-le M. – zicea Missir –, e de aici din Iași?” „Se poate, dar are talent, bată-l sănătatea, cu el se începe chiar numărul de iulie din Convorbiri[152]. Apoi schimbând vorba: „dar Evolceanu, cum mai scrie, ce spiritual, ce ușor, ca franțujii scrie de frumos. S-a făcut acum și se înjghebează continuu împrejurul Convorbirilor un curent cu scopuri artistice, foarte puternic. A fost destul să vie o sumă de tineri din străinătate și să arate socialiștilor că arta nu e pentru dânșii, ca să-i afunde cu totul. Pentru ei este politica, este clubul muncitorilor, dar nu viața mai înaltă, mai nobilă, dezinteresată a artei”. Eu eram foarte satisfăcut de cuvintele astea și când mi-am luat concediu nu știam încotro merg de bucurie, mai ales de ceea ce auzisem de Cruceanu; la fiece pas exclamam: „ce frumoasă generație e generația noastră! Și cum avem să punem mâna pe cultura lumii”. Alteori mă pomeneam pronunțând în gura mare: „ce nobil lucru e arta și ce frumoasă este viața când ai pentru ce s-o trăiești”. Un domn care mergea după niște dame, văzând că gesticulez și auzindu-mi cuvintele se uita la mine mirat, dar cum luna intrase în nori nu m-a cunoscut. De altminteri am trecut pe trotuarul celalt și dând peste Gr.Buțureanu am revenit din nou pe caldarâmul cu domnul care se mira de mine. Când am ajuns acasă eram prea excitat ca să adorm îndată.

                A doua zi eram invitat pentru dejun la M[aiorescu]. M-am ras frumușel, mi-am pus hainele cele noi, am făcut câteva tururi pe ulița Lăpușneanu și pe la Mitropolie și la 12 fără un sfert am fost în ființă la hotelul Binder. Am găsit pe doamna, scria o scrisoare, și cum m-a rugat să trec alături până o isprăvi o scrisoare, m-am pus frumușel să citesc un jurnal. Cred că astăzi a fost prima dată de când eu am vorbit cu M. liber fără nici o jenă și probabil cu forma mea particulară, atrăgătoare, „dulce”, precum îmi spunea unul care asistase la o conferință a mea. Ce am vorbit, iată:

                Când a venit M. am scos din buzunar ciobul găsit în jos de Sf.Lazăr, care poartă desenuri și are tehnica particulară olăriei din epoca de piatră: „știți d-le M. că Iașii a fost locuit în epoca de piatră de oameni și că acum 5000 de ani, adică 3000 a.Ch. arienii cutreierau părțile acestea. O probă o am la mine, uite ciobul acesta, care e caracteristic. Vezi d-ta, teoria mea expusă în Convorbiri se adeverește pe zi ce merge”. „Așa este, știi d-le A. că am citit, este o vreme, în N[ew] Freie Presse, o dare de seamă în care se spune că ossieticii care trăiesc acum în Caucaz au în legendele lor știri sigure că odată dânșii au clădit Iasy, după cum se vede în numele acesta, osieticii=Iasy”. „Păi da, teoria mea, care am luat-o în parte din Schrader, cu deosebire că în loc de sudul Rusiei am admis Dacia, pare că capătă o întărire însemnată din faptul dolmenelor. Se aducea un argument contra Daciei ca patrie primitivă ariană faptul că aici nu s-au găsit așa monumente și dolmenele sunt caracteristice mormintelor arice. Lucrul însă se schimbă: căutând să văd de nu cumva există și la noi asemenea monumente, am găsit în Cezar Bolliac[153] o relație făcută asupra unor pietroaie uriașe puse în formă de casă pătrată, exact, zice dânsul, cu un dolmen din occident, reprezentat în John Lubbock. Eu o să mă duc vara asta acolo, voi face săpături oarecare și de se adeverește lucrul, atunci ce frumusețe pentru părerea susținută. Vezi d-ta d-le M., ac[ești] dolmeni au cam raportul de vechime între ele următorul: cu cât ne depărtăm de la vest spre est, pornind de la Oc[eanul] Atlantic, cu atât monumentele ac[estea] conțin obiecte cu desenuri mai primitive; precum, de asemeni, dolmenele din Suedia sunt mai noi în raport la cele din Pomerania. Pe de altă parte ele sunt mai noi în Indii și mai vechi în Caucaz, pentru ca să fie cele mai vechi în sudul Rusiei. Prin urmare se impune părerea că există un centru comun, aici în Europa, de unde au pornit clăditorii acestor morminte uriașe. Și la noi trebuie căutat ac[est] punct”. „Crezi d-ta d-le A. ca numai ac[est] dolmen să fie în România?” „Nu, dar nu au fost observate altele. Acum de curând Undset a făcut un studiu asupra Terremarelor din Ungaria. Ei bine, s-a constatat că ac[este] terremare nu sunt altceva decât un fel de locuințe lacustre, adică lăcașuri zidite pe pari, dar nu în mijlocul lacurilor, ci pe uscat, înconjurate numai cu un val [de pământ] uriaș care slujea pentru apărare. Ei bine, s-a constatat că terremarele din Ungaria prezintă un stadiu de dezvoltare anterior terremarelor din Italia; concluzia lui Undset este că locuitorii terremarelor din Italia sunt veniți din părțile Ungariei. Va să zică un alt argument p[entru] teoria mea. E frumoasă și istoria, d-le M., când e privită în așa chip”. „Ai să scrii d-ta asupra acelui monument dolmen dacă-îl găsești în ființă după cum afirmă Bolliac?” „Da, d-le M.”

                La masă am vorbit iarăși numai eu. Despre Negulescu venind vorba, am spus unele din cauzele care-l fac pe Neg[ulescu] să fie abătut. A spus M., vorbind eu despre aspectul corect, ceva cam al franțujilor la 1830, al lui Negulescu, că într-adevăr Neg[ulescu] are ceva „amor propriu” mai mult decât alții și mai cu seamă este ceva „prețios”, dar acestea nu-s defecte, fiindcă dânsul nu pleacă dintr-un punct de vedere personal, așa e felul său. În fine, n-am înțeles tocmai bine ce zicea, sau dacă am înțeles mi-am uitat. Am mai vorbit despre petrecerea mea prin Atena, i-am făcut descrierea câmpiei Attice, am vorbit ceva despre petrecerea prin Arcadia și povesteam întrecerea cu catârii pentru o sticlă de bere, precum și lupta ajogiatilor de a ne da jos după asini, fie la urcuș pe munte, fie la scoborâre, fie ținând dârlogii animalului nobil la șosea. Părea că-l interesează foarte mult, dar a trebuit să ne sculăm în urmă. El îmi zicea continuu, „să scrii d-le A. ac[este] amintiri ale d-tale din Arcadia, ce frumoase lucruri sunt și să le spui așa în felul cum le povestești”. Mi-am luat pălăria, am sărutat mâna doamnei și am pornit-o foarte satisfăcut de mine și de companionii mei de masă. Diseară sunt invitat la m-me Humpel.

 

 

                1895 noiembrie 18, Iași

 

                Coane Mihalache[154], după o muncă seculară de mai bine de 3 nopți și 3 zile, am izbutit în fine să expun într-o limbă elegantă, nobilă și divină tot ce eul meu a putut să creeze. Rodul ostenelilor mele ți-l trimit cu poșta și sper că trenurile ți-l vor aduce curat și luminat și viu înghețat. În fine, ce mai vorbă, citește și din cititul scrierii mele luminează-te și dintrânsa scoate regulile tale complicate pentru cunoașterea frumosului. Eu sunt entuziasmat de ce-am scris; și ori de câte ori mă apropii de scrierea mea mă apucă o evlavie infinită de mine și-mi zic: „ce păcat, măi băiete, că soarta nu a făcut să fii definitiv la catedră!” Și alte multe mai spun eu despre mine, cam tot în același sens. Acum iată ce sfaturi părintești îți dau: ia articolul meu, după ce te-ai spălat pe mâini și pe ochi, fă focul în sobă și așteaptă până s-o face vâlvoarea mare, stinge lampa și apoi la gura sobei, cu sfințenie și cu reculegere, citește scrierea mea frumoasă. Când vei citi despre noaptea senină din Hellada închide ochii și cearcă, filosofule, să-ți închipuiești cerul albastru al Helladei cu „stelele mari, colorate și strălucitoare” precum spun eu acolo la articol. Apoi când vei ajunge la comparația făcută cu valurile mării înfuriate, iarăși să închizi ochii și rămânând mut să-ți zici în minte „bre, da frumos este!” Așa să faci băiete, că de unde nu, te dau lui conu Sarsailă să-i vorbești despre eu și non-eu. Dacă vezi că singur nu prea te emoționezi, chiamă și pe scepticul Evolceanu și fă-l mușteriu al articolului meu, căci eu am convingerea că afară de tine, zețarul tipografiei și Evolceanu cu mine nu mai am alt cititor. În fine, după ce vei fi adorat și contemplat articolul meu, ia-l cu binișorul și du-l la gazetă, la „Convorbiri”, și pune-l moț în frunte, că eu sper numai cu dânsul să aduc la „Convorbiri” abonați nenumărați.

                Încolo ce să-ți mai spun? Eu sunt bine și doresc ca și mica mea epistolă să te găsească în momentele cele mai fericite ale vieții d-voastră. De întâlnești pe Negulescu spune-i că eu am întârziat în locul celorlalți profesori să despecetluiesc scrisoarea ministerială trimisă pe numele lui aici și unde onor minister zice aidoma: „îți acord concediul cerut până când vei ocupa catedra provizoriu”. Spune-i să se bucure și să dea din coadă. Pe Evolceanu mai ia-l la un șah și trage-i o bătaie bună ori mai spune-i din când în când cum stă filosofia și discută cu el că tare, drăguțul, îi place să discute cu tine. Te salut și la revedere peste o lună. T[eohri] A[ntonescu].

                P.S. Mi-ai făgăduit o farsă; fă ce poftești numai scrisoarea asta să n-o publici, după cum mi s-a spus prin telepatie.

 

 

                1895 noiembrie 21, Iași

                Marți

 

                Astăzi, în preziua primului curs de istorie la Universitate, mi s-a întâmplat o afacere care poate să aducă mult în viața mea. Din pricina concursului meu amânat a trebuit să merg la P[oni] să-l rog pentru publicarea concursului pentru februarie, deși-l rugasem prin scrisoare telegramă. În prima dată când am fost, am întâlnit pe doamna, care m-a primit foarte amabil. Am vorbit cu dânsa și primind asigurarea că voi fi înștiințat îndată ce va veni P. am plecat. Într-adevăr, peste trei zile mi-a anunțat sosirea pentru marți a ministrului; iar seara o nouă carte de vizită în care-mi spune că dorința mea a fost împlinită. Negreșit, azi am fost să mulțumesc doamnei și d-lui, pe oricare l-oi găsi din amândoi. Am dat de doamna cu care am vorbit aproape o oră. Eu de altminteri în afacerea asta trag foloasele purtării mele din luna lui iunie, când am fost numit în comisiunea de bacalaureat. D-șoara P[oni], una din cele mai frumoase fete, cel puțin îmi aduc aminte, avea un gât alb, decoltat, și sta așa cuminte încât de multe ori păzind sala cu fetele mă opream în spatele ei și-i priveam gâtul. Pe de altă parte, spunând tuturor să scrie mai cu atenție caligraficește, îndreptându-mă direct spre d-șoara P. am zis: „D-șoară, concursul d-tale a fost foarte rău scris caligraficește; ca să-l pot citi mi-a trebuit o muncă de 30 minute; te rog dă o atenție mai mare scrisului”. La oral de asemeni am favorizat-o. Probabil fata trebuie să fi spus acasă, de aci primirea excelentă a mamei.

                Iată ce am vorbit cu doamna, după ce în antecameră am întâlnit și salutat pe domnișoara. „Vă mulțumesc foarte mult p[entru] bunătatea d-voastră doamnă” etc. „De ce?” „P[entru] că se pusese multe insistențe ca concursul să s-amâie și neamânarea vă o datoresc”. Din vorbă în vorbă apoi ne-am pomenit discutând despre inteligența femeilor. Dânsa zicea: „oricâtă încredere aș avea în femeie, totuși pentru un bolnav, ruda mea, n-aș chema doctor femeie”. La urmă am trecut la subiectul „dacă socialismul are sau nu vreo bază serioasă la noi”. Mai departe am vorbit despre „convorbiriști”. Cu prilejul acesta mi-a spus dânsa că urăște pe d-l Carp, că dânsul duce țara la pieire, că este afiliat cu jidovii, că în fine toate relele el le-a adus: „eu nu urăsc pe nimeni, dar dacă dânsul (Carp) mi-ar cădea în mână și ar atârna de mine să-l spânzur, l-aș spânzura”. Revenind iar la literatură, dânsa mi-a spus că a auzit că scriu foarte frumos și-i pare rău că nu mi-a citit nimic din scrisele mele. Mai ales Odobescu i-a spus că scriu foarte bine. Mi-a cerut cu insistență foarte multă să-i dau din „Convorbiri” numerele în care sunt articolele mele.

                Cred că în tot timpul cât am stat acolo am vorbit împreună despre toate subiectele închipuite și imaginare. Am avut prilejul să-i spun și mișelia lui [Gr.G.]Tocilescu, cum m-a sfătuit pe drum în ajunul concursului să cer amânarea și cum în ziua concursului a spus că eu am cerut cu „insistență vie” amânarea, când de la mine auzise tocmai contrar. Trecând apoi la un subiect mai interesant și plângându-mă că nu văd destul entuziasm la junii studenți mi-a spus textual: „d-le Antonescu, ești foarte iubit printre studenți, ce aștepți, să te aplaude, sau vreo manifestație zgomotoasă? Știu sigur că laudele p[entru] d-ta sunt foarte multe. Vorbești clar, precis și foarte dulce, atrăgător. Mai așteaptă o vreme până s-or deda cu d-ta”. Mie îmi creștea inima de bucurie precum e ușor de înțeles.

                Trec la alt subiect: Odobescu s-a sinucis. Ceea ce pot ști exact asupra lucrului e următorul: înainte încă de concurs îmi spunea el: „dacă n-aș avea concursul tău m-aș omorî, așa sunt de necăjit în familie”. Peste două zile a luat 70 grame de laudauum și fiindcă medicamentul era foarte tare – Măldărescu doctorul spunea „zece cai de le-aș fi dat 70 gr. de laudauum și pe toți îi omoram” – l-a vărsat tot. A plâns doamna Odobescu, s-a rugat de el și astfel a luat contra otravă și a scăpat. Când am fost la el și i-am cerut să facă ceva pentru mine, doamna îmi spunea că a avut dispepsie, că limba i se umflase, că nu poate vorbi deloc și nu simte. Sub dicteul lui, doamna a scris hârtia către rector prin care-și dădea demisia din ambele comisii, a mea și a lui Negulescu. Iscălitura lui era aproape ilizibilă. Desigur că acest act a fost ultimul lui act public. Scriu toate aceste lucruri cu o adâncă părere de rău și cu o mâhnire adâncă, dar în contra inevitabilului și fatalității nu poți face nimic absolut. După prima încercare el s-a făcut bine; am fost să-mi iau ziua bună de la el și nu am fost primit de dânsul. Am plecat la Giurgiu. În timpul acesta Odobescu se făcuse bine, probabil că umbla prin casă. Sub imboldul lui doamna a chemat pe mama Racoviceoaiei, profesoara, directoarea de la școala de fete, externat, și a rugat-o să primească pe Odobescu de ginere că ea, femeia legitimă, va cere divorțul și va lăsa stăpână absolută pe Racoviceoaia. Mahalagioaica a făcut gură, că a dezonorat „scârnavul bătrân” pe fată, că e corupt, un stricat – gura ei a fost așa de mare că Odobescu a auzit de unde era și a intrat în odaie. Probabil o fi fost ceartă. Odobescu venind cu ultima speranță de a pune mâna pe femeia asta, Racoviță, pe care o iubea, s-a stins, s-a prefăcut că e vindecat de orișice iubire și ca semn de vindecare i-a spus doamnei Odobescu să se ducă liniștită la Curtea de Argeș, că el nici nu se mai gândește deloc la „femeia infamă și ingrată”. Doamna Odobescu a ascultat și seara primește telegramă din București că Odobescu e în agonie. Când a ajuns în [str.] Cuza Vodă el era mort[156].

                Și s-a stins cea mai dulce ființă din câte am cunoscut, Odobescu, care mi-a făcut cel mai mare bine ce un om putea să-mi facă[157]. Și la groapă pe catafalc sau pe marginea mormântului, figura tot frumoasă rămăsese. Se făcuse ceva mai gravă, mai serioasă, fiindcă mișcările feței nu-i mai schimbau mușchii. Era senin și curba frunții și nasului păstrase și așa după moarte curba extraordinar de frumoasă pe care o știm din viață. Când preotul spunea: „iartă-i Doamne păcatele, că multe sunt greșelile noastre”, doamna Odobescu a căzut în genunchi și plângea. Atunci, pentru prima oară, m-au podidit lacrimile și am plâns și eu. Și curios, ziceam mai-nainte în mersul spre catacomba fiicei lui Hasdeu, către Evolceanu: „Odobescu, prin moartea sa, și-a luat dreptul să mai fie plâns”.

                Trebuie să fi fost o durere prea acută, sforțările sale de a o face să-l iubească erau supraomenești și atâtea amaruri, atâta durere, combinată cu falita sa morală intelectuală, căci scrierea lui Trésor de Petroasa[158] nu mai putea fi publicată, combinată cu durerile sale fizice, podagra teribilă care-l trântea la pat îndată ce era vreme rea, pune și situația rea financiară, pierduse Școala Normală Superioară, averea lui o cheltuise și p-a nevesti-sii, apoi pe ginere-su îl dăduse afară din slujbă, toate acestea împreună l-au exasperat și făcut să-și ridice viața. S-a dus maestrul meu, s-a dus protectorul meu, l-am văzut pentru ultima oară lângă groapă și figura lui dulce n-am s-o mai văd și vocea lui liniștită și blândă n-am s-o mai aud și sfaturile lui părintești. Mi-a fost greu și acum mi-e greu să mă obișnuiesc fără el, parcă tot aștept să-l mai revăd. Uneori oamenii care seamănă cu dânsul îmi dau iluzia că-l revăd până îmi aduc aminte că el, de unde s-a dus, nu se mai întoarce. Mai ales mă făcea să mă cutremur ieri când fiind frig, ger afară, mă gândeam ce ger trebuie să fie în întunericul gropii, în mormânt. Și dacă s-ar fi ucis pentru o altă femeie, dar p[entru] ea, care era o femeie aproape liberă, la care după cum spunea Rășcanu, în fiecare seară era tot o altă mutră. Acum se spune că se ținea cu Mitropolitul Primat. Mare minune! Odobescu tocmai știind aceasta a ținut să se omoare.

                Întâia dată când l-am cunoscut mai bine pe Odobescu a fost în hotelul Broft, care era unde e acum „Continentalul”, vis-à-vis de Teatrul Național. M-a primit la el, frumos cum era, mi-a cerut planul tezei mele, despre Cabiri și mi l-a îndreptat. D-atunci deseori l-am mai văzut și mult bine mi-a făcut. Maiorescu nici pe sfert nu mi-a adus binele pe care mi l-a adus Odobescu. Doamne, Doamne, dacă adevărat este că imperiul tău se întinde și peste umbrele morților, atunci ocrotește-l și apără-l de rele și de necazuri, căci pe pământ cât a fost n-a făcut decât binele. Ce natură frumoasă și nobilă și ce creație aleasă a naturii! („Et surtout ne vous déboutonnez pas”).

 

 

                1896 ianuarie 25

                Joi seara, 10,50

 

                N-am scris de o vreme, în anul acesta niciodată.

                Astăzi am fost cuprins de o tristețe îngrozitoare; de mai multe ori m-oi fi întrebat: „astă viață este, așa este fericirea pe păcătosul ăsta de pământ?” Ieri mă așteptam să văd la cursul meu lume mai multă și când colo erau cinci fete mari și late iar dintre băieți, ce e drept, mai mulți, dar totuși băncile aproape goale.

                Înainte de Crăciun mi se mai întâmplase o istorie: nu vedeam băieți nici fete la curs și disperat le-am spus lămurit că de n-oi întâlni la conferințe mai mulți îi părăsesc, plec la București. Ziua următoare fusese o nenorocită îngropare a lui Zissu de la drept și băieții deși veniseră la cursul lui Xenopol m-au părăsit și m-au lăsat cu doi băieți și cu câteva fete. Atunci eram disperat. Astăzi însă lucrul a ajuns la paroxismul său. Pe când vorbeam în clasă de seninătatea cerului grecesc și de frumusețea naturii din Hellada, arătând că melancolia și vălul de mister care face pe oamenii nordului să-și urască viața nu sunt cunoscute pe pământul clasic, mă apucase așa dezgust, așa melancolie profundă că un moment mi-a venit ideea să mă scol de pe catedră și să plec în drumul meu lăsându-i în plata Domnului.

Astăzi am văzut ce simpatie caldă am pentru Strătileasca[159] și ce plăcere îmi face să văz chipul vesel și sănătos al acestei fete. Plecaseră studenții și rămăsesem mai în urmă pe catedră ca să păzesc pe cei doi candidați pentru examenul de istorie romană și se lăsase soarele mereu roșind cerul și colorând norii risipiți pretutindeni. De multă vreme n-am mai văzut o așa împestrițare de culori printre nori și cum eram mâhnit, mi se părea că frumusețea ac[easta] a văzduhului cu albastrul său înverzit p-alocuri este plină de tristețe. Îmi ziceam singur: „ac[est] tablou să-l văd în alte împrejurări, să fiu mai vesel, aș fi fericit să-l reîntâlnesc, dar acum pentru mine tot e anost. Vezi ce semn clar, de subiectivitate omenească? Fiindcă melancolia mea mă doboară în suflet și natura așa indiferentă cum este îmi pare tristă”.

                Se jucau departe, foarte departe, în dreptul Galatei un cârd foarte mare de corbi negri, care la depărtarea în care se aflau erau mărunți ca niște rândunici. Se jucau, se înălțau și se scoborau, se făceau roată unii împrejurul altora și mi se făcuse poftă de plâns. Când mai în urmă m-am dus la masă și am dat de Negulescu și mai trist și mai posomorât decât îl știu eu, această dispoziție tristă a mea a mai crescut și așteptam cu groază să vie minutul să plecăm spre Rășcanu, unde fusesem invitați pentru această seară. Ce curios, pe drum spuneam singur: „mă duc la omul ăsta care-mi este drag, dar o să rămân mut că n-am dispoziție”. „Ei, nu, nu sunt făcut să fiu trist. Cum intru într-o societate, cum dau de oameni care-mi sunt dragi, găsesc sămânță de vorbă și încep să vorbesc și să râd parcă n-am avut nimic”.

                La Rășcanu am găsit pe fata lui, pe doamna și pe Miculescu. A vorbit Rășcanu despre inspectoratele lui și de observația făcută unuia dintre profesorii de la Botoșani, cel de l[imba] română. Dacă am înțeles, Rășcanu spusese în cancelaria liceului că pretutindeni în Țara Românească nu există un profesor de l[imba] română. Onorabilul, cu musca pe căciulă, se scoală: „D-le, mă înscriu în falș (?!) și că eu protestez”. Îți poți închipui figura lui Rășcanu, energică și cu fălcile late și unghiulare și galben bronzat cum e la față, cu mustățile retezate pe buze și scurte și albe și groase, cu fruntea lui încovoiată zicând: „mă rog, să mă crezi că spun adevărul; când intru eu în clasa d-tale și văd că băieții compoziții românești n-au făcut tot anul, că dacă au făcut, corectura de mâna profesorului nu se zărește, că profesorul chiar întreabă regulile gramaticale după cartea deschisă înaintea lui pe catedră, mă înțelegi că numai profesor bun nu poate fi acela”. Că Rășcanu a spus așa ceva, ac[easta] nu mă îndoiesc un moment.

 

 

                1896 ianuarie 26

                Vineri, ora 11 seara

 

                Astăzi iar am de scris ceva. Că m-am sculat de dimineață, că am făcut injecția cotidiană, că am luat cafeaua, că am citit „Neue Freie Presse” unde se vorbește despre botezarea principelui Boris al Bulgariei în religia ortodoxă, că am trecut notițele privitoare la mișcările italienilor și abisinienilor în părțile spre Adigrat, că am mâncat de dejun cu Miculescu și cu Negulescu, că în fine am vrut să dorm după prânz și n-am putut din pricina vorbii servitorilor, toate ac[estea] sunt lucruri comune care n-au nici o importanță pentru noi, aceștia din „caiet”.

                Am fost la Universitate. Mirarea mea a trebuit să fie vie când am văzut pe Pamfil și pe Ionescu porniți pe uliță, „adică au fugit de la cursul lui Negulescu – îmi ziceam eu –, semn rău”. Am ascultat pe cei doi concurenți pentru istoria veche romană, Gheorghiades și State Dragomir[160], i-am pus să vorbească despre constituția primitivă romană. State Dragomir nu știa mai nimic, celalt se vedea lămurit că-și dă seama bine de tot și mi-a răspuns minunat.

                A ieșit Negulescu de la curs și părea strașnic de abătut, o figură tristă și mâhnită, cu ochii rătăciți și vocea afonă. Ținea foițele în mână și le număra mecanic. „Hei, ce mai faci”, îmi zice și îmi întinse mâna. Venise și secretarul Averescu în cancelaria Universității. „Dar de ce au fost așa puțini la cursul d-le, n-ați pus anunțul, l-ați luat prea repede, ori ce a fost”. „Ba, anunțul a fost acolo, este și acum, dar știu eu ce au băieții? De altminteri au fost destui, au fost și doi străini, Arghiropol (vroia să zică Arghirescu) și unu Theodorescu de la Adevărul”. A tăcut Negulescu molcom. Eu am semnat actele necesare și [am] pornit. „Vezi ce rău am făcut că n-am luat bilet la teatru, acum am fi auzit diseară pe Carmen?” „Păi de, de ce n-ai fost să iei bilet” și punându-mi mănușile am pornit-o pe uliță. Am fost la Tuffli, am citit „Le Temps” cu romanul său Les quatre marques ș-apoi am revenit acasă.

                Seara, după cum era invitația, am pornit-o iar la Universitate și am aranjat tot ce era de făcut. S-a recomandat Lambrior pentru bursa „Fundației Carol I” și apoi ne-am pus la taifas. Caragiani a început jocul. „Voi filosofii – o spunea către Leonardescu – pescuiți în apă tulbure. Ce știți voi dacă asupra misterelor care ne înconjoară vă dați îndărăt și dați din umăr. Atunci filosofia voastră ce f[iloso]fie este dacă nici atâta lucru nu puteți să ne spuneți”. Leonardescu, cu figura lui adorabilă și cu îngânatul lui în vorbă: „apoi asta nu ne privește pe noi, nu este treaba noastră, mă înțelegi”, și cu pumnul strâns, cu mâna îndoită de la cot spre înăuntru, făcea semne sacadate de afirmări energice. „Eu am alte chestii mai importante în filosofie, noi filosofii nu ne ocupăm de așa lucru”. Dar Densușianu de dincolo: „voi spuneți că sufletul e nemuritor, apoi cum se împacă treaba asta? Omul de materie se naște și piere, pe când sufletul spuneți voi că e nemuritor. Dacă este nemuritor sufletul, atunci el a trebuit să fi existat și mai-nainte de trupul în care a trăit, precum are să trăiască după ce o intra și în alt trup și l-o părăsi și pe acesta. Trupul însă așa pieritor, totuși transmite însușirile sale și habitudinile sale trupurilor muritoare născute dintr-însul; atunci cum sufletul nemuritor care a trăit atâtea vieți și care este chintesența vieții să nu-și aducă aminte de nimic, să nu cunoască nimic din trecutul lui. N-a existat omule, nu e nemuritor”. Și se uită la noi satisfăcut de tăria argumentației și de frumusețea ideii. Eu mă uitam la Leonardescu și așteptam curat vorba ăluia, cum așteaptă orbul lumina, „cuvântul filosofului”. „Respect credința omului eu, eu nu mă scol în contra credințelor, și asta este o credință, noi nu ne ocupăm cu dânsa. Știința își are și ea partea sa religioasă, a zis Spencer, și eu, ca orice om adevărat de știință, nu fug de religie, omul se cade să creadă în ceva”. „Care va să zică – spunea Caragiani – voi filosofiii faceți ca găinile care cântă de te asurzește; ea și d-o cânta și de n-o cânta oul tot iese”. Și făcea aluzie la vorba lui L[eonardescu] că f[iloso]fia nu se ocupă cu așa probleme. „Respect credința omului – reluă L. – și eu nu mă întreb niciodată dacă Moise avea sau nu barbă”, „dacă fuma tutun sau nu” spuse Negulescu, căci „c’est terrible, frate, să vezi un om explicând toate, trebuie un lucru să rămâie neexplicat. Acel lucru neexplicat care există și  putem să demonstrăm că există, acel lucru nedetrminat care n-are atribuțiuni, sau dacă le are mintea noastră nu le poate concepe, acel lucru este «das Ding in (sic) Sich», acel to en al lui Platon”. To en și to pan este același lucru cu «das Ding aus Sich» – îl îndreptase Caragiani – asupra acestui punct, to pan și to en se regăsește și la italieni tot așa exprimat, nu știu dacă a fost împrumutat de la greci sau viceversa. Măgărul de Descartes se apucase să explice și el lumea și...”.

Îți poți închipui un monolog minunat în aceeași direcție dezvoltat cu aceeași măestrie, înaintea mea, rămas cu gura căscată de admirație, înaintea lui Caragiani care-și aprinsese țigara și cu pălăria pe ceafă, înaintea lui Negulescu care surâdea ironic, înaintea lui Densușianu, foarte serios și înaintea moșneagului Alexandru, servitorul, care aștepta să ne vază o dată porniți, pentru ca să stingă lămpile. „Mă rog, Leonardescule, d-ta poți să-mi spui cine a fost făcută mai intâi, găina sau oul de găină, așa e cu to pan al d-tale”. Îmi venea sa plesnesc de râs, era o curată plăcere să asiști la așa ceva. „L., ți s-a stricat ție vreodată stomacul? Voi filosofii trebuie să aveți întotdeauna stomacul stricat – spunea Carag[iani]. Vezi tu, f[iloso]fie nu se face decât când ai un mort în casă, ori ți-e rău de tot, ori ți-ai stricat stomacul. Eu când beau bere, a doua zi totdeauna fac filosofie. Uite, ieri am băut mai mult decât trebuie și am poftă de filosofie acum”. „Religia are și ea bunurile ei – urmă Leon[ardescu], fără să văz legătura între înainte și acum – și acum după ce am făcut atâtea studii și am învățat atâta carte, tot mai cred. Când vroi să mă culc, încep să spun Tatăl nostru de vreo câteva ori și am adormit. Filosoficește se explică lucrul minunat, mintea pierde orice preocupație de întrebări mai profunde, circulația sângelui aduce un flux în altă parte a creierului decât în cea de pân-aci și adormi”. „Așa e, și eu fac tot așa, în loc însă să spun pe Tatăl nostru număr până la 1000 spre pildă și adorm. Și lucru curios, când număr și închid ochii în pat – Caragiani vorbește – văd parcă înaintea mea o grădină frumoasă cu copaci mari umbroși și cu lucruri care nu le-am mai văzut. Ei, cum le explici astea L.?” Evident că glumea dânsul, dar filosoful f[oarte] tacticos vroia să ne deslușească, dar n-a mai stat Negulescu și mi-era necaz pe dânsul că a plecat și a spart oamenilor taifasul, că adăstam cu entuziasm aproape cuvintele lui Leonardescu. „Cât despre sufletul d-tale că este nemuritor, eu nu cred. Ce este sufletul alta decât o umbră? Ia-i trupului soarele și vezi, mai există umbră? Sau dacă nu e trup ori un corp opac, unde mai vezi umbră? Umbra este ceva și nu este nimic. Este curat to en și to pan de adineauri”. Și își aprinsese țigara și răsucindu-și mustața pe d-andoasele cum e obiceiul lui am pornit-o pe uliță.

                Prin dreptul porții universității rămăsesem cu Carag[iani] numai, ceilalți veneau în urmă: „ei zic că filosofia începe acolo unde încetează celelalte științe, adică unde începe noaptea; pescuiesc în apă tulbure. Sunt ca paianjenii ăia care-și torc casele numai pe unde e liniște și praf. Și un păianjen aduce pe altul și se face prin colțuri la tavane numai tort de paianjeni. Era acum câțiva ani aici și Găvanescu. Mă înțelegi, cum se întâlneau amândoi se mâncau ca cocoșii, unul zicea de ălalt că nu înțelege nimic. La un examen oral Leonard[escu] cu Gruber[161] s-au luat de față cu candidatul și cu publicul: «tu nu înțelegi, ba tu nu înțelegi, nu știi nimic», ălalt «umbli cu mofturi», încât mi se făcuse rușine. Nu e vorba, o data i-am făcut lui Leon[ardescu] cu Platon sau Aristot în grecește”. Și mi-a spus o istorie întreagă cu nepriceperea și a lui L. și a candidatului să citească un text vechi grecesc. „Să fie cărți multe pe masă, mă înțelegi, să vază publicul că știm grecește. I-am adus și texte vechi și n-au putut citi amândoi paragraful pe care-l comentau filosoficește, încât am intervenit și le-am arătat. Râdea lumea de se ținea de burtă”.

                Am trecut apoi la berăria „Unirea”. Venise vorba despre descoperirea „razei lui Roentgen” despre care toată lumea se interesează cu pasiune. Îi spuneam aplicațiile la chirurgie, cum un chirurg a putut să extragă o lamă de cuțit din șira spinării unui damblagiu, lamă care nu se vedea și pacientul nu mai simțea durere. După scoaterea lamei, omul a putut merge ca toată lumea. Apoi cazul cu găsirea pietrei în bășica udului. D-aici am trecut ușor la adevărul cuprins în hipnotism, care s-ar putea explica prin ac[ea] rază de transmitere. Nu știu prin ce chip am vorbit eu despre cazul poetului de la curtea Suediei care a văzut pe femeia și copilul său în momentul când erau în primejdie de a fi arși de vii, întocmai cum se petrece scena, deși el, poetul, era la distanță de câteva sute de kilometri. „Dar asta nu pare straniu deloc”. Și-mi aminteam explicația lui Laurian, căci tot ce se petrece momentan acum trimite pretutindeni raze care nesimțite, neluate în seamă pentru naturi puțin fine, sunt foarte sensibile pentru oameni cu organisme mai alese. Și lucrurile astea sunt ca și razele lui Roentgen, pătrund prin zid, prin copaci, se răspândesc cu repeziciune de fulger pe suprafața globului și pentru o natură bine alcătuită aceste raze sunt percepute. Mai greu este cazul cu notița memorie a lui La Harpe, care vorbește despre un marchiz prevestitor cu 20 de ani mai înainte a Revoluției franceze și descriind ghilotina, un instrument care nu exista. Aici nu mai e acea transmitere de curenți eterici despre care vorbeam adineauri. „Mai știi – zicea Caragiani – toate lucrurile și care au fost și care au să fie sunt în prezent. Dacă nu există soarele care face succesia de zi și de noapte, atunci toate lucrurile le avem deodată înainte, parcă ar fi o baltă”. Și comparația lui, deși mai mult instinctiv n-o puteam primi, mi se părea nu numai stranie și frumoasă, dar cu oarecare grăunte de adevăr într-însa. S-a pus dânsul să-mi povestească niște cazuri întâmplate. Unul era dintr-o revistă. Era o familie întreagă în Londra și o mulțime de prieteni strânși într-un salon și vorbeau; deodată vede pe unul dintr-înșii că se întoarce repede cu capul îndărăt spre giamlâcul de la ușă, gâfuie cam înfundat și apoi galben își revine în fire. Toți îl întreabă, îl descoase, el nu vrea să spuie, în fine, le arată că în momentul când s-a întors i s-a părut că-l chiamă frate-su pe nume și că-l vede spânzurat sus la giamlâc, despuiat, numai cu un cearceaf alb pe dânsul și nădușit și palid ca un mort. Vedenia doar se arătase și dispăruse. Când a doua zi s-a sculat de dimineață constată o telegramă care-i anunța că fratele său murise în momentul chiar când îl văzuse. Mi-a mai spus alt lucru cu o întâmplare din viața lui: „Mă culcasem într-un rând pe la 12 noaptea și n-apuc bine să adorm și am visat un vis. Se făcea că merg pe uliță și de la o casă văd o flacără mare izbind în geamuri și aud țipete. Sparg geamul, intru pe fereastră și se făcea că focul a încetat iar înăuntrul odăii era un pat cu cearceafuri albe, iar la picioarele patului pe soră-mea stătea îngenunchiată înaintea copilului din pat. Am scris îndată acasă dacă i s-a întâmplat soră-mi ceva în ziua de 10 sau 12 mai și primesc o scrisoare unde îmi scrie că în ziua de mai sus fusese cu copilul la Salonic la doctor și că făcându-i copilului operație pentru niște scrofuri la picioare, soră-mea leșinase de trei ori în rând. Vezi cum sunt lucrurile astea. Cine știe dacă nu cumva o fi sufletul omului care fuge din trup și se duce pe la ai săi să-i vadă, ori poate de mult dor, căci omul când e să moară are o dorință foarte vie de cei ai săi, face să atragă mintea celor vii”.

                Intrase în filosofie Caragiani și când intri în filosofie înseamnă că vrei să pescuiești în apă tulbure. Îmi spunea tot astă seară și un caz de hipnotism relatat de Herodot. Croesus trimisese pe la toate oracolele oameni credincioși ca să vază cel mai veridic din ele și cel mai puțin mincinos. Trimisese prin urmare și la Delphi o delegație de câțiva bărbați cu porunca, după ajungerea lor acolo, să aștepte un număr hotărât de zile și să întrebe pe Pitia ce face el, Croesus, în anumită zi și în ceasul cutare și tot ce i-o răspunde dânsa să noteze cu atenție și să-i aducă știrea acasă în Lydia. La ceasul hotărât și ziua anumită Croesus a luat o căldare mare, a pus apă într-însa, a încălzit-o până a dat în fiert, apoi fără ca să știe nimeni a tăiat o broască țestoasă, un iepure și alte lucruri și le-a pus să fiarbă împreună. Când s-au întors oamenii lui Croesus din Delphi i-au spus că Pitia îl văzuse pe el cum luase cazanul, cum îl încălzise cu apă etc. Cu alte cuvinte Pitia era perfect hipnotizată, un caz f[oarte] natural astăzi.

 

 

                1896 ianuarie 27

                Sâmbătă, Iași, ora 10

 

                În așteptarea muierii voi mai scrie ceva p-aici. Astăzi aș putea zice că am avut o f[oarte] interesantă zi. De dimineață cafeaua, îmbrăcatul, cititul lecției pentru diseară. La masă ne-am pomenit cu Xenopol. L-am așezat pe istoricul nostru cel mare pe scaunul în fața lui Miculescu, iar eu vis-à-vis de al lui Negulescu. S-a vorbit la început despre toate, pentru ca să ne specializăm îndată în lucruri cam scabroase. Am povestit legenda nașterii lui Erich Mronius din sânul pământului, după ce sămânța lui Ephaestos fusese luată cu binișorul de pe pulpa Athenei de către însăși divina cu ochii verzi și pusă în sânul Terrei. Râdeam cu toții ca și cum am fi făcut vreo farsă cuiva. La urmă lucrurile au luat…

 

 

                1896 febr[uarie] 3

                Sâmbătă seara 9 1/2

 

…un ton mai serios. Xenopol vorbea despre diferența care există între lumea anorganică și cea organică și o mulțime de asemenea lucruri pe care le-am uitat complet.

                Mai interesant a fost ieri conferința lui Athanasiu asupra razelor lui Röntgen, făcută membrilor „Arhivei”, conferință minunată prin claritatea ei. Ne-a deslușit mai întâi modurile diferite de cum se propagă lumina în natură și apoi a arătat ce sunt „tuburile lui Crookes” și cum funcționează aparatul pentru ca să se poată dobândi acele raze făcătoare de minuni. Fiindcă are să apară ac[eastă] conferință în „Arhiva” n-o mai expun aici incomplet.

                Ceva din caracterul lui Negulescu. S-a îmbolnăvit, acum adevărata cauză nu pot s-o spun, el zice că este sleirea de forța nervoasă și oboseala care-i face să excite mucoasa fie la ochi, fie la gâtlej, fie la prostată. El era abătut și foarte mâhnit mai acum câteva zile și văzându-l așa mă hotărâsem să scriu lui Maiorescu. Făcusem chiar scrisoarea în care arătam situația nenorocită a băiatului. N-am mai făcut ac[eastă] scrisoare din motive f[oarte] numeroase. Interesant să vezi purtarea lui Negulescu. Când i-am vorbit de scrisoare: „cum se poate, nene, ce fel, pentru ce scrii toate fleacurile lui Maiorescu”. Peste o zi iarăși la masă: „nu cumva oi fi scris lui M. despre afacerea mea, să nu faci așa ceva că nu e bine să știe M. lucrurile...”

 

 

                1896 febr[uarie] 8

                Joi seara 10 1/2, Iași

 

                Ce am vrut să scriu despre Negulescu, deși știu, dar nu mai vroi să spun nimic. Dezgustat de viață nu pot spune că sunt fiindcă prea mult gust n-am avut, dar nici tocmai mulțumit cu mine nu sunt. Cursurile merg așa și așa, studenții vin și nu vin, mai mă ciorovăesc cu dânșii, mai mă împac și așa mai departe. Trece zi după zi, s-apropie concursul, o să reușesc la catedră, ei și... o să fiu mai fericit, o să vin mai vesel real, nu aparent? Cine știe? Viața asta d-aici mă plictisește teribil; de altminteri e și natural: noi familie unde să ne ducem să vorbim nu e, noi teatru nu avem, petreceri de altă natură nu, stăm singuri și iar singuri și tot singuri. Ceea ce m-a surprins a fost spusa lui Negulescu astăzi la masă că și Maiorescu nu o ducea mai bine aici la Iași. Roiu, membru de la Curtea de Apel[162], i-a spus lui Negulescu următoarele: într-o vreme ajunsese Maiorescu la cursul său aproape cu vreo doi sau trei studenți și că măsurat și corect cum este dânsul făcea mai departe cursul său. Într-o zi veni de la țară un părinte să-și caute copilul, un student, și așteptând să-i vie ipochimenul a dat M. peste dânsul. Nu era în clasă decât Roiu și acel părinte, om bătrân. A vorbit M. lecția lui mai departe și după sfârșitul orei era tot așa de vesel precum fusese mai-nainte. Vezi, așa să fiu, nici o răstriște, nici o întâmplare să nu te culce la pământ. Să vie uraganul, să vie vârtejul, e vorba de uraganele morale, să te sufle și tu ca o trestie tânără să te îndoi și să-ți înmlădii trupul și să nu te lași disperării.

                Astăzi la curs am avut foarte puțini studenți, erau cu toții 4 ori 5, fete ce e drept erau mai multe. Și vorbind de modul cum erau orânduiți acei „Chares”, personajele așezate pe tron, de-a dreapta și de-a stânga unui drum care duce spre intrarea unui templu, mi-a venit în minte povestirea lui Maiorescu despre momentele lui Eminescu înainte de nebunia lui completă. Eram în odaia lui M. care se afla între salonul din față și bibliotecă, în odaia unde se află Venera din Millo. Lampa mare lumina liniștit fețele noastre – eram vreo 6 sau 7 inși, Gheorghe Ionescu, Paulian, Dianu, Lupu, Marin Demetrescu[163] și cu mine – iar pe figura lui M., cum stătea aproape sub lampă, o îneca cu umbre unde vin cavitățile ochilor și la baza nărilor, iar părțile scoase în relief cum erau fruntea, umerii feței și spinarea nasului, le înălbise cu lumină. Luase M. o țigară cam groasă și fuma liniștit și rar iar noi îl priveam toți cu nerăbdare și cu o atenție încordată să spuie cât mai mult din această întâmplare tristă. „Eram în odaia mea de colea – și arătă biblioteca numai cu degetul fără să se uite –, era cam pe la 6 ori 6 și 1/2 seara, se lăsase soarele de tot și în odaie se vedea foarte puțin. Cum stăteam singur, mă pomenesc cu un zgomot neobișnuit la ușă, voci de ceartă și apoi Eminescu galben și nepieptănat, murdar pe haine și în dezordine pe dânsul, tremurând și venind asupra mea. «D-le M., d-ta știi ce este un sfinx?» «Ei, Eminescule, dar ce ai, ce gânduri te-au abătut?» «D-le M., te întreb, știi ce este un sfinx? Un sfinx este o întrebare. Acum închipuiește-ți d-ta o infinită mulțime de sfincși puși la dreapta și la stânga unui drum care duce spre o piramidă. Fiecare sfinx este o întrebare: ce este omul; iar o infinită mulțime de sfincși înseamnă o întrebare mai largă: ce este lumea. Și această întrebare se repetă în mijlocul pustiului la fiecare șir de sfincși și răspunsul la toate este același: lumea este un mormânt, căci piramida maiestoasă stă la capătul oricărei alei de sfincși». «Ei bine, foarte frumos, de ce nu faci o poezie Eminescule, ideea este foarte frumoasă»”. Și urmă Maiorescu cu povestirea lui rară și cu timbrul adânc, armonios, cald și concentrat, cum a fost găsit Eminescu la Mitraschewitz, cum a fost dus la Viena, cum a fugit apoi de la Florența și cum a fost adus în țară și care i-a fost caracterul său în urma ac[estei] crize nenorocite.

                Voi aminti din întreaga această vorbire a lui M. numai un singur episod, fără să pot afirma în conștiință că relatez lucrul cu exactitatea lucrului auzit ieri sau alaltăieri. Se poate foarte bine aceasta s-o mai fi scris în ziarul meu deși mi-am uitat cu totul, dar ac[easta] nu mă împiedică s-o repet din nou. Venise Radowitz, ambasadorul Germaniei la C[onstantino]pol, la București, în plimbare, și cum acesta fusese conșcolar în Theresianum cu M[aiorescu][164] venise să-i facă vizită și prin urmare fusese poftit la masă, unde M. pentru ca să-i arate că sunt și la noi oameni instruiți și de merit, chemase între alții și pe Eminescu. Acesta vorbea minunat nemțește și desigur făcuse o impresie foarte mare asupra lui Radowitz. Dar pe când erau la masă, Eminescu începe o discuție violentă cu Livia, p-atunci d-șoară – fata lui M. –, așa de violentă încât M. de la celalt capăt al mesei a intrat în vorbă și a liniștit spiritele. După masă trecuseră toți în grădinița cea mică de la drum. Eminescu, pe când d-șoara Livia tocmai îi aducea cafeaua, cu o voce poruncitoare, cum n-avea obiceiul, și apucând fata de mână: D-șoară, poți să-mi spui ce simbol are evanghelistul Luca?” „Știu eu?” „Are un leu. Dar evanghelistul... – și aici un nume de evanghelist, mărturisesc că nu mai îmi aduc aminte nici un alt nume – ce simbol are?” Tot el, „un vultur”. Și așa mai departe cu toți evangheliștii cei mari, a întrebat despre simboalele lor în biserica creștină. „Ei bine, asta nu-ți spune nimic d-tale d-șoară?” Se uita fata mirată și întrebătoare la M. care s-apropiase și el să vadă ce este la mijloc, pentru ce ac[eastă] agitație stranie. „Dar care este marca națională a Munteniei, d-șoară? Nu-i așa că este un vultur. Dar marca Moldovei, nu este un bour, dar a Bulgariei, nu este un leu” și așa mai departe și cu Serbia etc. „Ei bine, această nouă alăturare nu-ți spune nimic?” „Nu. Ce alăturare poate să fie între cei 4 mari evangheliști creștini și simboalele lor, cu cele 4 naționalități și simboalele lor?” „Ei, să-ți spun eu: evangheliștii au propovăduit cuvântul lui D[umne]zeu în omenire uniți cu toții în cuvânt și cuget și au supus lumea noii lor credințe; de ce nu s-ar uni și românii cu bulgarii și cu sîrbii, că poate Orientul Europei ar fi al lor”.

                Frumoasă alăturare și cum o spunea M. cu vocea lui și cu fluctuația mușchilor și cu tăcerea de pe uliță, tăcerea din casă și sfințenia atitudinii noastre, care ascultam cu toate urechile și inspiram cuvintele lui pe toți porii trupului, și-ți poți închipui de ce frumusețe adâncă a fost povestirea lui M. Când am ieșit d-acolo era noapte nu tocmai senină, luna deși plină dar era învăluită slab de nori alburii, subțiri care fugeau de peste fața lunii și iar o acopereau, luminând ulița goală cu lumină albă, sau întunecând-o. Dianu care ascultase ca și mine: „frumos a vorbit d-l M., a fost seara asta mai plăcută decât la teatru”.

 

 

                1896 februarie 14

                Miercuri 10 1/2 seara, Iași

 

                Am mers astă seară pe drumul meu obișnuit pe strada Păcurari și spre cârciuma din colțul uliței, unde este locul viran, am văzut un băiețaș de român, de 12 ani – mi-a spus el – și se numea Grigore Popovici, foarte frumos, o repet foarte frumos cu niște obraji plini și rumeni, cu ochii vii de să te mănânce și galeși, ședea pe mănușa roabei. „Ce, ai ostenit mă?” „Ia, uite – și eu mă așezai să mai răsuflu – că o aduc de mult și mai am drum mult de făcut”. „Dar las-o și tu acolo, ce-o mai cari cu tine”. „Hei, aș lăsa-o eu, dar ce-i spun stăpânului?” „Dar ce ai acolo înăuntru, văz că mișcă în sacii ăia?” „Sunt niște lemne de făcut obezi la roate”. „Da înveți tu la școală?” „Nu, am isprăvit 4 clase primare și am căpătat atestatul și tata m-a dat la stăpân să fac rotărie”. „Ai învățat tu bine în școală?” – făceam întrebarea și eram sigur după înfățișarea lui că trecuse sănătos prin școală. „Am luat clasul întâi și al II-lea și al III-lea tot cunună, în clasa IV am luat numai pe al doilea”. „Frați mai ai, surori?” „N-am decât frați, unul mai mare, de 21 de ani”. „Ai vrea să înveți tu mai departe, într-o școală de meserie?” „Nu mă bate stăpâne-miu când o afla?” „Ce, te bate din când în când? Și când te bate de regulă?” „Ia, de câte ori mă trimite în târg îmi spune ce să iau și dacă vin târziu, mă bate, ș-apoi cică am uitat ce mi-a spus să iau”. Spune lucrul cu o naivitate adorabilă încât îți făcea o plăcere nespusă să-l asculți vorbindu-ți. Tocmai atunci împingea roaba de pe trotuar pe drum, roaba o ia înainte, el alunecă și cade cu fața pe zăpadă. „Care va să zică d-ta căzuși?” „Alunecai, nu face nimic”. Am mers cu el o cale bună, i-am dat de bucurie 50 de bani și l-am sfătuit să-i bage bine de seamă să nu-i piardă, că eu când mi-o veni poftă am să vin să-l văd acolo, în strada Păcurari nr.109, la rotarul d-acolo, pe stânga cum mergi la vale.

                Admirabil tip este Volenti Nicu al nostru. „Închipuiește-ți mon cher că te-am văzut pe fereastră singur aici la Tuffli și am venit să te văz”. Și fără să mă asculte ce-i spun la întrebare: „dar nu ne mai vedem, nu ne mai întâlnim, pe unde te duci, ce faci seara, dar ziua când n-ai curs? Ce om curios, ba ce oameni curioși și d-ta și Negulescu! Apropos, ce face Negulescu, va să zică a plecat, s-a dus, și unde s-a dus, a plecat la Abazzia am auzit. Ce bine e acolo pentru el, nu-ți poți închipui mon cher ce bine a făcut că s-a dus acolo! Și nu mai putea să vorbească deloc, adevărat că nu-i mai funcționau coardele vocale din pricina sleirii forței nervoase. Doamne, ce să fie și asta, ce natură delicată și omul, ce mașină complicată și frumoasă. Uite, uneori mă gândesc la lucrurile astea și mă mir, mon cher, de ele ca de alte lucruri”. Bagă de seamă că până acum n-am spus nici un cuvânt, nici nu aveam prilejul, îl așteptam să isprăvească. „Doamne, dar nu mai sta trist omule, că doar nu ți s-o fi înecat corăbiile, lasă necazurile altora, că o viață avem, dacă și p-asta așa chinuită cum este am mai necăji-o, apoi nici praful nu s-ar mai alege de noi. Ah, mon ami, dacă ai ști cum mă apucă întristarea și pe mine și parcă m-apucă plânsul, dar nu mă las; de altminteri nu mă lasă copiii, vin pe lângă mine, «papa, dar ce ai, de ce ești trist tătuțu» și mă zguduie, mă apucă de barbă, îmi face glume până râd și vezi, uit și necaz și tot. Fă și mata tot așa”. „Uiți că eu nu sunt însurat”. „Ah, ai dreptate, dar asta nu face nimic; intră în societăți, umblă cu lumea, vorbește cu cucoanele și să vezi cum are să-ți treacă și urâtul și tristețea”. „Da nu sunt deloc trist, nici mâhnit, nici urât nu-mi este; ce lucru te face pe d-ta să crezi că sunt trist, nu te înșeli?”

                În timpul acesta ajunsesem la hotel Buch și l-am poftit să vie la mine la masă să stăm de vorbă. „Vezi, mon cher, eu sunt altfel, văz că nu vorbești cu aceștia din restaurant, cu nimeni; eu în locul matale m-aș băga la masa lor, aș spune glume, aș râde, aș face haz și am fi cu toții mulțumiți. La Curte, acolo unde mă duc, când vin eu este o halima întreagă, pe toți îi fac roată împrejurul meu și unuia spun o glumă, altuia o ghicitoare, pe un al treilea îl trag de barbă, mai o anecdotă, mai o șoaptă altuia la ureche cu hohot de râs pe urmă zdravăn și plec satisfăcut eu de mine și de prieteni și pleacă și aceștia despărțindu-se de mine cu ideea: «ah, quel charmant homme!» Și așa și am luat viața în serios și mă bucur de dânsa ca un om cuminte, nu mă aude nimeni nici ah, nici of, nici «ia-mă Doamne, că nu mai pot». Să mă vezi pe mine când sunt în societate cu femeile, ah, mon cher, acolo sunt eu în elementul meu ca un pește în mijlocul apelor. Să vezi cum vin femeile împrejurul meu și cum le spun la istorii de se prăpădesc de râs. Și mie mi se permite, fiindcă sunt însurat și nu am nici un gând rău asupra nimănui. Mai întâi, deși sunt însurat de vreo 15 ani și am luat pe nevastă-mea din dragoste, vezi și astăzi tot așa o iubesc. Să-ți spun să știi ce fac eu toată ziua și a doua, și a treia și așa mai departe: mă scol la 7 dimineața, mă îmbrac și beau cafea neagră, citesc apoi și-mi pregătesc considerațiile la vreo hotărâre, apoi la 10 1/2 mănânc, plec la Curte și după prânz de la 3 mă interesez de fetițele mele, le dau lecție, le ascult și înainte de masă seara citesc cu nevastă-mea ceva, vreun roman, și apoi seara iar rămânem după ce se culcă copiii singuri. Trecem în salon și acolo nevasta cântă la pian, eu fac exerciții din gură și uite așa trăiesc și sunt foarte mulțumit cu mine. Dar nu știi că am fost la Odesa, și acolo uitându-mă în largul mării am făcut un pastel – pe care mi l-a citit – asupra aspectului mării și apropierea unui vas de țărmuri. C’est charmant”. Am citit-o și eu atunci – astă seară – și evident că mi-a plăcut, este un pastel încântător, poate în strofa penultimă se prezintă două versuri slabe, dar lucrarea e bună.

                Am vorbit mai departe despre lucrarea unui André Theusid asupra „Paternității”, un personaj forestier inspector, care după ce ajunsese la o poziție înaltă și în vârstă de 46 de ani se vede singur și cu avere. „A quoi bon tout ça? Dacă n-am un copil și eu – zice forestierul – să mă mângîi de dânsul” etc, etc. În fine, romanul se sfârșește prin faptul că forestierul își descoperă prin Pirinei un copil făcut cu una oarecare, femeia unui proprietar ajuns foarte bogat și etc, etc. „Ah, mon cher, ce frumusețe să fii însurat, să stai în casa ta și să-ți vezi nevasta bună, cuminte, dulce și iubindu-te și încrezându-se în tine. Când o știi așa de sigură parcă te face să o respecți înzecit și înmiit. Eu de când am luat-o, și sunt 15 ani, până acum n-am avut relații cu altă femeie și-ți jur că nu, să mă crezi, să nu surâzi că surâzi degeaba. Dacă ești un caracter gelos, te sfătuiesc să nu te însori că nu este bine, un om care se uită după femeia lui, ce face, ce zice, cu cine vorbește și de ce vorbește etc, etc, acela dă drept femeii să-l trădeze. Ah, să nu te însori dacă ești gelos. Și ce om de casă ai face?! Ai toate calitățile, ești bun, ești sincer și natural, ești bine ca figură, simpatic, ai o poziție înaltă, în fine, toate calitățile. De ce nu te însori? Iaca fata lui Negruzzi, Suzana, ar fi admirabilă pentru d-ta, și ce fată bună și bine crescută și de familie bună și cu situația asigurată, este profesoară definitivă – frumoasă, frumoasă, ce ai de zis ceva?” „Cum nu, mi se pare că e prea înaltă pentru mine, e aproape de două ori mai înaltă. Nu se cade să-mi iau așa dorobanț în casă”. „Așa este, mon cher, și ea-mi spunea mie că ești prea mic”...Mă uitam la dânsul teribil de surprins. „Nu, scuză-mă ce vroi să zic; am vorbit cu dânsele odată, dar era vorba despre Burghelea, care a luat una dintre Stoianovici[165], nu despre d-ta, și spunea și Suzana «e prea mic el»”.

                Am uitat aseară o notă excelentă de adăugat la acest om excelent: cere proprietăți mari din partea neveste-sii ca zestre dată în arendă unuia din Vaslui. Omul ac[esta] are 6 copiii, este cu dare de mână, dar de o vreme îi merg lucrurile tot deandoaselea. A venit la Volenti: „Nene, poți să-mi faci ce vrei, să mă dai în judecată, să mă vinzi, să mă cumperi, că nu pot plăti, deși am contractul în regulă făcut; mai lasă-mi ceva din arendă”. „Ei, cât vrei să-ți las?” „Vreo 5000 de lei, adică cinci mii de lei”. „Ei bine, fie și așa cum zici”. „A umplut târgul acum despre mine – spunea Volenti –, pe unde întâlnește pe cineva spune: «Ce om al lui D[umne]zeu este și Volenti!»”„. În privința ac[easta] este indiscutabilă bunătatea sufletească a lui Volenti.

 

 

                1896 februarie 16 ori 17

                Vineri ziua 10 1/4, Iași

 

                Scriu acum de teama să nu scap prilejul însemnării unui alt tip caracteristic românesc, e vorba despre Caragiani. Închipuiască-și cineva un om scurt, burtos, cu picioare groase și cu o față rotundă ca o minge și mustățile răsucite în jos de la sfârcuri în chip curios. Roșu parcă e o sfeclă și cu niște ochi șireți „pleins de malice” și „fleur de tête” cum spune francezul. Când ți se uită în ochi apoi până în albul ochilor se uită, franc și cu glumele pe care le face râde el mai întâi. Bun pe cât omenește se poate zice de un om și pus pe păcăleli.

                Ieri seara ne strânsesem să hotărâm asupra revenirii amânării d-șoarei Feștilă la teza de licență, amânare făcută de comisiunea examinatoare acum opt luni îndărăt. Nu eram decât Leonardescu, Densușianu, Șt.Vârgolici și Caragiani cu mine. Încă de la început mi s-a părut lucrul cam aprins. Vârgolici ținea cu orice preț să se revie asupra hotărârii de odinioară, Densușianu nu, Caragiani da și etc. Nu s-a făcut nimic. Dar nu aici stă importanța lucrului. Am plecat cu decanul meu iar la berăria „Unirea” și ne-am așezat în odaia de alături. În aceeași parte era și un bătrân, cum aș zice, foarte mal à droit, care se scoală de la locul lui și vine la masa noastră: „bună seara, coane Caragiani, bună seara”, și intona cuvântul „bună” cu o intenție de înțelegere și cu o clipeală din ochi șireată, parcă ar fi avut ceva ascuns, cunoscut numai între Cara[giani] și el. Carag[iani] era foarte plictisit, o vedeam lămurit, că nu-i plăcea să-l vază pe onorabilul stând de vorbă cu noi și stricându-ne nouă taifasul. Nici mâna nu i-a întins. „Salaraerusu” și alte cuvinte pe turcește din partea d-lui, dar Caragiani s-a făcut că nu mai pricepe și omul nostru s-a retras. Într-un rând vorbea Carag[iani] despre modul cum lua el fotografii de prin Macedonia. Avea un aparat întocmai ca pilele de pâslă pe care se pune halba de bere pe masă și avea la unul din punctele cercului un țîmburuș ca un dop, cu ferăstruia lui în vârf; ac[est] țâmburuș, după ce roata de aparat o băga în vestă, îl scotea prin gaura unui nasture și astfel lua fotografii, ca să nu fie văzut de turci și închis. În momentul când făcea tocmai mimica și-mi arăta intuitiv punând sub vestă roata de pâslă, plină de udătura de bere, domnul de dincolo, care incontestabil sau era un plictisitor, sau era în termeni excelenți cu Caragiani – ac[eastă] supoziție era cea adevărată – începe să strige cu voce tare: „nu băga în sân roata, nu fura scula omului, că te-am văzut și te închidem”, și râdea cu o voce spartă și tare, singur, de nerozia lui. C[ara]g[iani] nici cel puțin să se uite la el n-a vrut. Am spus lucrul pentru ca înțeleptul să deducă nota caracterului lui C[ara]g[iani].

                Îmi spunea așa „inter pocula” berii că ajuns prin Ianina sau nu știu unde în Macedonia, fusese invitat la un ceai seara pe la 8 în casa consulului austriac din acel oraș. A doua zi au venit la el și șeful poliției turcești și judecătorii și alte mutre turcești, și după ce l-au închis, în fiecare zi îi făceau câte o întrebare: „dar ce ai cătat la consul?” „Am fost invitat la ceai”. „Ha, ha, ai fost invitat la ceai; dar pentru ce ați stat împreună atâta timp, ați făcut politică, știm noi ceaiurile astea!” Mă pusese dracul să număr pașii de la cărarea de drum până la o cetățuie ruinată turcească și judecătorul care știa lucrul: „Dar p[entru] ce ai numărat pașii, ai vrut să faci o hartă militărească, ești un militar deghizat”. „Eu și militar!” Dar cum spunea C[ara]g[iani] cu umorul său irezistibil și arătându-mi burta lui rotundă, tocmai fiindcă se pipăia cu amândouă mâinile, mă apucase un râs isteric, convulsiv, de nu mă mai puteam ține: „auzi, d-ta și militar”. „Eu la urmă – spunea C[ara]g[iani] – i-am întrebat pe toți judecătorii și comisarii și slujbașii: «Mă rog, d-voastră aveți familie grea, vă întreb, ca să nu-mi pară rău când v-o da afară pe toți din slujbe, că eu am trecere mare în țara mea, și are să intervie guvernul meu f[oarte] serios». Ei au râs. Atunci am scris la București și regele a intervenit personal la vizir și peste câteva zile m-a și eliberat, după ce stătusem vreo 3 luni închis, iar pe judecători, pe ceilalți, i-au dat afară din slujbe. «Aoleo, efendi – ziceau pe urmă –, ce păcat îți făcuși cu noi, ne dete afară și de am fi știut că ai așa putere, te-am fi lăsat». «Ce să vă fac, v-am spus să nu mă plictisiți, nu v-am zis să-mi dați drumul?»”.

                Apoi Caragiani, din vorbă în vorbă, a început să-mi spuie teoria lui istorică. Iată în ce constă: după dânsul, toate numele de divinități sunt nume de popoare care au trăit odată și din care nu s-a mai păstrat decât numai numele divinității. Și printr-un șir de raționamente filologice, de puterea celor care le vom spune ceva mai jos, pretinde că toate popoarele Europei – și aici se izbește de teoria mea, originea în Dacia a popoarelor arice, pe care o susține – și o mare parte din cele ale Asiei și Africii sunt celți și vin din Dacia. Iată câteva specimene: Zeul Apollo este zeul poporului cu ac[elași] nume și raționează așa; Apollo se zicea și Apello, mai departe el se poate schimba în ? și avem Apero, de unde prin eliminarea lui e avem Apro, adică poporul apros, de unde pluralul face aproi; ac[ești] aproi sunt tot una cu abroi și abri, de unde asemănarea și identitatea cu abruzzi din Italia și iberi din Galia și abruzii de la noi din Transilvania; prin urmare, acest popor pornit de la noi din Transilvania a pătruns în Grecia și apoi în Italia și în Galia și într-o parte a rămas ca nume al divinității lor în diferite locuri. Un alt exemplu ar fi cultul lui Dionysos, care ar fi zeul național al bessilor, un popor celtic de la Dunăre. Iată care ar fi raționamentele filologice. Dionysos se numea și Bassareus, și în alte rânduri Iobanchos, care nu e decât tot radicalul bayo, de unde numele de bocii, în costobocii, care vine tot d-acolo. Din Bayo a ieșit și boi, un popor gonit din nordul Italiei și care s-a așezat în Epir, unde se păstrează și astăzi sub numele de mazariți, care ne amintește numele de basareus al hellenilor. Ac[ești] mazariți sunt niște oameni înalți, frumoși, blonzi și cu ochii albaștri de ți se face mai mare plăcerea să te uiți la dânșii; vorbesc toți românește și sunt energici și voinici. Ac[ești] mazariți vin și ei de la Dunăre – vezi în jos etimologia cuvântului Dunăre – și au fost și ei amestecați, poate o ramură din iobanchi, din care n-a mai rămas decât iobagii de astăzi din Transilvania.

                L-am întrebat de unde să fie numele Dunărea. Acesta este numele unei vechi populațiuni care se afla în Dacia. Și începe: Dunărea nu este decât vechiul Danubios sau Dunabios, căci Dun și Dau se pot înlocui; tot la același radical se reduce și vechiul Danabri și danapri care nu e decât Dan și apri sau abri sau iberi, de unde danaperi; tot aci avem pe Ianais sau Donul de astăzi. Adică avem radicalul dau care corespunde cu vechiul dak, de unde s-a format Dakia și Dania, care e unul și același lucru; prin urmare Danubios nu e decât restul de numire lăsat de acel primitiv popor așezat în Dacia. Trecând la un alt șir de idei, mă întreabă dânsul: „ce să însemne acea denumire de kersa și kersos dată cabirilor d-tale pe care îi citesc acum?” Axiokersa nu e decât iarăși un nume de popor. Kersa și kersra stau în legătură cu Khersonesos din Thracia și din sudul Rusiei. Kersa se poate scrie și Xersa și apoi Xandos sau Scanthos, sau Scandos, de unde Scandia; deci acești xandoi din Grecia veche sunt zenos sau străinii. Ac[ești] xenos sunt blonzi și înalți, frumoși și stau în legătură cu toate popoarele doriene; deci dorienii nu sunt greci, ei nu vorbeau dialectul grecesc, erau străinii, tocmai târziu au adoptat limbajul hellen, ei erau din Scandia, adică de la nord și anume din România și aniokersa nu sunt decât divinitățile lor pământești locale care au fost aduse în Grecia. Și d-aia cabirii d-tale mi se pare mie că sunt din Dacia”.

                Cea mai stranie însă deducție filologică a lui musiu Caragiani mi se pare când prin gradate și foarte puțin forțate transformări filologice ajunge la concluzia în adevărat nouă și surprinzătoare: Homer n-a fost hellen, el a fost celt și n-a scris în grecește, ci în limba celtă. Homer nu este altceva decât scăderea din forma Ghomer, cu Gh. Din Ghomer însă recunoaștem o formă mai primitivă, Komer, din care a ieșit Cimer și Cimir; apoi prin dispariția lui e sau i am dobândit Cimr și Cimri; întotdeauna însă din Cimri, prin adăugarea unui b, avem Cimbri, deci Ghomer și Homer este născut din cimbrii. Interesante sunt și următoarele concluzii istorice. Eu îi spuneam că într-o lucrare apărută de curând, Foucart, cel de la College de France, susține că Eleusina și cultul Demetrei este un rest al influenței egiptene în Grecia. „Din contra – zice el –, cultul ac[esteia] este național și n-are nici un raport cu Isida, precum spune Foucart, egiptenii l-au luat ac[est] cult și introdus la dânșii de la grecii din Naucratis – îți poți închipui lucru paradoxal, egiptenii din mileniul al IV-lea a.Christ să fi împrumutat un cult religios de la hellenii stabiliți în Egipt pe la 700 a.Ch. și să nu susții că «în prezent le avem pe toate!» Și iată argumentarea mea: Demeter venea după greci din Dhmhthr, ceea ce n-are nici un sens; eu cred că vine din Deamater, care se poate spune Daomater, de unde Danioții sau Demoții, un trib f[oarte] important în Attica; cultul Demetrei este prin urmare cultul populațiunii Damoții, care nu sunt originari din Grecia, ci vin de aiurea. De unde vin ei?” Aici a făcut o mulțime de alăturări a căror importanță mi-a scăpat din vedere, dar știu sigur că ac[ești] damoți veneau tot din Dacia și erau celți. Și dovadă de aceasta este că locul cultului ac[estei] Demetre este în Elendina; ori cine este ac[eastă] Elendina? Elendina e compusă din Eleud și ina care înseamnă „urmașii”, „resturile”, eleud. Ac[est] eleud are un radical comun cu leud, de unde leue și leucos și insula Leukas, care corespunde de regulă cu Peucas, adică insula Peuce din Marea Neagră. Ac[est] leud, pe de altă parte, a dat și pe Eleud sau Aleud sau Aleut; dar Aleut poate fi și Alut, de unde rîul Aluta din Muntenia, Oltul nostru. Eu nu cred nicidecum teoria lui Hasdeu că Oltul sau Aluta ar veni dintr-un radical care ar cuprinde sensul de aur, fiindcă fluviul cară cu dânsul nisip de aur. Pe de altă parte, acest Aleut și Eleuth a dat în grecește pe Eleuderos, de unde poporul care stăpânea în Grecia și mai ales în Attica se numește Eleuderi, spre deosebire de douloi, care sunt o populație supusă de către ac[ești] elevderi”.

                Cum vedeți, concluziile sunt din ce în ce mai probante și mai convingătoare, deși sunt făcute în ciuda părerilor profesorilor de filologie, în ciuda ideilor admise de toată lumea științifică în ce privește legile fonetice ale limbilor și transformărilor pe baza unor norme ale filologiei comparate. Orice cuvânt se poate schimba după bunăvoința filologului și orice divinitate hellenă sau de orice altă natură ascunde numele unui popor dispărut de pe fața globului, popor odată izvorât din plaiurile noastre dacice și risipit după răstriștea sorții în cele patru colțuri ale pământului.

                După ac[eastă] foarte interesantă conferință filologică-istorică caragianică am pornit toți, adică amândoi, spre casă, decanul foarte mulțumit că n-a văzut din parte-mi nici un semn de dezaprobare, eu speriat de putința extraordinară a așezărilor de nume și de colosala asociație de idei a ac[estui] om, asociație bazată pe mici transformări de vocale și consoane, care fac dintr-un cuvânt, printr-un șir de transformări, să nu mai poarte ori [să] păstreze nici o vocală, nici o consoană. Apoi Caragiani nu ia absolut deloc în seamă epoca și perioada de timp când există un nume în mai multe locuri. Mie mi se pare că asemănările de cuvinte proprii nu trebuiesc făcute așa de fără rezerve. Se poate și sunt cazuri când un nume propriu să derive din altul mai vechi, dar pentru ca să fie juste concluziile noastre, prin cercetări cartografice se cere să vedem existența acelor urme dintr-un loc oarecare, aflându-se în diferitele timpuri. Așa ar fi Durostorum și Silistra, unde schimbările se pot urmări pas cu pas în cartografia italiană.

                El mi-a vorbit aseară și de faptul că în Vodena, unde este un oraș minunat pus și cu oameni galbeni la față din pricina apei, există luntre făcute din trunchi de copaci scobiți, pe care românii locali le numesc „mănucliu”. Deodată s-a făcut lumină în capul meu și mi-am adus aminte că Wawrin cronicarul[166], vorbind despre flota românească din timpul lui Vlad Dracul, o numește cu cuvântul „valaque” „manocques”, adică manucliu macedonean, mai ales că în descrierea pe care o face cronicarul despre flota românească spune că sunt copaci scobiți. Când ne-am despărțit unul de altul zicea Caragiani, cu oarecare tristețe: „vezi noi ăștia, profesorii, ne-am învățat cu cursurile și studenții așa de mult încât s-a făcut ca a doua natură. Și am ajuns ca câinii ăia care o dată din somn se scoală numai ce auzi peste noapte și începe să latre «ham, ham»”...

 

 

                1896 martie 9

                Sâmbătă 9,10 seara. Iași

 

                Evident că sunt născut să fiu profesor; ori de câte ori închid cursul simt o părere de rău așa de vie încât vacanța în loc să mă bucure, mă întristează.

                Săptămânile astea cât n-am scris, nici multe lucruri importante n-am întâmpinat. Cuza[167] aseară a făcut teoria stării economice a românilor. Pentru dânsul soarta neamului nostru e hotărâtă; vom fi înghițiți de jidovi și asimilați de dânșii. Că țăranul român nu se mai încrede în nimic, de temerea că-l înșeală toți; că a văzut dânsul un caz unde țăranul adusese într-un car niște cărbuni în saci. A descărcat carul cu sacii și când a fost să ceară paralele s-au strâns împrejurul lui toți jidovii și după ce i-au zdrobit toți cărbunii, au început să zbiere la român: „dar ce, ăsta cărbune este, dar ce, așa trebuie să fie cărbunul; da nu vezi că tot e stricat? Eu nu pot să-ți dau mai mult, că nici nu face; dacă nu te mulțumești ia-l îndărăt”. Și cum românul se plictisise, a primit ce i-a dat jidovul, căci dacă a adus caraulașul, acesta plătit, jidovul a început să se răstească la român până a cedat omul și a plecat în voia lui D[umne]zeu. „D-lor, nu mai crede românul în nimic, nici chiar când îi dai banul în mână, i-l pui în palmă și el întoarce banul și pe o parte și pe alta și se întreabă: «este ban ăsta, oare nu mă înșeală?» Mâine, poimâine, când or căpăta drepturi politice știi ce are să se întâmple? Are să-și puie oamenii lui în administrație, are să-și facă poftele lui și când prefectul ori judecătorul, ori alt slujbaș, nu o face după placul său, are să plece la București și într-o clipă are să-l șteargă din buget pe recalcitrant”. „Știți că noi aveam odinioară toți geamgii români din Banat. Astăzi toți geamgii sunt ovrei. Ei, cum credeți că au fost înlocuiți românii noștri? Bănățenii, care se pricepeau mai bine decât ovreii în punerea geamurilor, când se duceau să cumpere geamuri-sticlă, toptangiul care e jidan vindea sticla mai scump bănățeanului decât jidanului și unuia, prin urmare, îi venea să puie geamul cu un preț mai scăzut decât bănățeanul. Ac[esta] văzând că munca sa nu-i aduce nimic a părăsit comerțul ac[esta] și s-a apucat de altceva”.

                Din toate discursurile lor reieșea că soarta noastră, mai ales a moldovenilor, e amenințată de jidovi. Dar după toată acerba discuție și vorbă, care ar fi mijlocul de îndreptare al ac[estei] stări rele, n-am auzit; încât, când am plecat singur acasă, îmi ziceam în mine: „iată o seară pierdută degeaba”.

                M-am întâlnit cu Arghirescu și punându-ne întrebarea ac[easta] am căutat să o dezlegăm. El propunea mijlocul taxelor enorme pe negustorul străin; jidovul fiind izbit față de negustorul român, va fi silit să cedeze terenul și să se apuce de alt lucru sau să fugă din România. Asupra lucrului mi se părea nepractic: punerea de taxe asupra unei specii din populațiune va avea drept efect să ridice contra noastră pe străini; cum de regulă bancherii cei mari din străinătate dețin obligațiunile noastre de stat, se poate întâmpla să ne arunce pe piață hârtiile și să deprecieze spre răzbunare creditul nostru. Eu am propus să se facă școli de mecanică, de meserii mai multe și să dea, prin urmare, românului putința ac[easta] de a lupta cu mărfurile străinului. Obârșia obiectelor din comerț fiind în mâinile noastre, ușor ac[est] element străin dintre producător și consumator poate fi înlăturat. Care ar mai fi alt mijloc sau mijloace de luptă nu știu; probabil contra mișeliilor jidovești și lipsei de bună credință a lor s-ar putea înstruna prin voința guvernului, dar în orice caz se cere mult studiu pentru rezolvarea unei probleme așa de complicate.

 

 

                1896 martie 10

                Duminică. Iași

 

                Pot socoti eu ziua de astăzi printre cele mai mulțumite ale mele? Dacă nu pot răspunde pe deplin afirmativ, în nici un caz nici mult n-am. Să iau lucrurile de la capăt și să le spui pe șartul lor.

                Toată lumea știe că mi s-a pus catedra la concurs pe ziua de 1 aprilie; de reușită atârnă viitorul meu, voi fi om fericit în viață sau nenorocit. Totul atârnă însă de profesorii din comisiune; prin urmare se înțelege de la sine că a pregăti „bateriile” este prima treabă de om deștept. În primul rând atârnă lucrul de membrii trași la sorți, adică de Maiorescu, în al doilea rând, ceilalți membri numiți de minister să fie oameni cu frica lui D[umne]zeu. Pentru tragerea la sorți pare lucrul că se va rezolva în chipul următor: Maiorescu, după îndemnul lui Negulescu, nu va pune în urnă decât numai pe cei ce prezintă o garanție de onestitate și probitate. El a văzut că de regulă voturile nu se dau în juriu de către profesori după valoarea reală a concursului ținut, ci după resentimentele personale ale fiecărui membru; deci ar fi o curată injustiție pe care Maiorescu mi-ar face-o dacă ar pune în urnă numele tuturor profesorilor. Cred că vor fi excluși mulți. Pentru ceilalți doi membri am alergat la singurul mijloc ce-mi sta înainte; să pui în cunoștință de cauză pe ministrul Poni. Așadar, am întâlnit miercurea trecută pe d-șoara Poni, în curtea Universității, și oprind-o în drum am rugat-o să-mi spuie dacă ministrul vine sâmbătă sau în curând. Se roșise fata și se cam încurca la vorbă: „nu a spus dacă vine – zicea ea – dar a trimis o telegramă în care arată că e bine; în orice caz eu vă voi anunța îndată”. I-am mulțumit și am plecat la curs. Duminică de dimineață am primit o scrisoare închisă de la doamna Poni: „Domnul meu, Poni a sosit azi și stă până mâine seară. Salutări, M.Poni”. Zice că natura nu stă și ea cu influența ei hotărâtoare asupra noastră.

                De dimineață era un cer cenușiu, nu se vedea nici cel mai mic petic de cer albastru, era plicticos și întuneric. Mă pusesem chiar să citesc și simțeam o plictiseală teribilă, cu părerea de rău de a fi închis cursul. Când primesc știrea de mai sus. Se îmbucurase sufletul în mine, mai ales că mi se părea nedelicat de a fi oprit pe om în drum, adică pe fată, și obligat-o să-mi spuie lucruri care nu se cuvin. Ca prin farmec, peste un ceas se limpezește și cerul și pe la două și 1/2 din zi era un albastru pe sus cum nu am văzut de mult. Am fost la Poni; mai era cu cineva înăuntru, un d-l Paladi. M-a poftit pe scaun și până să mă așez am avut lipsa de delicatețe să întreb pe ministru: „ce mai faceți?” De altminteri, în încurcătură, nici nu s-a băgat de seamă nerozia mea. Mi-a întins tabachera de tutun, dar am refuzat. Cam încurcat, cam tremurându-mi vocea, în orice caz ceva emoționat, am început să povestesc afacerea mea cu desăvârșire îngăimat toată diplomația mea potrivită d-acasă, toate cuvintele mele bine ticluite mi s-au risipit din gură și m-am pomenit că spui următoarea necuviință: „am venit să văz mai mult dacă va fi aplicată legea în spiritul său în ce privește concursul meu de arheologie. Profesorii din București sunt de regulă f[oarte] nepotriviți în asemenea cazuri, când se întâlnesc împreună mai mulți, apoi ac[easta] o consideră ca un mijloc bun de ceartă între dânșii și bieții concurenți rămân cu emoțiunile de se distrug fizicește, precum s-a întâmplat cu bietul Negulescu”. Cum vezi până aci nu spusesem ce vroi. „Există oare vreun articol în lege unde se spune că membrii delegați din partea ministerului trebuie să fie aleși dintre profesorii celeilalte facultăți decât unde se ține concursul? Mie personal mi-ar conveni minunat aplicarea legii în ac[est] sens”. Cu modul ac[esta] spusesem ce doresc, dar nu cu diplomație și nici cu claritate. Mi-a spus că nu există un asemenea articol, că rămâne la aprecierea ministrului să aleagă pe cine vrea, că ac[eastă] măsură de a alege pe profesorul de materie similară de la cealaltă facultate se face numai fiindcă se cere specialistul materiei și celelalte. Va să zică în ac[est] punct ar fi fost impoli din parte-mi să mai insist; de fapt am și schimbat vorba cu oarecare îndemânare: „Ac[easta] era mai mult o rugăminte personală, am o alta cu un caracter mai g[enera]l: mi-a venit la mine o delegațiune de studenți care mă roagă să intervin pe lângă d-voastră și să vă rog ca să ni se acorde clasa a III-a ori a II-a, indiferent, trenul până la Podul Iloaiei, ca să poată și dânșii vedea săpăturile lui Beldiceanu de la Cucuteni”[168]. Căzusem pe mină frumoasă, bogată și iscoditoare de vorbă. Ministrul își întorsese fața și trupul cu totul spre mine, și după ce a pus mâna dreaptă pe spatele scaunului, cu țigara între degete, cu voce foarte puțin puternică, dar inteligibilă și rar ca și cum ar fi mestecat cuvintele în gură, îmi spune: „Păi, d-le A., săpăturile de acolo nici nu cred că are să folosească întru ceva; Beldiceanu mi-a spus că făcuse o învoială cu proprietarul locului să repuie la loc pământul scormonit, încât tot ce s-a făcut a fost făcut, acum acolo nu e nimic de văzut”. „Cred, d-le ministru, că lucrul e important de văzut pentru modul cum înțelegeau popoarele preistorice să-și facă adăpostul lor și întăriturile lor, cum se apărau și cum cătau să domine văile și localitățile din împrejurimi. Pentru topografia primitivă ar fi interesant, dacă pentru săpături nu”. „Ah, da, așa înțeleg. Ei bine, este un lucru f[oarte] ușor ceea ce ceri și se va împlini desigur. Dar o repet, a fost o adevărată barbarie purtarea lor cu Cucutenii; fără un raport anterior, fără un plan hotărât, fără să știe ce vor și cum vor să sape, fără nici un instrument de precizie s-au pus să scormone pământul, să strice scheletele și să distrugă orice putință p[entru] mai târziu de scos concluzii din ac[ele] lucruri descoperite”. Am adăugat și eu ce știam: cum scheletele au fost stricate din locurile lor, oasele au fost strânse și băgate în saci, iar craniile în altă parte, cum bucăți din cranii se amestecă în ele și cum, în fine, prin modul cum au fost găsite scheletele și scoase din locul lor fără să se însemne adâncimea cu exactitate, nici obiectele descoperite, așa încât nimic nu ne împiedică să pretindem că scheletele poate nu sunt deloc preistorice. „Mi-a făcut un raport Buțureanu, după ce i-am scris eu, dar ce raport mi-a înaintat, nimic nu se înțelege din el. Am intervenit apoi ca obiectele găsite să fie strânse și puse în muzeul de geologie de aici p[entru] ca obiectele să rămâie proprietatea noastră iar nu a lui”[169]. „Sunt f[oarte] multe lucruri de găsit acolo, numai să poată fi bugetul mai elastic decât cum este. Ați văzut dv. Cucutenii d-le Poni?” „Ah, da, eu chiar mi-am făcut copilăria p-acolo și când m-am făcut mai mare, deseori m-am dus p-acolo. Chiar apele care sunt acolo în vale le-am analizat eu și știu lucrurile f[oarte] bine”. Se roșise la față uitând-se la mine, cum se roșise fii-sa când vorbea cu mine în curtea Universității.

                Apoi, încetul cu încetul, am adus vorba despre „limes Alutanus”, vroind să aflu gândul lui în această privință; de altminteri devenisem rece și calculam greutatea cuvintelor mele destul de bine. „Ce e drept, Tocilescu, care deși nu e... – și căuta cuvântul, sau cuvintele, și negăsindu-l a urmat mai departe altceva – mi-a înaintat un raport f[oarte] amănunțit asupra ac[estei] cercetări și face destulă treabă; are un formular și urmează cu un plan bine hotărât lucrările sale”. D-l Palade, care tăcuse până atunci din gură, intervine și el: „în Dobrogea trebuie să fie multe lucruri”. „Da, dar au fost distruse în mod barbar de către turci”. „Ba eu cred, d-le ministru, că mai barbară a fost purtarea d-lui Tocilescu, când a distrus bunătate de monument precum era cel de la Adam Clissi”. „Adevărat, și eu am zis că s-a făcut rău ce s-a făcut, în străinătate nu se procedează în chipul acesta”. De aci înainte nu știu cum am ajuns să vorbesc despre Iași ca o stațiune arheologică și să le spun că am găsit obiecte de lut care au ornamente caracteristice, ceea ce ridică orișice îndoială asupra ac[estui] fapt. Presimțisem mai înainte că valea Bahluiului trebuie să fi fost locuită în vremea preistorică și m-am gândit că pe locul unde se află acum palatul administrativ trebuie să fi fost cetățuia primitivă, căci din această parte ai privire deschisă spre Prut, spre Siret și spre Vaslui – aci spuse un nume Poni pe care nu-l mai țin minte – tocmai precum se cere în cetățile primitive. Vorbind eu despre necesitatea unui șanț care trebuie să fi închis de partea orașului nostru dealul cu palatul, și Poni și Paladi îmi vorbeau despre niște întocmiri vechi, cu niște cazărmi de jur împrejur și închisă cetățuia, și cu niște ziduri de piatră tari, explicări din care reieșea adevărul presupunerii mele, pe care și unul și celalt cătau să-l puie în evidență. Am mai vorbit în ac[eastă] direcție și cum mă pregăteam să plec, Poni surâzând și bucuros – i se luminase ochii – îmi spune: „Am ceva f[oarte] înveselitor p[entru] d-ta; știi că am reușit să mă înțeleg cu Rotschild să publicăm manuscriptul rămas de la Odobescu și să punem lucrarea definitiv în vânzare. Nu e vorba, este un rezumat care se află la Gion[170], făcut negreșit de Odobescu, nu opera lui întreagă. Dar o să iasă tot în formatul și cu aceeași eleganță ca în primul volum. Am ținut să fac ac[easta] pentru sărmanul Odobescu la care țineam atât de mult și de care aveam f[oarte] frumoasă opiniune”.

                Când m-am sculat și mi-am luat bună ziua, lângă ușă mă întreabă: „va să zică concursul d-tale are să înceapă la 1 aprilie?” „Da, numai ceea ce e urât e comisiunea, de care am mare temere ca fiind compusă dintre profesorii din București, iar să se amâne din zi în zi încă o lună și ac[easta] în detrimentul Universității d-aici, căci nu trebuie să se uite că eu sunt și suplinitorul d-lui Rășcanu[171], cu alte cuvinte să pierz 20 de lecții de istorie și 20 de arheologie”. Mi-a spus că va încerca să reducă numărul celor din București la minimum posibil; de altminteri ac[easta] era repetarea cuvântului meu de mai-nainte puțin. M-a condus până în sală, m-a așteptat până m-am îmbrăcat cu paltonul, mi-a mai dat mâna o dată și am plecat definitiv. După întrevorbirea ac[easta] sunt f[oarte] multe probabilități ca să numească pe cei doi membri dintre profesorii d-aici.

                Am fost apoi la Leonardescu unde am vorbit despre Negulescu, despre casa lor că e mai bună, are un caracter aristocratic intrarea etc, etc. Apoi am luat drumul la d-l Rășcanu, unde am vorbit aproape o oră. Fusese bolnav și acum îi era mai bine. Ce om bun, ce om bun! În fine, ziua de azi a fost una dintre rarele mele zile de mulțumiri, încă vreo câteva săptămâni tot așa și halal!...

 

 

                1896 martie 12. Iași

                Marți, ora 11 1/4

 

                Merge bine de tot. Ieri seara, luni, era o noapte splendidă cu o lună mititică și cu stele mari și pornisem în jos pe Păcurari și nu mă mai puteam sătura de mulțumire sufletească sau de frumusețea nopții. Iașul cu străzile lui curate și pustii de la 9 încolo, cu valea Bahluiului misterioasă și mărginită dinspre Cetățuia și Galata ca un șir de coline cenușii-albastre, face o impresie poetică adâncă, încât e destul să fii ceva mai dispus ca să te pătrunză poezia și tristețea dulce a locurilor mai mult decât oriunde. Astăzi iarăși mulțumit. Am avut o zi frumoasă cu cer havaiu, delicat, fără nori și fără vânt. Cucoanele ies pe uliță în talie.

                Seara am întâlnit pe Volenti cu care m-am așezat la masă la Tuffli. Cu surâsul lui, cu glumele lui, a făcut pe un tip numit Praja, inspector, să fiarbă fără apă și fără foc. „Și așa coane, umbli cu mîța în sac; ai fost radical – adresându-se acestui Praja –, ai făcut politică la toartă, te-ai ridicat și apoi venind roșii ai rămas tot cu ai «noștri». Ai făcut aritmetici copiate după cărți franțuzești și acum îți vin veniturile, hei, hei că nu te știu eu?” „Ba să mă ierți, a face o aritmetică nu e lucru ușor, trebuie să coordonezi materialul, trebuie să pui probleme cu un scop oarecare, trebuie să prevezi puterile copiilor” etc, etc. „Ia lasă-mă frățioare, cui îi spui, mie, parcă eu nu știu cum se face”. „După ce ești transfug, ești și cinic – urmă el mai departe; dar vezi tu, n-ai avut meșteșug când ai lăsat pe radicali, trebuia să treci cu zgomot la roșii; așa, tu nu ești nici colo, nici colo. Doar te-ai făcut popular ca transfug; acum te arată radicalii cu degetul”. Și multe în același sens.

                Praja e lung și subțire, o figură de coleric, smead însă la față, cu nas lung și subțire, se întorcea pe canapeaua cu pânză roșie de la Tuffli când pe șoldul stâng, când pe șoldul drept, și fiindcă ieri râdeam cu oarecare plăcere – îmi vine să râd totdeuna de oameni puși în așa situație care fug dintr-o tabără în alta numai pentru că interesele lor materiale îi povățuiesc – el, Praja, făcea cum spune francezul „bonne mine à mouvais feu” și mai râdea și el, „rire jaune”, mai spunea și el, și țigara care o răsucea și o lipea cu scuipatul nu o mai aprinsese. Volenti de colo: „să nu te superi, mon cher, că eu spui sub forma ac[easta] glumeață lucruri care sunt adevărate; vezi ce drăcie și asta, sub diferite chipuri, fără ca omul să se lupte, poți să-i spui lucruri f[oarte] nostime”. Și tot așa.

                Un alt tip Boniface Hétrat[172]. Omul ăsta are ceva sentiment, ba poate foarte mult și face poezii. O drăcie întreagă cu poezia lui citită într-o vineri la „Arhiva” cu subiect marin. Era un sonet compus din 6 sonete, fiecare dezvoltare a unei idei care termina sonetul anterior. Un marinar, un „lup de mare” bătrân, își uitase pipa într-o insulă în fundul orizontului la mare. De pipă îi erau legate o mulțime de amintiri de la nevastă-sa care murise, și cu toate că marea din pricina vijeliei era mâniată, pleacă în toiul furtunii spre insula cu bucluc să-și caute pipa, cu toată opoziția tovarășilor săi. Pe mare valurile îl joacă întocmai ca pe o minge și în fine îl cufundă în adâncul mării și se îneacă. Iată subiectul. Cuza i-a făcut o critică și anume: „prea multă vorbă pentru nimic; dacă ar fi fost un marinar tânăr și în insulă vreo adorată aș mai înțelege atâta polologhie, dar p[entru] o pipă ce mai vorbă”. Pompilie Miron l-a atacat și el f[oarte] violent, precum și Volenti. Eu n-am spus decât numai că: „toată greutatea sonetului stă în versul: «Ce lasă-mă în pace, omul o soartă are și de steaua lui stă să-i pice din cer, tot piere, măcar oricât s-ar păzi». Prin urmare, p[entru] dânsul furtuna nu putea fi grozavă căci ce e scris în frunte-i pus”. Am spus lucrul ac[esta] doar ca să spui și eu ceva. A doua zi au discutat Boniface cu Paul, cu Miron Pompiliu și alții și spunea poetul: „voi toți ați vorbit un ceas fiecare și ați spus numai prostii, Antonescu a spus numai trei cuvinte și a vorbit serios, că știe ce vorbește”. Îți place să cucerești gloria cu așa puțin lucru. Poezia f[oarte] bine poate exista pe fondul de mai sus, dar totuși e prea particular lucru, și în poezie se cere ceva mai g[enera]l, mai lipsit de notele particulare, ce o fac neinteligibilă p[entru] mulți. Dar chiar și așa, dacă artistul mi-ar fi descris cu artă furtuna și motivat interesul pescarului p[entru] pipa lui, poezia ar fi fost admirabilă, ceea ce lipsea mult până acolo. De altminteri Boniface e dintre acei oameni care s-ar putea numi „grandi lopei” – face gesturi spăimântătoare, vocea devine „teribilă”, cuvinte prea mari p[entru] situații mici și o agitație în disproporție cu situația, încât pe el îl vezi gesticulând sau înflăcărându-se, dar tu rămâi perfect rece și te miri de ploaia lui de cuvinte și sentimente. „Trebuie omului un ideal, trebuie ceva serios, îi trebuie o ancoră de care să se agațe – și aci strânge degetele ca niște ghiare de pisică înăuntru podului palmei, ca o pisică ce stă să zgârîie – în mersul său în viață, trebuie să crează în ceva care nu e material, în ceva impalpabil, trebuie” etc, etc...

 

 

                1896 martie 19/20

                Marți spre miercuri, 4 dimineața

 

                Stau în pat culcat pe burtă și scriu în memoriu. Fiindcă nu pot dormi și fiindcă să stau veghind îmi merge f[oarte] rău de dimineață, mai bine să iau frumușel catastihul, cerneala s-o pun lângă mine, cu lampa pe un scaun înălțată și apoi „dăi zor stimabile”.

                [Acum un] an pe vremea asta eram f[oarte] dezolat, f[oarte] trist și aveam la începutul anului frică să fie și anul ac[esta] la aceeași perioadă de timp ac[eeași] tristețe: „adică semn rău” îmi ziceam eu p[entru] concursul ce are să se ție la 1 aprilie. Până acum nimic. Lucrurile merg ca pe sfoară și moralmente sunt f[oarte] satisfăcut, mai mulțumit decât am fost vreodată pe pământ. Care să fie cauza nu știu, în fond nici prea curios nu sunt. Vești rele totuși nu mi-au lipsit. Anume scrisesem lui Petrescu p[entru] d-na Odobescu și drept răspuns aflu de la el pe lângă că d-na cunoștea afacerea cu [G.I.Ionnersu-]Gion, că Aguletti[173] cel care a făcut (mai exact copiat) biletele lui Odobescu, prin urmare care cunoaște subiectele, se prezintă și el la concurs, adică se prepară. Curioase capete mai sunt și oamenii ăștia! Fără pregătire prealabilă, fără cunoștințe serioase, se aruncă așa în vîltoare la noroc, în speranța că poate valul să-l arunce mai departe la țărm, uitând că de multe ori și cel ce știe f[oarte] bine înota poate să se înece minunat. În fine, ce mai tura vura, vom vedea ce față au să ia lucrurile.

                Am fost invitat sâmbăta trecută la Ar[on] Densușianu la petrecere și am stat toată seara până la 3 noaptea. Când am intrat, saloanele luminate a giorno, cu lămpi și lumânări; sălile mari și multe, vreo trei în șir și pustii, nu era încă nici un sosit nou, deși eu relativ mă dusesem f[oarte] târziu. Ne-am recomandat unul altuia și apoi ne-am așezat pe scaune. Despre „izolarea” și „lipsa de intimitate” între moldoveni și ceilalți stabiliți aici în Iași ne-a fost teamă; mai toți ne plângeam de ac[est] lucru. Fetele așezate la rând, cea mai frumoasă lângă pian, n-au spus nici un cuvânt. Vom veni noi la rând. Peste curând vine Popescu, un profesor, apoi niște militari, apoi alte mutre, niște cucoane, apoi d-l Stravolca, d-na Ureche, fata și d-l[174], și tocmai la urmă de tot vin și d-na Lepădatu cu d-șoara. S-a dansat vals, contradans și nu mai știu ce, am asistat cu multă evlavie, dar n-am dansat. De altminteri erau ofițeri destui și cucoanele n-au rămas nejucate. Pe masa unde era o oglindă, în odaia cu pianul, se aflau niște mici picturi făcute de d-șoara Elena[175], drăguțe?, hîm, poate, erau. În fine, când a trecut fata p-acolo, am chemat-o și am discutat asupra valorii artelor. De altminteri discuția era alta: venise d-l Ioan, cel asemuit de mine cu Vede Tot de la „Evenimentul”, cu d-șoara Elena să afle de la mine dacă nu poate f[oarte] bine să fie un doctor și un bun muzicant. D-șoara însă spunea chestiunea altfel: „dacă Aesculap a fost și muzicant”. Cum vezi și unul și celalt aveau dreptate, numai printr-o simplă frază puteam să-i împac. Dar vroiam să vorbesc mai mult cu d-șoara, de aci necesitatea de a face teorii științifice, cu nițel patos și ifos.

                Peste puțin am făcut cunoștință prin d-l Stravolca cu d-șoara Lepădatu, care mi-a făcut o impresie minunată. Vorbește clar și simpatic. Am întrebat-o de Negulescu, de sunt ele mulțumite cu dânsul, mi-a spus că le-a scris de la Abbazia, de unde se află dânsul, că speră să plece spre Roma și celelalte. În fine, am trecut într-o sală alături și m-am pus la taifas cu d-șoara Elena Densușianu și am vorbit, dar ce n-am vorbit. Despre puterea de judecată a sexului frumos, dacă femeia are aceeași capacitate cu bărbatul, dacă e bine femeia să aibă drepturi politice egale cu bărbatul și dacă trebuie să ocupe aceleași funcții pe care le ocupă bărbatul, în fine pe ac[eastă] temă a „rulat” discuția până a venit Ioan „Vede Tot” și mi le-a luat de dinainte pentru o „gavotte” la dans. Nom de nom, ce mi-era necaz era că alături se afla și d-șoara Ureche, fata decanului de la drept, o prea frumoasă brunetă, de stil înalt și veselă. Observasem că-mi aruncă des ochiade din jocul ei cu ofițerii, dar nu găseam ocazia să ne vorbim ceva. Îmi fusese recomandată de d-na Stoianovici – cine o fi? – și deci puteam s-o introduc în vorbă. După ce lăutarii au intonat imnul lor la adresa „gavottei”, noi am reluat-o în flirtat.

                 Un mic incident însă: d-șoara Lepădatu dansa cu un lt.colonel cam în vârstă – vreo 56 de ani, care fusese însurat și rămăsese văduv cu mai mulți copii – și eu natural stând în picioare lângă sobă urmăream mișcările feții: „ce reflecții vei fi făcând d-le A. – îmi zise pe când trece învârtindu-se pe lângă mine – asupra mea”. „Nu d-șoară, absolut nici o reflecție, privesc”. Se sfârșise dansul și eu m-am așezat pe canapea lângă d-șoară, care sta tocmai singură: „D-șoară, sunt f[oarte] curios să știu de ce mi-ați dat adineauri intenții rele”. Ș-apoi pe tema asta am pornit-o la discuție. Ea-mi spunea că Negulescu stă cu mâinile cruce pe piept și privește toată seara. „Dar d-ta d-le N. nu te amuzi deloc, văz că nu vorbești cu nimeni?” Ba, din contră, sunt f[oarte] amuzat”. Și alte tot asemeni. Cum se înțelege de la sine, discuția numai turnură filosofică nu putea să ia. Pe când vorbeam cu dânsa, alături pe canapea se așează și d-na Ureche și fiindcă eu vorbeam tocmai despre regretele că nu pot lua de ureche și pune în genunchi pe iubiții mei elevi, studenți și studente, am întrebat-o: „ce zici d-nă, sistemul vechi nu era mai eficace?” Fie că fata era emoționată – deși e doamnă, dar e f[oarte] tânără căci s-a despărțit de bărbatu-su din pricina relelor tratamente – fie că erau alte motive la mijloc, nu am înțeles tocmai bine răspunsul ei. Dar s-a întrerupt și discuția asta. Mai-nainte ceva vorbisem cu aceeași Elena D. și-mi spunea că ei culoarea verde nu-i place, fiindcă e prea crudă și pronunța pe „crudă” cu un tremurat „jvasseya”. Îmi ziceam, la dracul, natura ne înfățișează tocmai pajiștile verzi și culorile pădurilor verzi și ce frumusețe extraordinară și ce armonie adâncă cu albăstrimea cerului! Spunea că-i place culoarea cenușie. În orice caz, fata nu era proastă, vorbea destul de cuminte și cu o claritate excelentă în intonarea cuvintelor și așezarea lor în frază.

                Aș da mai repede asupra ac[estor] evenimente „importante” dacă n-aș avea convingerea că tot ceea ce scrie aici este pentru mine numai; că vroi să-mi pregătesc un fel de memoriu pe care să-l citesc la bătrânețe, când voi fi de 80 de ani, dacă ajung până la ac[eastă] vârstă patriarhală. Atunci dacă n-oi mai putea citi bine, am să pui vreun ștrengar de strănepot de vreo 10 ori 12 ani să-mi citească și eu să râd în mine, reamintindu-mi lucrurile petrecute, pe când drăguțul de strănepot s-o freca la ochi de somn.

                Eu însă, pe când toți ceilalți se aflau liniștiți și se simțeau mulțumiți, unii dansând, alții jucând cărți, eu mă gândeam că e sâmbătă și că la ac[eastă] dată fatală a săptămânii, așternutul meu cuprindea în sine mistere f[oarte] misterioase cu raport la creația lumii. Nu dădusem ordin servitorilor să lase Dulcineea stăpână absolută pe al meu „home” și mi-era mult teamă că va dispărea ca o nălucă din cele 1001 nopți arabe. Deci mă gândeam neapărat s-o regăsesc năluca înainte de dispariția sa totală nocturnă. Am vrut să plec fără să-mi iau adio, zicând eu așa se face în străinătate, se pleacă nemțește fără bonjur și bonsoar, dar m-a întâlnit Stravolca și m-a oprit. Cel mai nimerit ajutor p[entru] mine, altfel făceam o gogomănie. Ni s-a dat și o masă nocturnă cu multe și f[oarte] multe condimente; vinul era bun și în cantități considerabile. S-au ținut toasturi, căci așa cere regula nu numai bunei cuviințe, dar și efectele inevitabile ale vinului bun și considerabil în cantitate, încât nu m-am mirat când am auzit pe „Vede Tot” vorbind despre bunătățile „sexului frumos” și cerând permisiunea să ne roage să bem și noi tot p[entru] același sex, pe Ureche „doresc să te văz guvernator al Transilvaniei luată de sub autoritatea turcească”, în fine și de multe altele strălucite asupra cărora strâmbarea gâtului și oboseala nu-mi îngăduie să mă mai întind. Eu personal, am tăcut ca un pește, mă rog; m-am sculat de la masă, am sărutat mâna d-nei Densușianu și d-nei Stoianovici și am pornit-o în sala de piane. Mă rog, îmi venea de atâta lichid băgat în mine să mă p... încât nici pe scaun nu puteam sta, nici în picioare. Fericirea supremă p[entru] mine era să mă aranjez alături cu un duvar și să încep deșarga incomodă. Din nenorocire, tribulația mea mai avea o mică codiță: d-l Ureche a găsit atunci în salon de cuviință să mă recomande neveste-si, a venit alături și d-na Ureche, fata, și vorbind de una, vorbind de alta, a trebuit să trecem pe sofa și să mai spunem ceva cuvinte sburătoare. Ba de cursuri că le-am încetat, ba de curiozitatea de nume – spuneam cum făcusem cunoștință cu un domn care se numea Găină, alții că se numesc Țapu, Zarzavat etc, etc. Fata începuse să-mi vorbească de numele lor de Urecke, că e curios: „Ah, mă rog, mă rog – am zis eu – un așa nume a primit consfințirea seculară și toată partea de curiozitate dintr-însul s-a șters față de vechimea și importanța personajelor care l-au purtat ac[est] nume”. Am pretextat că niciodată n-am adormit mai târziu de 11 ceasuri, mi-am luat adio și am pornit-o fuga să mă aliniez la un duvar, unde deșarga incomodă părăsită, am ajuns acasă și m-am aruncat în brațele Dulcineii mai întâi, ale lui Morfeu mai târziu. Și... deci noapte bună!...

 

 

                1896 martie 24

                Duminică, ora 10 1/4. Iași

 

                Până acum, adică aproape o săptămână, am petrecut minunat și foarte satisfăcut. Între altele am fost invitat la Castano[176]. Să te ferească D[umne]zeu de o casă unde sunt multe fete în casă și sărăcia așteaptă cu dinții rânjiți la ușă. Stăteam la masă cu Paul, Miron Pompiliu și Philippide și vine Castano, foarte politicos, cerându-mi să asist la petrecerea pe care o va da miercuri seara. Ei bine, am fost și iată ce s-a întâmplat: Am pus mănușile de gală cele cenușii galbene, m-am dus la Tuffli, unde era și Volenti cu Boniface Hetrat și am spus acestora cum fusesem invitat să merg la petrecere, deși nu le făcusem vizită mai-nainte: „păi nu te duce omule! Unde ai mai văzut, fără să-i fi făcut o vizită mai-nainte să primească cineva o invitație la altul; nu te duce!” „Am făgăduit, măcar să știu că are să cadă cerul pe mine și tot mă duc”.

Plouase și era un noroi pe uliță și pe asfaltul caldarâmului se zugrăvea prelung roșeața lămpilor și o ceață și întuneric și singurătate, că-mi ziceam în mine: „tare o să mă plictisesc astă seară, mai ales de n-o veni alții”.

 

 

                1896 martie 31

                Duminică dimineața. București

 

                Cum am zis așa s-a întâmplat: nu mai era nimeni, în odaie am stat eu cu Castano de vorbă și-l vedeam tare emoționat, i se îneca vorba. Scoate și o scrisoare din partea lui Burlă sau Paul, Miron al nostru, în care Paul spunea: „mii de scuze că nu pot veni, am musafiri”. Eu am scuzat pe Philippide și prin urmare nu mai rămăsese decât Cujbă[177]. Am rămas deci eu, Pompiliu, un căpitan, rudă a lor, și doamna cu fata, eleva mea, și încolo pace. Eu am spus, de m-o mai prinde cineva să mă belească și așa are să fie. M-am așezat la șah, eu cu doamna, ceilalți la cărți. Eu jucam fără atenție, dar în orice caz destul de bine ca să-i iert continuu greșelile și să-i dau mutările și figurile îndărăt. În fine, a ajuns lucrul să nu mai am decât regele și dânsa avea regină, tură și nebun, cu mai mulți pioni. Se zice că „in vino veritas”, eu aș spune [] mai bine la joc se vede caracterul omului. Rămăsesem cu regele singur și mi-l târam pe toată suprafața șahului, cam plictisit și enervat, dar în fine vroiam să văd [dacă] cu atâtea figuri mă face mat? Toată speranța mea era, și s-a dovedit bună, să mă puie pat; când ai atâtea figuri și nu poți juca bine, te pune pat agiamii. Nu e vorbă, în chipul cel mai brutal îmi luase figurile, căci eu dându-i atacuri eram nevoit să pierd vreo figură; dar când ajungeam să-i iau tura sau altceva trebuia să reîntorc figura. Ș-apoi avea atâtea figuri, putea de delicatețe să-mi lase pionul singur care-l mai aveam; dar nu mi l-a lăsat. În fine, după multe strapate și plictiseli, m-a pus pat, ceea ce prevăzusem; i-am arătat eu cum să mă facă mat. În timpul când umblam cu regele disperat prin toate colțurile, numai ce auz o exclamație f[oarte] tristă. Castano juca alături ghiordum și avea o carte f[oarte] mare în mână: „pui 3 franci pe carte, ții?” „Ce, ești nebun omule, până acum am jucat pe câte 50 bani și acum să ridicăm așa de sus?” El avea în mână tocmai cea mai mare carte posibilă, trei de câte trei. „Lasă mai bine să împărțim banii lui d-l căpitan”. „Nu, eu vroi să pun 3 lei”. „Bine, atunci ține, și pe d-asupra 5 lei”. Desfac cărțile și Castano își mușca degetele. Pierduse opt lei în totul și mai înainte alți 6 lei. Fata acum către măsa, după ce a lăsat masa lor și s-a apropiat de noi: „mamă, a pierdut papa o groază”. „Vezi, nu ți-am spus eu să nu joci pe mulți, vezi că nu știi să joci”. Și-i ardea sufletul să lase șahul meu și să treacă la ghiordum. „Ai făcut de drum la Constantinopol, d-le Miron?” – l-am întrebat ca răspuns la exclamările lor ireverențioase și lipsite de tact. „Nu, aștept să mai câștig puțin”. La urmă se încălzise Castano și prin împrejurări își recâștigă banii și ia de la Miron vreo 3 sau 4 lei mai mult. Cum e fatal se aprinsese acum Miron și nu vrea să lase jocul; în fine, am intervenit eu și s-a spart jocul, iar Castano a strâns cu palma francii de pe masă, primindu-i în cealaltă mână și pus în buzunar. Evident, nu mai vrea să joace de temere să nu piarză câștigul.

                Ne-a adus o masă cu multe istorii de mâncare într-însa; n-am mâncat nimic, m-am uitat la ei cum stăteau cu privirile îngrijate, sperând că din glumele mele cu fata să mă „amorezez” și s-o iau. Dar să mă ferească sfântul. Am vorbit despre „dorința” mea de a pune în genunchi pe băieții și fetele de la Universitate și a le lua de ureche. Râdeau cu toții, numai Castano le luase în serios și discuta. Uf, ce plicticos, ce plicticos om! De când sunt în lume n-am văzut un om, mai ales un francez, așa de plicticos și nesuferit! Să stea el aici în țară de cel puțin 20 de ani, să fie profesor, deci în contact zilnic cu limba românească și să nu găsească el mijlocul să vorbească limba, tare straniu mi se pare! Ca să vezi și mai bine ce fel de om este, voi spune că a venit la mine să-mi răspundă la vizită, că după multe banalități îmi spune el că a fost în [18]70 în armata franceză și că s-a luptat și că-l respectau căpitanii etc, etc. „Dar acum te-ai mai duce d-le Castano, de s-ar isca un război?” L-am întrebat ca să-l întreb, nu pentru că eram curios. „Cum nu, m-aș duce desigur”. „Dar bine, d-ta acum ești român, naționalizat, te-ai hrănit din țara asta și ai copii, cum poți să lași neamul nostru”. „Asta nu împiedică deloc – zicea el –, mă duc și mă întorc”. „Dar bine, noi suntem cu Tripla Alianță, cu ce inimă te-ai duce contra noastră?” etc, etc. Mișei sunt toți străinii, nu e nici unul mai de ispravă. Poate regele să fie asemenea excepție fericită. Mai cunosc un caz cu scurta Walteroae. Eu îmi fac haine acolo și din una în alta o întreb: „fiindcă ești de atîția ani în țara noastră – spunea că venise încă înainte de unirea Principatelor – d-ta trebuie să iubești România ca pe Franța d-tale”. O spuneam cu speranța că va mai declama puțin, tocmai f[iind]că avea ocazie în acest sens. „Nu d-le, o execru țara aceasta, n-o pot suferi, mi-e scârbă. Ce am suferit și pătimit eu aci, nu pot să sufăr România aceasta. Românii sunt mișei, românii sunt obraznici” etc. Îmi ziceam în mine: „dacă nu o poate suferi, de ce mai stă aici, de ce nu se duce aiurea? Ș-apoi cine o împiedica să plece mai de mult”. Uf, ce oameni străinii ăștia! Să te ferească sfântul să stai cu ei mult în contact.

 

 

                1896 id[em]

 

                Tot mai înainte, adică în ziua de Paști, am fost invitat la Aron Densușeanu la masă. M-am dus la 6 1/2 seara și m-a primit el în sală jos. Când am intrat cu dânsul sus în salon, m-am pus frumușel la discuție și vorbă cu dânsul. Despre valoarea armatelor noastre. Dânsul părea fricos în ac[eastă] privință, f[iind]că rușii făcuseră un tratat de alianță cu bulgarii ca să poată ocupa Burgas și Varna în orice moment ar vrea muscalii. Îi spuneam eu că linia strategică a Dunării e mai formidabilă decât toate fortificațiile ridicate de mâna omenească. Atunci am avut prilej să vorbesc despre puterea noastră militară și virtutea oșteanului nostru. Aici mai ales i-am amintit legenda cu Napoleon al III-lea care văzuse un corp de armată care nu voia să cedeze cu nici un preț și care în mijlocul ruinei totale rămăsese cu virtute și luptau mai departe disperați. Cum Napoleon întrebând și aflând cine sunt, cuprins de o adâncă admirație p[entru] neamul nostru, ar fi strigat: „se vede f[oarte] bine că sângele roman curge mai departe prin venele lor”. D-aici amiciția caldă a lui Napoleon p[entru] noi românii.

                În fine, am trecut mai departe la discuția acelui țăran român, Cârțan[178], care a mers pe jos din Transilvania ca să vază „Columna lui Traian”. Spuneau jurnalele că fusese primit cu entuziasm de italieni și că marchizul Pandalfi, un filo-român înfocat, l-ar fi dus în Camera italiană și l-ar fi prezentat unora din miniștri, că ar fi fost plimbat pretutindeni în Roma; până și cardinalul Rampolla l-ar fi primit și arătat Vaticanul.

                Peste puțin au venit și fetele și doamna și am trecut la masă. Doamne, să nu te plângi niciodată de singurătate și de lipsa de poftă de mâncare la hotel; mai bine să rămâi singur și să te mulțumești cu ce ți se dă la hoteluri și să nu mai dorești niciodată invitări prin casele oamenilor. Iaca, eu am pățit-o. Mai întâi un mic detaliu șarmant: d-șoara cea mai mare e urâtă și slabă și mintea în privința agerimii lasă mult de dorit, în fine are toate calitățile unei fete care nu e pe seama mea și pofta mea[179]; din contra, cea mică e frumușică și inteligentă chiar[180]. D-l și d-na Densușeanu puseseră pe fata mare să se îmbrace luxos, iar cea mică rămăsese f[oarte] rău îmbrăcată. Păi, de, să nu râzi și să nu zici, omul acesta este un animal irațional, uneori mai irațional decât un animal! Dacă m-aș amoreza, ar trebui s-o fac de a mare și nu de a mică. Allons donc, să schimbăm vorba. Ce masă, ce masă! Dar mai ales peștele, era o minune! Lung și tare și negru și uscat, doar fiert, încolo nimic. Și-l mai tăia și cu cuțitul! Vai și vai, de o mie de ori vai! Dar lasă că nu mă mai prinde nici mort. Dar prăjitura de la urmă: zeamă lungă cu pișcoturi. Ah, diable, de ce nu lasă mai bine și aducea ceva gata din târg? În orice caz, am constatat că bucătăreasa încă „noch nicht gewachsen war” slujbei sale. Am băut vin și eu, adică m-am făcut că beau, dar încolo d-l D[umne]zeu știe ce am mai făcut. Am vorbit la masă aproape numai eu. Am spus despre Grecia, despre frumusețile Arcadiei și despre modul de trai din ac[eastă] parte fericită a celui mai poetic prin amintire pământ din Europa. Râdeau ei de altminteri cu multă poftă. Am vorbit și despre străpatele lui „Duc” al meu, pe care l-am ridicat la figura ideală a câinelui prin excelență la rasă nobilă. Să știe „Duc” cum l-am lăudat ar mai sări de câteva ori cu labele lui murdare pe pardesiul meu, ac[easta] în ciuda sentimentului meu f[oarte] adânc de curățenie.

                Mi-am luat bună seara, am sărutat mâna respectuos doamnei și apoi frumușel am alergat după un colț de uluci unde, mă înțelegi, am făcut idealul de dungă mișcătoare pe pavajul de maidan al curatului oraș ieșănesc. Când am ajuns acasă iar mă pusei să aștept pe scumpa Dulcinee, în brațele căreia m-am dat cu „Hingebung”, „lăsând grija schitului arhimandritului”, precum spune poetul. În orice caz însă, am fost foarte mulțumit întreaga vacanță a Paștilor. Mai ales am fost și vineri și sâmbătă seara la biserică și am ascultat cuvântul Domnului. În orice caz, f[oarte] frumoasă este Evanghelia, numai mai deslușit de ar vorbi și cânta popa. „Și-a venit Margareta și-a plâns, și-a prăvălit o piatră pe ușa mormântului”, este singura bucată pe care am auzit-o, dar așa de frumoasă încât toată săptămâna am pronunțat-o și repetat-o și în loc să mi se urască cu dânsa, tot mai mult îmi place. Ce frumoasă limbă are biserica, de ce nu o întrebuințează și poeții noștri!...

                Ce mai pot scrie: Am vorbit aseară cu Petrescu, acesta mi-a vorbit de multe scrieri care s-au mai găsit printre hârtiile lui Odobescu. S-a dat peste un catastif scris cu litere chilirice, unde el își face un plan de ceea ce are să compuie; acolo se vede planul „Doamnei Chiajna” și apoi bifat, semn că o isprăvise și tot așa cu celelalte. Trebuie să fie f[oarte] interesant. Mi-a vorbit despre scrisorile rămase de la dânsul: zicea că după luarea otrăvii primise o scrisoare de la fii-sa și că avusese energia să scrie o lungă scrisoare unde-i spunea cauzele morții sale. „Mai bine să mă știți mort așa decât înglodat în noroi și în ticăloșie”. A scris lui Poni, neveste-si, lui Steriade etc. Vroiește să facă un nou volum cu scrierile rămase. I-am vorbit eu despre Arta sasanidă, din care Odobescu și pregătise tabelele, nu știu dacă s-o mai găsi scrieri asupra ac[estui] punct. Am făgăduit că mă voi duce să-i fac vizită și nu m-am ținut deloc de promisiune.

                Iată câteva puncte din viitoarea critică pe care o voi face-o lui Xenopol asupra istoriei sale[181]: a) Nu vorbește măcar un cuvânt despre monetele domnilor noștri românești și deci despre sistemul nostru monetar în trecut; lucru ce l-ar fi putut face de studia scrierile lui Sturdza asupra lucrului[182]; b) Nu degajă caracterul moral al ac[estei] lumi românești și nu-l urmărește pentru veacuri în diferitele lui manifestări. Sunt popoare oneste, altele care mint etc. Ei bine, ce fel de caracter are neamul nostru? c) Teoria aurea mediocritas p[entru] poporul nostru românesc. Note caracteristice: lipsă de inițiativă, spirit practic, logic, puissance de son jugement et de son raisonnement, echilibru sănătos al imaginațiunii sale, putere de asimilare în ce privește descoperirile inteligente ale altor popoare. Prinde minunat analogiile și diferențele dintre mai multe fapte. La dânsul, acea negură a minții la indian nu se regăsește. Ce însușiri au introdus invaziile străine asupra poporului român la caracter? Două clase: burghezii și poporul de jos; diferența dintre unii și alții; bizantinismul unora și lipsa de seriozitate, cu onestitatea celuilalt și gravitatea lui adâncă. d) Nu vorbește de starea culturală a României sub goți și frumoasa manifestare estetică născută aici și în sudul Rusiei al cărui fruct este „Cloșca cu pui” de la Pietroasa. e) Rășcanu mi-a spus că iobăgia n-a explicat-o bine și boierimea în vremea lui Mihai Viteazul, deși i-a dat cartea făcută de dânsul și i-a atras serios atenția; apoi nu lămurește de ce se numește la noi „epoca fanariotă” începând cu 1720 și nu de la Mihai Viteazul? El răspunde p[entru] că limba acum și educațiunea era fanariotă. f) N-a cercetat fauna și flora; prin ac[easta] influența solului care a trebuit să se exercite la început nu este expusă. Unitatea acestui teritoriu al Daciei, format din podișurile înalte ale Transilvaniei cu câmpiile de la noi și din Ungaria, toate acestea nu le atinge. A uitat să vorbească despre sistemul monetar al Daciei, sistem f[oarte] bine explicat de către Suțu[183], după descoperirile făcute în România. g) N-a scos nici o idee g[enera]lă din dezvoltarea aceasta milenară a neamului nostru și ac[easta] tocmai ar fi fost important în primul rând. Rolul istoricului e tocmai acesta.

                Acum să scriu formidabilele impresiuni care m-au cuprins și mă cuprind înainte de concurs. Ca să-mi fac singur curaj, ca de curcă beată precum se spune, am răspândit pretutindeni ca un fanfaron că sunt sigur de izbândă; n-am mers chiar până a asigura pe toți că mă voi întoarce desigur după Paști, victorios și para victorios? Totuși nu se poate spune că n-am lucrat în ac[est] sens. Am împrumutat pe Negulescu, negreșit l-aș fi împrumutat și fără aceasta, cu gândul că el, îmblânzit, va vorbi cu Maiorescu în privința mea, în două puncte: a) va veni neapărat de la Abbazia pentru concursul meu; b) va exclude pe Tocilescu din lista celor de tras la sorți. Pentru primul punct s-a făcut ceva, Maiorescu se întoarce astă seară; asupra celui d-al doilea punct nici nu e vorbă. Francudi a tras la sorți în locul lui M. și au căzut următorii: Iorga, Bogdan (care nu vine decât peste două săptămâni), Tocilescu, Francudi și Quintescu[184]. Din partea ministerului va fi numit Maiorescu ca președinte, iar din partea Universității Iași pe Rășcanu. Prin urmare îmi sunt favorabili dinainte 5, desigur cu Tocilescu adversar și poate un altul care o cădea în locul lui Bogdan. Concurent n-am decât pe inevitabilul Oct[av] Erbiceanu[185], care nu e candidat serios; mai primejdios ar fi fost Tzigara[-Samurcaș], care a avut bunul simț să nu se prezinte nepregătit; deși Tocilescu i-ar fi spus cumva subiectele. Prin urmare lucrurile sunt clare: voi face concursul cu orice preț și vom izbuti la trei înscrise să le fac bine, cu unul mai șchiop, iar oralele toate bine. Nota care o voi căpăta-o va fi probabil 8,20 și concursul se va sfârși peste două săptămâni, socotind de mâine. Este oare clar? Să vedem ce se realizează.

                Emoțiunile mele sunt multiple; ca să dau o pildă închipuiască-și cineva că mă vede pe mine mergând pe uliță; dacă s-o uita atent, mă va observa la suirea de pe caldarâm pe trotuar, că mă urc numai cu piciorul drept, sau la vreo dungă de lespede, cercând să n-o calc cu talpa; sau mai grav, numărând pașii și dacă până la un loc hotărât nu sunt numere pare mă simt mâhnit. Merge lucrul așa de departe încât la vagon, la trăsuri, la hamal, la porțile caselor mă uit să văd de e vreun număr 13 sau vreun multiplu al lui; de regulă foarte puține dăți am întâlnit multiplii și ieri numărul birjei de la gara Filaret a fost 52, adică 13x4. În fond mă uit să văd de întâlnesc popi în drumul meu și spre mirare, cu toată munca mea de a vedea pe drumul de la noi de acasă la Gara Giurgiu vreun popă, n-am întâlnit nici unul. Mai mult, deși aveam curajul în rândul trecut, dar fiindcă îmi ieșiseră toate lucrurile de-andoaselea îmi ziceam „neapărat n-am să reușesc”. Ei bine, așa a fost; cu toată sprijinirea lui Odobescu n-am izbutit. Acum totul iese pe sponci: nimic nu m-a contrariat. În rândul trecut ningea teribil în Giurgiu și când am trimis după birjar, nu am găsit, a trebuit să rămân pentru seară. Când am ajuns la gara Filaret, n-am găsit trăsură și a trebuit să mă reîntorc în tren și să iau drumul spre Gara de Nord și tot așa într-una. Acum am schimbat odaia, numai de frica sorților rele. Ce să fac, ce să fac? Sunt fricos și superstițios ca un oriental; ar trebui să mă disprețuiesc singur, dar ce vrei, așa sunt.

                Spre pildă, îmi pusesem în gând că de nu isprăvesc toate foițele acestui caiet înainte de 1 aprilie, n-am să reușesc. Atunci mi-am făcut socoteala următoare: „foarte bine, e lucru prost să fii superstițios în asemenea grad, și este ridicol lucru; dar ce vrei ? Dacă împlinind ac[eastă] unică condiție îți liniștești mintea și sufletul, de ce să nu o faci?” Și iaca, am îndeplinit-o și prin urmare ultima piedică pentru izbânda mea a fost ridicată. Dacă ar ști oamenii ce stare nenorocită sufletească am, m-ar lăsa în pace și nici măcar „săracul” n-ar spune. Ce are să iasă, numai viitorul știe. Dacă izbutesc, sunt fericit pentru totdeauna, dacă nu reușesc rămân un mizerabil, adică vorba mizer cu înțelesul său particular. În orice caz, zice românul: „ce ți-e scris în frunte-i pus”, prin urmare mergi înainte și dacă vezi prăpastia închide ochii și aruncă-te înăuntru; poate s-o găsi vreun vultur ca pe vremea lui Aristodemos sau cum îl cheamă, regele din Mesenia, scăpat de un vultur care întinzând aripile să te ducă liniștit până în fund, de unde te poți ridica încet iar. Oarecari reflecții nu pot înlătura.

                Anul trecut eram pe la Titu și petreceam de minune p-acolo, fără grijă; acum sunt foarte emoționat, ceea ce nu se vede de pe scrisoarea de aci. Din câte lucruri n-am scăpat; cine știe și dacă de data asta nu scăp teafăr. Am o calitate enormă: vorbesc ca un adevărat înger; sper că membrii din comisiune să se entuziasmeze de felul meu de vorbă și prin urmare să mă susție mai departe în dorințele mele. Nu e vorba, am văzut astăzi pe Evolceanu ceva cam abătut: „N-ar fi bine să mă las de meseria mea de latinește și să mă prepar de catedra de istoria limbii și literaturii române care are să se puie la concurs? Eu o să am peste câtăva vreme un concurent teribil în Nicodim Locusteanu, care a trimis niște acte splendide de la Havel?”. Și-i dădea pe tema aceasta mereu înainte. L-am încurajat: „lasă-mă că tu ai o calitate pe care nu o are Nicodim al tău; tu ești inteligent și el nu; prin urmare lucrurile se pot aranja foarte bine când or veni la rândul lor”. Și eu încurajam pe altul, când mie însumi îmi trebuie multă și foarte multă încurajare. Dar eu am un cuvânt al meu: „fii liniștit, ridică fruntea în sus, căci furtunos pare cerul și trist, dar în curând s-or risipi norii și soarele splendid va străluci mai viu și mai cald pe cerul albastru”.

 

 

                1899 ianuarie 19

                Marți, Iași

 

                Iacă-mă păzind din nou pe tinerii de licență. Am înaintea mea doi foști ai mei studenți, unul Budu, minunat st[udent], celalt mai puțin bun, deși destul de sîrguitor, Arghir. Cel de-al treilea, cu barba neagră, lungă și deasă, mi-este necunoscut. Îmi fac așadar datoria de profesor. Mi-e urât, îmi place? Iată întrebări asupra cărora n-aș putea răspunde lămurit și hotărât. Am trecut în anul [18]98 prin așa de multe peripeții sufletești, prin atâtea patimi violente încât orice emoțiune acuma mă găsește pregătit și cum sunt cu inima hârjâită și împietrită, nu văd deloc, sau nu simt că sunt nefericit. Așadar cu D[umne]zeu înainte.

                Să-mi amintesc ceva din întâmplările mele de când cu purtarea aspră a d-nei Văleanu. Printr-o curioasă încordare sufletească, de unde mă așteptam să-mi fie urât, să sufăr, să fiu dezolat, mă pomenesc cu o veselie care, deși nu tocmai firească, nici profundă, mă făcea să văd lumea mai puțin mâhnit decât pe vremea primului refuz.

                Am pornit-o peste două zile la București și a doua zi de dimineață m-am și înființat la Maiorescu acasă. Figura lui, mă așteptam, să fie mai bucuroasă, mai destinsă la vederea mea, mai ales după scrisorile lui așa de măgulitoare pentru mine. Mă pregăteam și eu să fiu mai comunicativ, mai vorbăreț. Dar d-abia am intrat în camera lui cu bustul Venerei din Pralles, că-l zăresc stând pe scaun la masă, cu fața întoarsă spre mine și răsucind o țigară în degete. Ochii lui umbriți de sprâncenele cele groase care aruncau o umbră neagră asupra ochilor colorați ai lui, erau neliniștiți și întrebători parcă. „Va să zică, tot în reaua dispoziție față de mine, în care era acum un an”, mi-am zis eu întinzându-i mâna, m-am așezat pe scaunul de alături. „Ei, ce mai faci? Ești bine?”, mă întrebă dânsul. „Bine, dar d-voastră?”. Ș-apoi am început să vorbim despre nevoile noastre de la Iași, despre lipsa de interes a vieții d-acolo, despre neputința de a alcătui o grupare strânsă, care să nu se ocupe decât cu literatura și să trăiască din lumea ideală mai mult decât din cea reală ca acum. Am vorbit, în fine, despre sănătatea lui Negulescu și fiindcă, din vorbă în vorbă, ajunsesem să punem pe tapet sănătatea unora dintre indivizii mai aleși din generațiunea mea (Mehedinți, Eliade etc) parcă văd pe Maiorescu că se dă pe spatele scaunului și răsucind altă țigară începe: „Ce curios, generațiunea d-voastră nu este tocmai tare fizicește”. Eu mă uitam la dânsul și așteptam parcă să-și isprăvească ideea, dar fiindcă rămăsese pe gânduri, l-am întrebat eu: „care să fie cauza d-le M. de generațiunea noastră, fizicește, este mai slabă decât a d-voastră”. „Eu cred, d-le Teohar Antonescu, că provine din faptul următor: d-voastră ați trăit în țară la noi, v-ați adăpat cu știință mult puțină, cât v-a putut-o da generațiunea mea și apoi, trecând în străinătate, v-ați văzut deodată transpuși într-o lume cu totul superioară; ați încercat să vă ridicați deodată la nivelul ac[estei] noi lumi și această repede urcare a adus istovirea puterilor nervoase ale d-v. Noi însă, mare parte din copilărie și întreaga tinerețe am trăit-o în străinătate, ne-am adăpat de copii cu știința apusului și încă de mici am mers la pas cu lumea învățată”. Mă uitam la dânsul și mă miram de aplombul cu care vorbea, cu liniștea și siguranța și încrederea în cele spuse. Eu însă cugetam: iată-i bătrânii noștri pe care i-am admirat noi și pe care și acum îi iubim, sunt necorigibili; își închipuie că toate problemele ac[estea] grele sociale pot fi dezlegate între fumatul a două țigări. Auzi, noi ne-am prăpădit fizicește pentru că am vroit ajunși în străinătate să ne ridicăm deodată la știința apuseană! Ce idee și ce păreri greșite! Eram să-i spui că și Mehedinți și Negulescu și Eliade[186] erau prăpădiți încă înainte de a fi pus piciorul în străinătate; îi eram să-i arăt că noi, mulți dintre cei duși în străinătate, nu ne-am prea rupt cu firea la carte, dar m-am gândit: „ce să mai plictisesc omul, ce să-i mai stric mulțumirea lui de a fi dezlegat o problemă așa de anevoioasă socială numai în două timpuri și trei mișcări precum se spune la cazarmă”.

                În clipa când el îmi desfășura mai departe argumentele sale, la care ascultam cu ochii numai, dar nu și cu gândul, eu îmi găsisem o soluție în altă parte: după mine, noi am muncit mult mai mult și mai intensiv decât oricare din generațiunea lor; pe de altă parte, noi am fost născuți într-o perioadă mare de frământări politice. Aducă-și cineva aminte de ce era la noi în țară între 1864 și 1872 și va înțelege cum această generațiune născută din convulsiuni așa de puternice politice trebuia să fie o generațiune mai puțin trainică fizicește. De altminteri, cum n-am pus nici o greutate pe părerea lui Maiorescu, care mi se părea făcută ad-hoc, pentru vorbă (sic veniat verbum), am schimbat șirul vorbei. „Dar cu starea politică cum stăm d-le M.?” Iarăși M. serios și gânditor îmi spune în câteva cuvinte cum stă lucrul și apoi scandând cuvintele și oftând parcă din adânc: „Ei, nu mai merge, guvernul este pe ducă. Mai are până la martie de stat, mai mult nu”. Mă uitam la dânsul și amintindu-mi că acest lucru mi-l repetă mai în fiecare an, îmi ziceam: „M. face parte din speța oamenilor fericiți, căci ce om poate fi mai fericit decât cel ce nu se se uită deloc în prezent, ci se îndreaptă cu privirile mai departe, sperând mereu să prinză o nălucă sburătoare care se depărtează tot mereu”. Fiindcă n-am mai avut ce face mi-am luat căciula și am plecat. Punându-mi șoșonii, el, care sta cu mine și cu Costache servitorul, mă întreabă: „dar la Iași cum este vremea, tot ca p-aici?” „Da, avem un cer senin și frumos, cum n-am mai văzut decât pe vremea statului meu în Elada”.

                Ajuns acasă la Giurgiu, liniștea cea adâncă, adevărata liniște m-a reluat din nou cu somnul fără vise, cu poftă de mâncare și cu veselia cea comunicativă a mea. Noaptea anului nou, făcut la clubul militar, am fost cu mult mai mulțumit decât fusesem un an mai-nainte. Recapitulând suferințele și bucuriile mele, din anul care s-a dus, am găsit că nu trebuie să mă plâng. Un an bogat, poate cel mai bogat an, din punctul de vedere al vieții pentru mine, din toți câți am avut. Am suferit mai viu și mai îndelung decât în orice alt an; cu alte cuvinte n-a fost pustiu pentru inima mea; mi-a lăsat urme adânci în suflet. Și, precum se știe, durerea cu vremea pierde cu totul din puterea ei, atunci toate suferințele mele au să se estompeze și să lase pentru mai târziu amintiri neșterse și plăcute. Îmi ziceam să nu blestem viața mea de un an, să nu-l oropsesc pe acest nevinovat 1898, căci el m-a făcut să trăiesc mai îndelung decât alte dăți. Urâtul, înfiorătorul urât care te sugrumă uneori și te face căscând să-ți iei lumea în cap, m-a părăsit. De unde dispozițiile mele spre ură contra Valencii și fii-sei mai-nainte se întețiseră, acum se schimbaseră și parcă mă uitam printr-o altă lumină la dânsele. „La urma urmei de ce le-aș purta eu pică? Mi-au dat câteva momente de adevărată simțire, m-a făcut fata să cunosc și eu fiorii dulci ai dragostei. Urându-i acum, nu aș pângări eu însumi amintirea acelor clipe plăcute?” O bunătate îngerească se lăsase peste duhul meu și mă simțeam fericit ca și când îmi amețisem mintea cu vreo licoare îmbătătoare. „Oi fi mai băgător de seamă, oi fi mai rece altă dată – îmi repetam eu –, voi râde de sentimentele mele când s-or mai îndrepta spre o femeie, dar în orice caz rădăcină să prindă n-am să le mai las. Am făcut și eu experință. De acum înainte fii de piatră și în locul inimii lucreze creierul”.

                Ceva mai interesant duminica trecută la Leonardescu. Fata lui s-a logodit cu Popovici, un student de la noi de la litere[187]. Partida pentru fată destul de bună, deși mi-e frică mai târziu că n-are să meargă tocmai bine ac[eastă] căsătorie. Dar în fine, am fost la logodnă, cu o nehotărâtă presimțire că am să găsesc tot ceea ce are Iașul ca fete mai distins. Și nu m-am înșelat. Acum intru în medias res. Fiindcă nu dansam, stăteam cu N.Gane, președintele Senatului, de vorbă și ne întrețineam asupra „afacerii Dreyfus” care se aprinde din nou acum. La un moment dat „dănțuitorii”, care tocmai s-aflau în muncile cadrilului, au trecut prin odaia noastră (fumoir) înșiruiți și ținându-se de mână. Între dănțuitoare era și d-ra Varlam[188]. N-am salutat-o, se înțelege, eram dezlegat de orice amabilitate față de dânsa, dar nu știu cum, că gândul nu mi-a mai fost la discuția cu Gane și am lăsat să vorbească numai dânsul fără să ascult. La urmă, convins că dănțuitorii n-au să mai treacă prin odăile lăturalnice, m-am trântit pe o sofa și am rămas gândindu-mă, fără să știu la ce. Când iată dănțuitorii, iarăși ținându-se de mână și între ei d-ra Marioara Cerchez, cea frumoasă și cu ochii tineri. „Bravo, d-le A., frumos!” Nici n-am avut timpul să spui ceva și trecuse. După ce s-a isprăvit jocul m-am repezit în salon. „Dar de ce apostrofa, d-ră?” Ea s-a oprit lângă mine și trântindu-se pe un scaun, iar eu în picioare lângă dânsa, am urmat: „vi s-a părut că sunt prea trist?” „Și cred că nu mă înșel”. „Cum crezi d-ta, d-ră, sunt o natură veselă sau una tristă?” „Lumea zice că ești vesel. Și mă rog, de ce ai fi d-ta trist? Ce-ți lipsește? Ce, d-ta ești în condiția noastră?” Mă uitam la dânsa, frumoasă, chipeșă, înaltă și bine făcută și ochii râzând și mă întrebam: „ce, și asta o fi tristă!” „Să fii în situația mea și atunci ai vedea ce înseamnă tristețe”. „Da, ați pierdut navele încărcate și trimise peste mări, ori ați pierdut iluziile pe care nu le-ați avut!” „Și de unde știți că n-am avut iluzii? Dar nu mă cunoști deloc d-le A.” Ș-apoi parcă o văd că-mi povestește cât de mulțumită fusese mai-nainte, câte necazuri și neajunsuri a izbit-o mereu cu vremea și cum iluziile de odinioară se duc, una câte una și o lasă mai plictisită. „Va să zică și d-ta d-ră, ca un copac înfrunzit frumos, sau mai bine înflorit – și ea adăugă aici, da, un măr înflorit, cu flori roșii și albe care pică mai repede, și râdea –, bine înflorit ca un măr, tot te scuturi de iluzii până n-ai mai rămas cu nici o floare?” „Ba nu, mai am o floare: am o prietenă bună”. „Apoi te pot asigura că și ultima astă floare are să pice. Prietenia între femei nu este durabilă, fiindcă d-v, femeile, aveți un caracter felin – iartă-mă că-mi exprim tot gândul – și aceste caractere îndată ce vor avea în față interese care intră în conflict, se ceartă și se urăsc. Uite, dacă-mi permiți să fac experiență cu d-v, v-aș putea da prinsoare că în timpul cel mai scurt aș aduce dezbinare. Crede-mă, nu este nimic stătător pe pământul ăsta, din câte sunt întemeiate pe inimă. Uite, creierul să lucreze și numai el, să nu-l lași să se tulbure de dorințele inimii că în cazul acesta ai să fii nenorocită”. „D-le A., eu prind iadeș cu d-ta că prietenia mea cu d-ra Varlam este prea adânc săpată în inimă ca să o mai pot deslipi de mine”. „Nu te prinde. Eu sunt sigur că d-ra V. nu-ți spune toate tainele inimii sale. Aș spune un cuvânt acum și mă măgulesc cu ideea că v-ați certa, sau de nu v-ați certa, dragostea nespusă dintre d-v ar căpăta puțintică răceală”. Și în timpul ăsta mă gândeam: „de i-aș spune că i-am cerut mâna și că Varlam m-a refuzat, lucru pe care desigur Marioara C[erchez] nu-l cunoaște, atunci aș pune la grea încercare prieteșugul ac[estor] două ființe, mai cu seamă că-mi aminteam când zisese ea: „de-aș afla că mă înșeală și nu-mi spune tot, n-aș mai vorbi cu dânsa un cuvânt”. Va să zică iată-mă și mufluz în ochii lumii: toți știu că am fost respins, căci aceasta înseamnă cuvântul Cerchezoaiei: „de-aș afla...” și celelalte.

 

 

                1899 ian[uarie] 27

                Iași. Miercuri

 

                Iată o caracterizare a d-rei Varlam făcută de Negulescu. „Bine, cum se poate omule să-ți placă fata aia într-atât încât să zici: «O iau, are ori nu are vreun ban!» Știi, îți spun prietenește, dar rău te-ai înșelat! Cum se poate, tu, care ai ochiul format pentru linii frumoase, pentru figuri distinse, să-ți placă așa chip! Mă frământam cu gândul într-una: dar cum se poate, dar cum se poate? Bine, n-are nici o formă, mon ami, vezi fălcile alea scoase înainte și osoase, cu prognatismul dur, aproape sălbatec al părții de jos a figurii, cu nasul turtit și cu nările umflate și parcă întoarse în afară, cu ochii aspri care dau pe față o voință feroce... Dar, mon ami, n-are nici măcar transfigurarea aceea a unei ființe urâte, dar care are suflet ales și nobil. În figura ei e ceva ordinar și comun, o ființă telurică și terre à terre. Cu asta tu nu trăiești nu un an, nici o lună, nici o zi măcar. Auzi, cu capul ei tăiat, parcă e de lemn, nimic dulce, drăgălaș, fin și mai femeiesc. Și pentru asta ai suferit tu și te-ai frământat și ai dat cu piciorul la atâtea partide! Râsul ei, că ridică buzele, niște buze groase, senzuale, fără nici o delicatețe în încovoierea contururilor lor. Și se văd dinții și cu gingia roșie de sus aci scobită, aci umflată, dar trebuie să te fi zăpăcit de tot, ca să te mai incite așa lucru. Femeia asta are să fie un chin pentru toată viața ta, de s-o întâmpla nenorocirea să te legi cu dânsa. Nu, nu, mon ami, te sfătuiesc prietenește și te rog, nu te mai gândi la dânsa că nu face pentru tine, nici tu pentru ea”.

                El vorbea și eu mă gândeam la ochii ei șireți, dar când vrea să fie, cuminți și adânci, și-mi ziceam: „fata asta când vrea să iubească este o comoară neprețuită; are o gamă bogată de simțiri. Dar numai să vrea. Ei vezi, tocmai de aia, nu trebuie să te mai întorci îndărăt, căci nu are acea bunătate care topește inima tuturor cu care vine în atingere; la ea totul pornește din creier, este iubire din cap”. „Și asta o fi adevărat coane Petrache!” „Ș-apoi, omule, tu n-ai ambiție, n-ai și tu demnitate, să nu mai intri într-o casă unde ți s-a dat cu piciorul în două rânduri și ți-a închis ușa în nas de două ori”. „Uite așa, n-am ambiție! Și la ce aș avea-o, la ce-mi folosește demnitatea dacă sufăr”. Și tot așa am urmat mai departe.

 

 

                1899 ianuarie 31

                Iași

 

                Aseară am făcut pasul cel mai greu din viață: am spus d-nei Adela Grigoriu să sondeze dacă aș fi agreat de d-ra Vârgolici cerându-i mâna[189]. Cererea desigur n-o voi face decât peste 6, 7 luni, până atunci dacă mi se spune că sunt „posibil de agreare” îi voi căuta prietenia. Așadar s-a sfârșit pentru totdeauna cu d-ra Varlam.

                Ca epilog, aseară, la balul clubului militar am întâlnit-o pe Varlam și am vorbit; își poate închipui ce fel de vorbire a fost între noi, sub ce emoțiuni puternice pentru mine și cu ce subînțelesuri. Niciodată ironia vorbei mele n-a fost mai trează la fiece pas, nici intensitatea înțelesului dat cuvântului mai covârșitoare. Parcă vorbirea mea era de foc, așa mă ardea sufletul! Am început, în salonașul cel mic, să flirtez cu d-ra Marioara Cerchez asupra prieteșugului ei cu Varlam. Aceasta stătea alături și asculta cu urechea la ce spuneam noi, deși cu ochii se uita la Alex. Gane. Am solicitat cunoscuta noastră convorbire de la d-na Leonardescu. O întrebam dacă a mai rămas iluzia ei pierdută cu prietenia, dacă nu cumva și ultima floare de măr nu s-a scuturat. D-aci am luat razna în vorbire despre tot și despre toate. La un moment am făcut și psihologie, ne-am studiat caracterele noastre reciproce, totul sub forma aceasta glumeață, cu înțelesuri și subînțelesuri și cu surâsuri și râsete. Uneori râsetele fetei erau așa de tari, încât Varlam, care asculta, de multe ori s-a întors înspre noi surprinsă, se înțelege, și plictisită. La urmă am introdus-o și pe dânsa în vorbă: „D-ră, haideți să punem la cale, dacă prietenia d-v poate rezista la prima izbire venită din partea altuia, în cazul de față din partea mea”. „Dar despre ce este vorba” întreabă dânsa. „Uite, ca să vă pui în curent. D-ra zice că mai toate iluziile d-sale făcute în tinerețea de demult a d-sale s-au risipit, au dispărut; chiar a făcut și o comparație cu prilejul acesta, foarte frumoasă după mine, nu știu de este și după gustul d-tale, anume, se aseamănă d-ta cu un copac înflorit, un măr frumos, plin de flori albe, care s-au scuturat și au albit pământul, rămânând fără frunze pomul și numai cu ramurile noduroase – mă rog, mă urmezi? Dintre florile numeroase s-a păstrat o singură floare, care tot durează cu toate suflările vântului și răutatea vremii, și această iluzie tenace este floarea prieteniei cu d-ta. Eu i-am făgăduit s-o scutur și floarea aceasta din urmă ca să rămâie copacul cu toate ramurile noduroase”. „Cine, d-ta să-i scuturi ultima iluzie?” Și râzând „herzlich”, „să-mi dai voie d-le A. să râz. Vă pot asigura că n-aveți să reușiți”. „Eu însă mă încumet că da. N-am decât un singur cuvânt să spui și s-a sfârșit cu prieteșugul d-voastră”. „D-le A., între mine și dânsa nu există nici un secret. Și nu știu ce ai putea să-i spui d-ta pe care-l cunosc eu și nu-l cunoaște și dânsa”. În timpul ac[esta], d-ra Cerchez ne părăsește și scaunul ei rămâne gol între noi. Am prins momentul și cu un ton de vorbire cu totul altul decât până aci, solemn dar intim prin cuvinte: „Mie mi se pare că între noi s-a petrecut ceva d-ră pentru ca să cred că spunându-i d-rei Cerchez, s-o fac să se deziluzioneze și să piardă absoluta încredere în d-ta”. „D-le A., dânsa știe tot ce s-a petrecut”. Nefiind tocmai sigur am reluat din nou, adică tot ceea ce s-a petrecut între noi în vara trecută? „Da, tot ce s-a petrecut. Și n-a aflat lucrul de la mine, căci mi l-a spus dânsa, tocmai ceea ce m-a surprins”. Mă uitam la dânsa și căutam să pătrunz cu privirea mea în privirile ei ca să pot cunoaște tot ce este în gândul ei. „Ce n-aș da, ce n-aș da, d-ră, să pot printr-un mijloc oarecare cunoaște ce se petrece în creierul cela”, și arătam cu degetul fruntea ei. „Nu este nimic complicat dacă ai vedea, căci la urma urmei ce ar putea să fie?” „Sinceritatea aceasta este un lucru bun, un semn bun și-ți luminează caracterul în chip favorabil; de altminteri faptul că tot ce simți și cugeți îl spui altuia, ca și cum n-ai fi în stare să-l ții pentru d-ta, încât îți adaugă la stima ce ți-ar putea-o acorda alții”. Și subliniam cuvintele cu ridicătura sprâncenei. „Și fiindcă suntem acum în momente de sinceritate, când ca doi prieteni inteligenți încercăm să ne ispășim păcatele, ai putea d-ta să-mi spui ce s-a întâmplat cu d-ta, ce s-a petrecut în sufletul d-tale ca să mă umilești în chipul în care m-ai umilit?” „Este prea delicat lucru pentru ca să discutăm asupra lui cred d-le A.” „Dar după cât se pare, noi nu suferim tocmai de delicatețe de sentimente, d-ră, și d-ta și eu suntem mai obișnuiți cu asemeni situații pentru ca să nu ne speriem de partea lor paradoxală. De pildă, cine-și putea cineva închipui că d-v, oameni inteligenți, cu o cultură oarecare, cu oarecare uz de societate și de cerințele lor, cu o educație aleasă și o pozițiune socială înaltă, aveți să faceți greșeala pe care ați făcut-o și să-mi închideți ușa în nas în două rânduri, mai lămurit să mă dați afară ca pe un argat. Parcă văd pe servitoare venind plictisită și cu un aer cam batjocoritor spunându-mi: «Cucoana s-a dus d-acasă»”. „Ș-ai crezut d-ta că am fost în stare noi să facem nedelicatețea aceasta?” Eu am ridicat din umeri. „Se înțelege, tocmai d-ta care ai așa delicateță de sentimente!” „Dar îți jur pe parola mea de onoare d-le A. că așa lucru nu s-a întâmplat”. Și fiindcă eu surâdeam și mă uitam în ochii ei spunând cu privirea că amăgirea ei nu mă mai poate prinde, ea a reluat: „dar atunci cum ne-ai mai salutat, căci hotărât n-am mai fi meritat să fim salutate”. „Și eu mă mir uneori d-șoară de câtă nețărmurită bunătate m-am găsit înzestrat, eu care mă credeam flușturatic și răutăcios. Ș-apoi ce vrei, îmi trebuia această pedeapsă lecție ca să mă feresc altă dată de a mai face ceea ce am făcut. Din răul pe care l-am pătimit, atâta bun a ieșit și pentru mine, căci jur că n-are să se mai repete ceea ce s-a întâmplat cu mine, încă cu alte persoane”. „Răul pe care l-ai pătimit, zici d-ta, vrei să-mi asculți și cuvântul meu cel ascuns, d-ta n-ai suferit precum n-am suferit nici eu. Ți-ai zis: «Iată o partidă bună pentru mine» și ai venit la mama cu cererea. Și în sufletul d-tale n-a fost nimic, n-ai simțit nimic”. „D-șoară, se înțelege, eu n-am suflet, eu nu pot să sufăr. Vezi, tot adevărată a fost bănuiala mea că d-ta nu crezi în sinceritatea sentimentelor mele. Și crezi d-ta că ceea ce am încercat atunci a fost o simplă plăcere, că a fost o supraexcitare de un moment, că simpatia mea pentru d-ta – și ea dădea din cap – a fost o simpatie trecătoare, o îngăimeală de un moment?” „Iarăși alunecăm pe o clină primejdioasă pentru noi și convorbirea noastră”. „Da, foarte primejdioasă, mai bine să schimbăm vorba. D-ră, aveți o curte admirabilă, o bătătură cum se zice și în bătătură o sumă de găini, de curci, de rațe; nu vă puteți închipui cu ce nespusă plăcere mă uit când iese servitoarea cu blidul cu mâncare și cum se ține întreaga populație găinărească și curcănească după adorabila servitoare”. Râdea și ea și adăugă: „nu sunt toate ale noastre”. Și cu asta am sfârșit convorbirea.

                Iată acum aceeași scenă transformată în povestirea mea către Negulescu. O scriu aici fiindcă este interesant p[entru] chipul cum eu exagerez și schimb lucrurile când le spun altora.

                Eu, rămas cu d-ra V[arlam] singur încep: „Ce fel de prietenie ai d-ta, d-ră, către M.C[erchez], când d-ta, care ai pe conștiință o taină așa de mare p[entru] d-ta nu i-o spui. Vezi că am dreptate când spun, d-ta, femeile, sunt cu caracter felin, șiret și neîncrezător că vă înșelați reciproc?” „Secrete care sunt ale mele i le-am spus, acesta nu-mi aparținea și l-am ascuns; de altminteri este o greșeală pe care o voi îndrepta-o cât de curând”. „Foarte bine, ac[easta] îți luminează frumos caracterul. O notă bună p[entru] d-ta d-ră”. „Sunteți amabil pe cât se poate d-le A., complimentele mele”. Ș-apoi, după o pauză destul de lungă: „Vrei să știi cum s-a întâmplat catastrofa d-tale, p[entru] ca să vorbim despre dânsa odată și pentru ca să  fim sinceri, poate p[entru] prima oară și p[entru] ultima oară, ei bine d-le, găsesc că modul d-tale de a te înfățișa mamei și a-i cere mâna, fără consimțământul meu mai întâi, era insultător p[entru] mine. Ce, d-ta crezi că eu sunt o marfă de vânzare pe care cel dintâi ieșit înainte-mi îi este permis să mă cumpere fără voia mea. Ești un prezumțios d-le dacă ai crezut că în ac[est] chip ai să reușești; nu ac[easta] era în orice caz calea p[entru] izbândă”. „D-ră, fiecare ia drumul și cărarea pe care o crede mai bună, am luat-o pe cea cunoscută și umblată de mii de ani. Mi s-a părut că așa este cuviincios pentru poziția mea, p[entru] seriozitatea mea și p[entru] intensitatea sentimentelor mele. Nu știam că în sufletul d-tale, din atâtea citiri câte ați făcut, a rămas o parte romanțioasă în care trăiți și vă hrăniți cu iluzii. Nu știam că vă plac fanții cu dungi la pantaloni și cu cărarea părului la ceafă și sclivisiți, care se aruncă la picioarele pretinsei «adorate» pe care o lingușesc cu cuvinte deșarte și cu minciuni, și care își izbesc pieptul cu pumnii și rostogolesc ochii pentru ca să fie mai crezuți. Eu am luat calea cea simplă, cea firească, bătrânească, burghezească, dacă vrei, și cu toată comoara de sentimente pe care o pot avea, am cerut cu cea mai profundă seriozitate mâna d-tale de acolo de unde se poate căpăta”. „Ha, ha, profundă seriozitate și comoară de sentimente, adică serios vorbind, ești d-ta în stare d-le A. să suferi și să simți o durere profundă sau o bucurie? Mă îndoiesc”. „Vă îndoiți? Adică eu n-am inimă, eu n-am suflet, nu știu ce este o stare de sentiment. Dar așa e, aveți dreptate, n-am studiat bine rolul fantelui, care-și scutură genunchii de praf, după ce și-a plasat tirada sa amoroasă. Vrei să știi un lucru d-ră, nici eu nu sunt de d-ta, dar nici d-ta nu ești de mine. Și a fost bine că s-au întâmplat lucrurile așa precum s-au întâmplat”. „Se înțelege că foarte bine că s-a întâmplat așa. Ș-apoi nu ești d-ta care spui «că ce este scris, în frunte-i pus?» S-a întâmplat așa fiindcă nu se putea întâmpla altfel. Și la ce ne-am mai frământa?” „Da, decât uneori se cere stabilirea responsabilităților și în toată afacerea mie mi se pare că partea rea stă cu d-v și nu cu mine; ac[easta] este morala lucrului. Nu cumva vi se pare o purtare lăudabilă fapta delicată a d-v de a-mi închide în două rânduri ușa în nas? Nu-i așa, este un exces de atenție din parte-vă p[entru] mine, ca să nu sufăr tot trăind în atmosfera d-v, în apropierea dv”. „Eu am închis ușa în nas d-tale sau mama, dar d-le drept cine mă iei d-ta? Crezi că n-am atâta educație, atâta bun simț ca să văz greșeala?” „Tocmai precum zici, d-ră, fapta aceasta arată din parte-vă multă educație și mult bun simț”. „Dar d-le A., îți jur pe parola mea de onoare că n-am fost acasă”. „Ha, parola de onoare a unei d-șoare, crezi că ac[easta] se poate lua drept o monetă bună. Femeile să aibă parolă de onoare. Dar poate fi ceva mai pervers, mai neconstant, mai lipsit de consecință și nesigur decât o femeie?” „Îți jur încă o dată, dar este înfiorătoare ac[eastă] bănuială d-le A.” „Eu cred că d-ta d-ră nu-ți dai, mai exact în căldura emoțiunii d-tale, nu vrei să-ți dai seama despre întreaga valoare a cuvintelor; poate că în mod inconștient le și ziceți”. „Da, inconștient. De altminteri nu mă mir, nu mi-ai mai spus acum câteva zile că sunt copil și că trebuie să mă joc încă cu păpuși”. „Și ac[esta] mi se pare cel mai mare adevăr pe care l-am spus vreodată”. „D-le, este nedemn ceea ce spuneți și nu vă permit să urmați înainte, sau în cazul contrar vă întorc literalmente spatele”. „Uite bunătatea dv., uite educația dv. cum se manifestă în momente mai critice, mai solemne. Mai întâi trebuie să știi un lucru d-șoară, că opinia d-tale despre mine, sau purtarea d-tale față de mine, mă interesează tot așa de puțin acum, precum m-ar interesa opinia unui om oarecare. Farmecul care mă atrăgea de d-ta s-a rupt și acum văd cu ochii limpezi cărarea care mă ducea spre o prăpastie de nenorociri și de mizerii”. „Pentru aceasta m-ai oprit d-ta, ca să mă înveninezi cu așa cuvinte? D-le A., dacă ai fi avut mai multă simpatie de mine, poate că m-ai fi cruțat și nu mi-ai fi spus cuvintele din urmă. Eu nu ți le-aș fi spus în orice caz”. „Să te cruț, dar m-ai cruțat d-ta pe mine timp de un an întreg, mi-ai spus d-ta un cuvânt blând, un cuvânt dulce care să mă bucure și să mă însenineze? Din gândul d-tale pornit-a vreodată o vorbă care să n-aibă în sine ghimpele răutății? De când te cunosc am avut eu vreodată măcar o zi fericită, n-am fost continuu frământat cu rost și fără rost? Până și surâsurile care mi le-ai îndreptat au fost înveninate, căci ești rea, ești fără suflet, ești cu inimă de piatră. Și acum, când a venit momentul răfuielii, te superi și te simți vătămată că îți descriu calitățile d-tale? Între noi nu mai poate fi «Rücksicht» fiindcă fiecare vom călca mai departe pe drumul nostru deosebit. D-ta vei trăi în lumea d-tale, eu voi trăi în lumea mea și dacă ne vom aminti unul de altul bine, de nu, vom merge înainte”. „D-le A., mă faci să vorbesc mai serios decât aveam de gând la început. Oare d-ta te-ai prezentat înaintea mea vreodată altfel decât cu ironia pe buze și cu batjocura în ochi? Adu-ți aminte de purtarea d-tale și te judecă singur. Am vorbit împreună atâta timp; când nu ne-am certat?”

                Iată cum s-ar termina scena: fata progresând în acuzările sale, iar tânărul stând liniștit sau vorbind în răstimpuri cu ironie, până ce ea începe să plângă. Atunci intră mama fetei și pune lucrurile la cale. În fine, scena finală, lumea adunată, în alt scop de către intriganta în casa căreia se petrece în ac[est] act chestiunea, aude surprinsă cererea „en mariage” a băiatului și acordarea. În același timp prietena ia pe prietenul băiatului.

 

 

                1899 feb[ruarie] 1

                Iași. Luni

 

                Am fost la d-na Grigoriu să mă scuz că nu pot merge, conform invitării sale, la serata de marți. Cu prilejul acesta am rugat-o să găsească alt mijloc pentru afacerea cu d-ra Eug[enia] Vârgolici. Se poate întâmpla fata, care nu mă cunoaște îndestul, să mă refuze și atunci ce fac? Nu că m-ar prăpădi sau jigni mult refuzul, decât ar fi o precipitare nepotrivită a lucrului. Ș-apoi trebuiește dat fetei timp și prilej să mă cunoască. Eu, vezi dumneata, care o găsesc foarte după placul meu, doar e tânără, e frumoasă, e deșteaptă – și totuși nu găsesc în inimă ceva mai intim care să mă încălzească. „Ce om ești și tu omule!” Ei bine, nu ți-am spus, am să-ți spun tot ca să știi. Fata ține la tine și-i placi mult. Ascultă. Venise înainte de Crăciun la mine și vorbeam despre mariajurile care se fac. Spuneam noi amândouă că numărul băieților pentru măritiș cu fete bune este mic de tot; așa băieți, terchea berchea se găsesc ca părul din cap. Și fiindcă te cunoșteam îi spuneam: „mă încerc să însor și pe Antonescu”. „Ba pe Ant[onescu] să-l lași, eu îl rezerv pentru fata mea” mi-a zis dânsa. „Draga mea, nu te-aș sfătui să dai fata după partide bune, trebuie să te întrebi dacă și fetei îi place Ant[onescu]. Mai întâi, îl cunoaște?” „Da, cum nu, se cunosc bine și unul și altul. De câte ori am vorbit Eugeniței de unul, de altul, că ar fi bun băiat, fata niciodată nu zice nimic, rămâne indiferentă. Cum îi vorbesc de Ant[onescu] îndată se roșește și se scoală după scaun și-i mulțumită. Uneori vine de la școală și mă întreabă veselă, ca și cum ar fi dobândit ceva neașteptat de bun, „mamă, întreabă ea, ghici pe cine am întâlnit astăzi și m-a salutat?” „Pe cine?” „Pe d-l Antonescu”, și e veselă și râde la masă și mă întreabă de dânsul.

                Când am plecat de la d-na Grigoriu aveam și eu o bucurie în suflet și-mi ziceam: „ce poezie, ce poezie și ce delicatețe de sentiment la copilul acesta!”

 

 

                1899 febr[uarie] 3

                Miercuri, Iași

 

                D-ra Varlam și-a anunțat logodna cu Hurmuzescu. Pe acesta din urmă l-am întâlnit și l-am felicitat. Spunându-i, pentru ca să zic și eu ceva, că „dânsa are un caracter de o voință feroce și că va trebui să lase și el ceva de vrea să trăiască bine”, mi-a răspuns: „sentimentele noastre reciproce sunt așa de profunde încât ne vom împăca minunat în menaj”. Când i-am spus lui Negulescu despre logodnă, parcă-l văd ridicând din sprânceană și aruncând în chip sentențios cuvintele: „à femme avare mari escroc”. Fata are să pață în curând ce a pățit Irimeasca. Vorba românului: „capul face, capul trage”.

                Ieri am fost la Vârgolici și am găsit și pe fată în salon. Emoționat nu eram, precum nu era nici fata, care surâdea cu ochii dar cu o seriozitate în figură necunoscută mie. D-na Vârgolici poate era mai emoționată dintre noi toți, se vedea lucrul după vorba ei repede și ca formă d-asupra celei vorbite în fiecare zi. Mi-au prezentat pe copilașul lui Vârgolici[190] și fiindcă nu puteam și nici se cădea să sar pe el și să-l sărut, l-am întrebat: „Matale ce ai să te faci?” Copilul nerăspunzând nimic, deși Eugenia îi repetase în două rânduri întrebarea, a răspuns tot dânsa, după ce l-a luat în brațe și l-a sărutat: „mă fac profesor de universitate”. Era fermecător s-o auzi. Ne-am așezat pe scaune în salon și eu ca să găsesc de vorbă, am reluat: „va să zică, d-ra, peste câteva luni te am la bacalaureat; să vezi ce am să te chinuiesc”. „Nu fac bacalaureatul”. „Dar atunci pleci în străinătate?” „Nu, nici atât. Ce am să fac cu actele căpătate. Omul poate să știe carte și fără să aibă diplome”. „Da, se poate f[oarte] bine, numai mi se pare că având acte, uneori le mai desfaci, poate chiar le întinzi în cadre cu ramă frumoasă și pui și câte o candelă aprinsă lângă ele sau d-asupra, ca să cazi din când în când în genunchi ca la o icoană”. Râdea și dânsa.

                La urmă am rămas cu mama ei singur. Mi-a vorbit d-na despre caracterul fetei și despre zestrea ei, pe care din nebăgare de seamă nu știu la ce se reduce. Am auzit 5000 #, am mai auzit 70000 lei, apoi 18000 și o pereche case, în fine am auzit de toate, fără să știu precis cât. În vremea când îmi spunea dânsa asemenea lucruri, îmi aminteam ochii ei frumoși, negri, mari și cuminți, frăgezimea pieliței obrajilor și încovoierea extraordinar de elegantă a buzei de sus. În portul, în vorba și în acțiunile ei oarecare grație și dulceață și blândețe, care nu exclud totuși o seriozitate neindiferentă care dă figurii sale o viață mai plină decât dacă ar fi veselă. Seriozitatea ei nu este tristă totuși, în fine, este ceva care farmecă și atrage; poate și să reție?

 

 

                1899 febr[uarie] 7

                Duminică seara

 

                Știu eu, pot reda impresia de neliniște pe care mi-a lăsat-o vorba cu d-ra Aglae Cerchez? Cum aș preciza-o? Cine a gustat cineva o doctorie dulce la început, dar care după un timp simte un gust de cocleală, de amăreală, care-l face să se cutremure de la tălpi și până în creștet. Așa impresie mi-a făcut vorba ac[acestei] fete. Am început cu banalele cuvinte: „ce mai faci?” „Merçi bine”, ș-apoi ea mă întreabă: „dar parcă spuseseși că nu mai vii pe la baluri, că te retragi ca melcul în căsuță”. „Știu și eu ce vroi, că nu știu; aci zic una, aci alta. Fire mai plină de contradicții decât mine nici că se poate. Și să spun curat, am venit fiindcă se supăra d-na Mârzescu de nu veneam”. „Care va să zică vii numai pentru d-na M., încolo nu te mai atrage nimic”. „Ei, d-șoară, dacă vrei să fiu sincer, ce atracție vrei să aibă pentru mine păpușăriile astea. Ce este un bal? O sumă de cucoane venite să-și arate trupurile, unele mai frumoase, altele mai urâte, și să-și treacă urâtul de acasă în tovărășie. Ia uită-te la perechea ceea, cel cu barbă lungă și ea, cea cu talia subțire și înaltă. Îi vezi cum joacă și cum zbor parcă sunt îmbătați? Îți place. Parcă sunt păpuși pe care le mișcă cu sfoara vreun meșter din pod. Îți încântă oare ochii mișcările lor, ori mersul lor, ori înfățișarea lor? Nu. Uite-i, gîfîe și unul și altul parcă au tras la jug”. „Ce, d-le A., și d-ta ești în starea mea sufletească, eu credeam că numai eu sunt. Nu știi ce plictisită sunt când mă ia mama cu zorul și mă duce la bal. Dar urâtul nu este când mă duc, ci când mă întorc. Uf, când mă gândesc că trebuie să-mi despletesc părul, să-mi scot fundele și florile și rochiile una câte una, parcă mă ia groaza. Asta nu mai este plăcere, asta e un chin. Vin la bal cu speranța că o să întâlnesc pe cutare sau pe cutare, cu care o să vorbesc, o să schimb două cuvinte ș-apoi să mă întorc. Și aștept pe acel cineva să vie și nu vine și plec acasă uneori cu sufletul parcă să plângă. Uf, ce nesuferită e seara la bal!” „Curios lucru d-ră, pari nemulțumită de soarta d-tale. Și dacă ai ști ce nedreaptă ești. Păi, dacă d-ta care ai casă, ai pozițiune bună în societate și inteligență pe câtă nu au multe aici, te plângi de nedreptatea soartei, dar ce trebuie să zică una care n-are ce mânca și care suferă cine știe din ce neajunsuri?” „Ce, d-ta crezi că numai dacă ai casă și pozițiune și inteligență este destul numai atât? Inteligență! Apoi tocmai dânsa este care ne face să ne frământăm așa de grozav; oh, de n-ar fi dânsa poate că am fi mai fericiți. Vezi, astă seară treceam cu trăsura pe drum și la un colț erau niște zdrențăroși. Cine știe ce și-o fi zis ei în gândul lor, văzându-ne că trecem: «Uite ce oameni fericiți!», fără să știe ce este în sufletul nostru”.

                Mă uitam la dânsa și priveam în ochii ei să văd de nu este cumva o prefăcătorie tristețea ei și am văzut în ochii ei acea fixitate și semi-învăluire caracteristice pentru stările sufletești nemulțumite și m-am convins că tot ce spune sunt lucruri adevărate. Cugetam privind dinții care au început să cază și-mi ziceam: „a îmbătrânit, e îngrozitor lucru!” Atunci, cuprins de milă, de acea milă care îți sfâșie inima și te face să ieși cu totul din rezerva ta, am încercat să-i înalț moralul. Dar era în zadar. Sunau cuvintele mele în sufletul ei precum sună ciocanul când izbești pe un stei tare de granit și dai în sec: scapără câteva scântei, alunecă deoparte, dar lespedea a rămas întreagă. La urmă a rezumat dânsa întreaga vorbire: „ce înfiorătoare e viața! Nu găsești un moment de plăcere, uite, să gust și eu o clipă de plăcere. Îmi vine uneori să țip. D-tale, d-le A., ți s-a întâmplat vreodată așa ceva?” „Mie nu, d-ră, fiindcă eu nu sunt în stare să am suferințe prea mari. La mine totul se petrece cu o măsură, niciodată nu ajung la țipăt. Și n-ajung la țipăt pentru că știu bine că violentă chiar de este durerea și tot o rabd, n-are să dureze mult. Eu nu mă tulbur, inima mea este suprafața liniștită a unei ape, nu adâncă, care se încrețește numai, niciodată nu se înalță în talazuri. La mine este totul la suprafață, vezi în sufletul meu tot ce se petrece, precum vezi în fundul unei ape mici și limpede pietricelele de pe prund”.

 

 

                1899 febr[uarie] 14

                Duminică, Iași

 

                Astăzi am fost din nou la d-na Vârgolici; acolo era lume mai multă. Vorbe ca întotdeauna, despre timp, că a venit iarna pe neașteptate iar, că frigul n-o să ne lase în curând, că tot timpul de trecere este plicticos și celelalte. Fata, fără îndoială, este frumoasă; astăzi, când mă întorceam de la deal, prin apropiere de Tuffli, o întâlnesc pe Eugenia Vârgolici cu o altă d-ră. Și parcă văd pe pictorul Popovici[191] rămânând mirat: „nene, da cine e fetița asta brunetă? Măi, da frumoasă e nene! Ce ochi și ce oval al feței!” L-am lăsat mirându-se și nu i-am spus și repetam în gândul meu „Ce ochi, nene, și ce oval”.

                Am vorbit astăzi cu dânsa foarte mult. Într-un rând o întrebam: „ce profesor îți place mai mult?” Și dânsa: „Ah, d-l [I.]Paul, mi-e drag foarte tare”. „Ai fi în stare să te arunci în foc pentru dânsul, nu este așa?” „Da, m-aș arunca”. Ș-apoi, reflectând din nou: „nu, așa de departe n-aș merge”. Mă uitam în ochii ei și privirea ei liniștită se rezema pe ochii mei și impresie mai vie, mai desăvârșită, mai fericită n-am avut. Știu eu, poate să fi avut, dar ac[easta] a fost una dintre cele mai profunde. Vorbea dânsa și râdea despre bugetul de care dispune pe lună. „Îmi dă mama câte 5 lei pe lună și niciodată nu-mi ajunge. Sunt nevoiașă. Niciodată nu văd două piese de 5 lei într-o lună”. „Știi ce, cumpără-ți o punguliță de lut cu crestătură. Bagi banul înăuntru și nu-l mai poți scoate până nu se umple. Spargi pungulița (pușculița) și apoi îi numeri”. Râdea și dânsa.

                Când am vorbit cu Negulescu mai târziu el rezuma impresia lui: „vezi, mon ami, ac[easta] face pentru tine, și frumoasă, și inteligentă, și bună, mai ales bună. Și tu alergai după Varlam, urâtă și rea”. Și întâia dată când am crezut pe deplin ce-mi spune dânsul.

                Astăzi am fost la Societatea „Carmen Sylva” a cărei președintă este d-ra Calipso Dumitriu, o elevă a mea. Este o societate alcătuită de curând, al cărui scop a fost precizat de către tânărul Leatris[192]. Lumea era în sală ca frunza și ca iarba; sexul frumos ocupa aproape toate băncile din parterul aulei. Pe sus, în galerii, erau numai studenți. Tânărul Leatris, cu o floare albă la butonieră și foarte emoționat, ne-a arătat cum s-a alcătuit societatea, cum au fost la Regină și spunându-i scopul au căpătat din parte-i deplina aprobare. Prima notă pe care tânărul a scos-o în relief a fost iubirea de patrie. „Nu poate exista nicăieri o societate cultă fără acest sentiment de patrie, și în sufletele noastre este adânc înfiptă ac[eastă] iubire”. A doua notă este alcătuirea unei grupări de studenți, în care să se poată face un schimb mai des de idei, de credințe și de simțiri între diverșii părtași ai ac[estei] grupări, precum și între studenți și profesori. A treia notă, starea noastră socială este încă lipsită de o bază solidă, căci pătura de jos, țărănimea, este încă nepregătită pentru marea luptă. „Vom încerca să facem ceva pentru dânșii, pentru ac[eastă] mulțime nefericită, întâi instruindu-ne noi mai bine în limba lor, în poezia lor și deci în cugetările lor”. Discursul tânărului, bine pronunțat, corect în formă și hrănit bine ca idee a făcut o puternică impresie asupra tuturor. Ac[acest] Leatris are o stofă minunată de orator: știe să se emoționeze puternic și după ce simte că emoțiunea sa a trecut în mulțime și a fost împărtășită, pe când ascultătorii încă se clatină, el își reia liniștea și urmează mai departe până ce o nouă emoțiune îl scutură.

                După dânsul a urmat Bujor[193], vorbind în numele său propriu, pe tema „iubiți țărănimea, căci ea este fundamentul vieții noastre, neamului nostru, ea ne-a apărat limba și naționalitatea, precum noi vă iubim pe voi”. Tema era frumoasă, dar și-a greșit rostul prin exagerare și prin intențiile socialiste care transpirau din vorbirea sa. Impresia ascultătorilor n-a fost tocmai bună; toți simțeau că studentul vorbise mai bine decât profesorul. De altminteri, același lucru s-a observat și din conferința d-rei Calipso Dumitriu asupra „Doinei”; conferință bine chibzuită, cumpănită, măsurată și frumos scrisă. Când am plecat cu Negulescu îi spuneam și părea că mă aprobă: „Ac[eastă] serie de studenți are să fie pentru societate precum a fost seria noastră”. Mulțumitor lucru!...

 

 

                1899 febr[uarie] 21

                Duminică, Iași

 

                Astăzi s-a întâmplat cel mai important act în viață pentru mine; am cerut formal mâna d-rei Eugenia Vârgolici și răspunsul a fost favorabil. Prin urmare, de aci înainte viața mea s-a hotărât și viitorul meu este legat de ac[eastă] ființă cu adevărat încântătoare. Dacă fermecarea înseamă ceva pentru noi oamenii, atunci pentru mine a fost o fermecare. Când am văzut-o astăzi, orice cuget vrăjmaș omenesc, orice sfat fie cât de doveditor, ar fi fost desigur degeaba, sorții fuseseră aruncați și de dat îndărăt nici nu mai era. Ce noroc, ce adevărat noroc să se întâmple cu mine, să nu iau pe Varlam pentru ca să dobândesc așa floare delicată. Încă de joia trecută nu-mi era gândul liniștit, căutam prin toate mijloacele cum să mai găsesc pe săptămână încă o zi de ducă la dânșii, când, după curs mergând spre Copou, prin fața porții, văd pe celălalt caldarâm patru persoane în negru. Fiindcă presimțisem că sunt ele, m-am întors și în adevăr venea Vârgolici fata și mama sa. La 4 pași de dânsa mă uitam la fața ei albă, care reieșea cu o nespusă precizie din costumul ei negru de doliu, și mă gândeam că frumusețea ei este fără pereche. Când s-a uitat dânsa la mine, ochii mari, negri și privind cu o privire învăluită, de altminteri genele ei lungi încă îi învăluiau și mai tare dulceața ochilor, am înțeles atunci că revenire nu mai poate fi din parte-mi.

                Astăzi era cu mamă-sa singură, după ce a plecat inginerul Bejan. Am început să glumesc eu pe tema din rândul trecut, că în fine una din cele trei duceri la Copou făgăduite de către d-na Vârgolici fetei a fost făcută, odată ce joi le-am văzut împreună. Dar ea, parcă o văd, râzând și luând repede: „Apoi nu d-le A., nu înseamnă ducere pe jos, eu cer cu trăsura să mă ducă”. „Ah, pardon, credeam că pe jos”. „Da, mama e datoare să mă ducă, fiindcă i-am făcut multe servicii; să spuie d-neaei”. Aici a intervenit d-na, arătând că pe vremea vacanței Crăciunului a purtat copilul numai pe brațe și l-a desfătat. „De altminteri, Duțu o iubește pe dânsa mai mult decât pe toți ceilalți. De la dânsa vroiește el să învețe și numai pe dânsa o ascultă. Pe urmă, pe nesimțite, am trecut la fotografii și fata mi-a adus, după cererea măsii, un album cu fotografiile fetei de la un an și până în timpul din urmă. Era pentru mine o plăcere nespusă să văd pronunțându-se caracterele fizice ale fetei an de an, până la alcătuirea formei delicate pe care o are acum. Spuneam, când am rămas cu d-na singur, [] este frumusețea cea mai aleasă din Iași, și D[umne]zeu știe, dacă în mintea mea nu adăugam, cea mai aleasă pe care o cunosc. Nu știu cum binecuvântam în cugetul meu pe Negulescu că m-a îndemnat să iau pe fată.

                Când am rămas cu mamă-sa singur, am început să-i arăt că situațiunea mea și, se înțelege, a fetei este cu desăvârșire jenantă, căci numele noastre umblă în gura tuturor, tot Iașul știe de ceea ce s-a vorbit între mine și d-na Grigoriu. D-na Vârgolici, care era foarte emoționată și se uita la mine îngrijată, a afirmat că dânsa nu este întru nimic amestecată și că desigur lucrurile au fost zvonite de d-na Rășcanu. Aici mi-a spus pe larg cazul cu afrontul sau „necuviința” d-nei Rășcanu. „A venit la mine și în plină ședință la «Reuniune» mi-a spus brutal în față: «Știi că d-l A. a cerut pe d-șoara Cerchez și că d-ra i-a cerut două săptămâni să se gândească, da, da, d-lui A. al d-tale». Îmi venea s-o scuip și nu mai puteam de ciudă. La urmă am răspuns: «Ei și, foarte bine, las s-o ia. La mine n-a venit decât de câteva ori, tot ca și pe vremea când trăia Vârgolici»”. Apoi, ceea ce știam chiar, mi-a spus gândul d-nei Rășcanu, care era să dea pe Țulai al ei după Eugenia[194], iar pe fata ei după mine. Și încheia d-na Vârgolici cu cuvintele: „ce sunt eu de vină dacă fata Rășcancei este urâtă și dacă d-tale nu-ți place”.

                Iată deci situațiunea: eu voi aștepta până la iunie și voi face logodna și nunta și voi pleca. Mi-a vorbit de situațiunea financiară a fetei, dar mărturisesc că iar nu am prins bine câte parale. De altminteri, precum i-am și spus, fata o iau cu sau fără parale. Mi-este totuna. Doamne, D[umne]zeule, frumoase zile știi, când vrei, să păstrezi pentru prietenii tăi. Și ce încântătoare clipe poate omul petrece pe pământ, când fericirea ac[easta] de nevrednici muritori, așa pe cât este omului îngăduit să guste, se întovărășește cu sufletele noastre. Cerul senin și frumos, cu veselia în văzduhuri și cu veselia în suflete, iar s-a redeschis pentru mine și mă întreb mereu nedumerit, sunt eu cel ce încerc așa simțiri și mă bucur de atâta veselie?

 

 

                1899 febr[uarie] 26

                Vineri p.m. Iași

 

                Când am plecat de la dânșii, pe când d-na Vârgolici a venit după mine până în antret, ea, fata, a rămas în locul ei în salon, drept în picioare și parcă răsfoia cu degetele un album; în orice caz, o atitudine pe gânduri. Corban, vorbind cu mine astăzi, mi-a raportat impresiile lui și ceea ce a auzit. Mai întâi Rășcanca a bătrână e furioasă. Când lumea adunată la „Reuniune” felicita pe d-na Vârgolici de alegerea făcută, „este băiat bun”, d-na Rășcanu a luat mâniată: „nu se poate, nu s-a făcut nimic, minte, căci de ar fi fost ceva venea Anton[escu] la mine și-mi spunea”. La liceu la Humpel, d-ra Rășcanu dis de dimineață, cum dă cu ochii de d-ra Vârgolici: „Ei, te măriți, acum ai să aibi și tu mamă soacră și tată socru”. „Ba, a răspuns dânsa, o să am numai mamă soacră, căci dânsul n-are decât mamă”. „Da, o să ai o soacră, o negustoreasă”. „Se înțelege, o negustoreasă, dar ce, eu sunt spiță de domn? Și tatăl tatălui meu ce a fost? N-a fost și el tot negustor?” După o pauză: „Când te-oi duce la Giurgiu are să-ți iasă toată mulțimea din Giurgiu, că doar numai un profesor de Universitate a ieșit din Giurgiu”. „Bine, are să mă primească cunoscuții lui”. „Ei, ce mai bărbat iei și tu? Un suplinitor al lui Papa”. O fată care lua parte la vorbă: „Ba, să mă ierți, suplinitor la catedra de istorie, dar are și catedra lui”. Mai târziu se întoarce, tot fata Rășcancei, către Adela Panopol: „Tu l-ai fi luat pe A.?” „De ce mă pui pe mine să-l aleg? Eu, tu știi bine, că mi-a fost antipatic omul ăsta de când l-am văzut. Cum am să răspund eu la întrebarea ta?” Dar o alta care era acolo răspunde ea: „oh, de m-ar fi cerut pe mine, îl luam cu amândouă mâinile”. Și tot în chipul acesta un interminabil dialog, cu toată răutatea și pisma unui suflet mărunt și meschin. Dar scena n-aș fi reprodus-o de nu punea în relief minunat caracterul hotărât al d-rei Vârgolici. Din răspunsurile ei se vede o voință clară, care știe încotro merge și nu se abate din drum. Pe asemenea însușiri sufletești se pot clădi simpatii neschimbătoare.

 

 

                1899 febr[uarie] 27

                Sâmbătă, Iași

 

                Mergând spre masă seara, în dreptul lui Ostapovici întâlnesc pe Humpel, înalt, gros și la față roșu închis. Mă oprește din drum și cu obișnuita lui încredere începe pe nemțește să-mi spuie asupra afacerii mele cu d-ra Vârgolici. Eu eram puțin plictisit de întâlnire, fiindcă situația fetiței în pension, acum după declarația cunoscută de toți, este foarte grea și-mi era teamă să nu-mi cânte din coarda asta. Din contră, îl auz cu bunătate spunându-mi și privindu-mi în albul ochilor că fata este o comoară, „sehr intelligenter Mädchen”, că este frumoasă și are un suflet delicat și ales, că alegerea mea este minunată. Dar mai presus de toate adăugă cu o convingere din adâncul inimii, ca un refren la orice laude, „viel ästhetischen Sinn hat sie”, „oh, sehr fein, sehr fein”. „Dintr-însa poți face ce vrei și în dezvoltarea ei are să iasă o minunată soție. Și sunt fericit că și dânsa face o partidă bună și mă bucură lucrul, fiindcă țin la dânsa”. M-am despărțit de dânsul, repetând mereu în cap „viel ästhetischen Sinn hat sie”, fără să simt cât de puternic efect aveau asupră-mi.

 

 

                1899 febr[uarie] 28

                Duminică, Iași

 

                Aseară am fost la d-na Vârgolici. Cum am intrat, d-na V., ținându-mi mâna în mâna ei, m-a dus în salonașul cu piano și acolo m-a sfătuit să mă duc la d-l Culianu[195], „care-i este fetei ca și un părinte”, și să-i cer mâna. Eu care plecasem foarte contrariat de la masă, din pricină că Negulescu, despărțindu-mă de dânsul, mi-a spus, cu intenții bune, se înțelege, pe nesuferitul „Glück zu”. Așa eram de mâniat pentru această felicitare, pentru care am prin superstiție foarte mare aversiune, încât pe drum în trăsură izbeam cu piciorul mâniat în trăsură și aproape cu glas s-auză și birjarul: „dar ce are, frățioare, cu acel «Glück zu?» Pentru ce mă întărâtă?” În această mâniere fiind, când am auzit pe d-na V. că-mi impune cea mai grea corvoadă, să cer mâna fetei de la Culianu, mi-am zis: „iar trebuie să cer, iar n-am isprăvit?” Și sub imboldul acestei idei i-am răspuns d-nei: „dar dacă mă refuză, ce mă fac?”. „Nu se poate să te refuze – a răspuns ea cuminte – fiindcă el cunoaște cum stă lucrul și știe că fata te place”. „Bine, mă duc luni”. Când a venit și fata am vorbit de una, de alta, și fiindcă simțeam că eu cererea n-o puteam face fără consimțământul fetei, atunci m-am adresat către dânsa: „D-ră, e foarte delicat lucru ceea ce-ți vorbesc, dar nu se poate altfel, trebuiește limpezită situația. D-ta știi ce se petrece în jurul d-tale, este cu consimțământul d-tale?” Ea roșindu-se până la urechi, dar privindu-mă țintă în ochi, îmi răspunde lămurit: „Da”. „Cred că d-ta prinzi minunat situația, că este un moment grav acesta pentru d-ta și că răspunsul de acum te leagă pe d-ta și pe mine, unul de altul, pentru toată viața?” „Da”, a răspuns iarăși clar. Și atunci am încetat cu întrebările.

                La d-na Humpel, sora lui Maiorescu, o femeie superioară în toată puterea cuvântului, am aflat alte răspunsuri. „Ce crezi, d-nă, de caracterul d-rei Vârgolici?” „Deh, pe cât omenește se poate hotărî în asemenea  lucruri, eu cred că este un caracter foarte bun”. „Se poate clădi ceva temeinic pe sentimentele sale? Este durabilă această legătură întemeiată pe sufletul ei?” „Eu cred că da. Mai întâi este foarte inteligentă, are un spirit liniștit și domol și o cumințenie care o face să fie întotdeauna aceeași”. „Să nu fie alegerea ei de acum semnul unei ambițiuni?” „Doamne, ambițiune... Știu eu? Poate. Dar în orice caz, această ambițiune este susținută de un fond foarte serios. Ea de când este la mine a fost întotdeauna întâi în clasă și aceasta în mod firesc, ca de la sine, și înțeles ca atare și de colegele ei, care niciuna nu o poate ajunge”. „Va să zică este un element bun”, am zis eu. „Oh, da, foarte bun”. Și am mai vorbit de Rășcanca, de Leonardescu și apoi am plecat.

 

 

                1899 martie 2

                Marți

 

                Uneori fac nerozii cu o perfectă seninătate. Îmi spusese d-na V[ârgolici] să vorbesc cu tutorele fetei, cu papa Culianu. Ei bine, mai prost de cum am vorbit, nici că crez. Deh, și barem să fi fost un altul, dar să mă fâstâcesc tocmai cu papa Culianu. Iată scena în toată simplitatea ei: Fata ia la braț pe d-ra Ada Culianu[196], și pe amândouă le dă afară d-na Vârgolici și canaturile ușii dintre salon și salonaș închise, eu am rămas cu papa C. Văzusem pregătirea, dar nu înțelegeam nimic. Am început să vorbesc despre „Ligă”, parcă pentru dânsa venisem acolo! Doamne sfinte! Și-i dam zor, ba că nu mai este entuziasmul de la iunie, ba că nu se mai adună bani ca altă dată, ba că reprezentația n-o să izbutească și trebuiește amânată pentru altă dată, ba că ar fi bine să convocăm comitetul damelor, dar câte și mai câte. La toate papa C., care aștepta să mă vadă intrat în materie, răspundea aci evaziv, aci prin câte un „da” nesemnificativ, până când, în fine, mi-am luat inima în dinți și... ascultați – sancta simplicitas! –  îl rog să-mi spuie  dacă mâine are o oră anumită să-mi acorde, fiindcă aș vrea să vorbesc ceva serios. Se uita la mine și a început să râdă și el și eu: „dar acuma ce facem, la ce mâine, haide acum”. Ș-apoi fără să mă mai aștepte a început: „lasă că știu, ei bine, să te ajute D[umne]zeu, căci când este legătură de sentiment și sentimente reciproce, atunci toate merg bine”. Mi-a spus despre împărțirea averii și despre formalitățile de îndeplinit și a plecat. Și iaca așa, am împlinit toate câte trebuiau.

                Seara, după masă, am rămas cu fata numai. Ea s-a așezat cu o încredere absolută în fața mea și uitându-ne unul în ochii altuia am început să vorbim despre lucruri indiferente și apoi tot mai serios, așa de serios încât glasul meu ajunsese de bas profund; și pe un ton liniștit am întrebat-o când vrea să facem logodna și când nunta. „Eu nu cred că trebuie o legătură mai materială, cu inele, nu este acum necesar”. „Nu – a răspuns dânsa – cuvântul ne leagă mai bine”. Pentru nuntă am rugat-o să o punem la octombrie, arătându-i cum toate actele mari ale vieții mele s-au întâmplat numai în această lună. Parcă o văd iluminându-se mereu la față la toate enumerările mele și zicând la fiecare „ce frumos, ce frumos”. Când am zis: „vrei la octombrie” ea a răspuns clar „vroi”. Apoi căutând să aflu de la dânsa de nu vrea după nuntă să plecăm în Italia, la Roma, apoi de Expoziție la Paris, ea, surâzând, a adăugat din nou: „da, vroi, mai cu seamă că d-ta ai să-mi arăți și mie ceea ce vedem și să cunosc și eu pe unde trec”.

                În fine, i-am spus cu deamănuntul ceea ce am vorbit cu d-na Humpel și am văzut-o așa de liniștită, așa de sufletește mulțumită încât aș fi stat cu dânsa toată viața vorbind în ac[est] chip. Cât nu este la dânsa nimic meșteșugit! Cum vede de clar, de liniștit toate lucrurile și-și merge neșovăind mersul său! În ochii ei mari, negri, se reflectă atâta cumpănă și atâta senin încât acest suflet înfățișează pentru mine imaginea cea mai curată a ființelor mai superioare decât noi muritorii. De câte ori m-am întrebat: „Se poate, Doamne, să fie atâta fericire pe pământ!” Când mai târziu a venit mama ei și maica Evghenia, eu întrebând de pot să mai vin și în altă zi, fata, cu toate șovăirile d-nei V., a răspuns hotărât: „vino joi, că eu n-am nimic vineri de dimineață”. Și n-a îndrăznit doamna s-o contrazică.

 

 

                1899 martie 3

                Iași. Marți

 

                Astăzi am vrut s-o prind pe fată nepregătită. Ieșind de la curs mai de timpuriu ca de obicei, am făcut o apariție scurtă la d-na Grigoriu și apoi am trecut peste drum la d-na Vârgolici. Acasă nu era nici fata, nici d-na. M-am plimbat prin odăi, am văzut unde doarme dânsa, unde-și pune lucrurile, unde petrece ziua întreagă. Nimic complicat, nici un semn de rafinare, totul în ordine ca și inteligența ei și pus în lumină numai după cât cere utilul, cu alte cuvinte lucrurile așezate pentru a scoate din ele tot ce pot da ca practic, iar nu ca efect spre frumos. M-am suit până și în pod. În grădină m-am uitat la rânduiala pomilor. Curat pretutindeni și așezat. Spirit cumpănit a fost în această casă precum este în creierul ei. Când a venit, nu s-a mirat deloc. A venit către mine, mi-a întins mâna și, scoțându-și pălăria cea neagră de pîslă, ca de bărbat, mă întreabă: „da cine ți-a dat voie să umbli în ghiozdanul meu?” „Văzând fapta mea imorală, d-ră, am căutat textul d-tale de morală ca să mai învăț cum să mă port”. Într-adevăr, dădusem de textul de morală dictat de [I.] Paul. Mi-am luat pălăria și am plecat; dânsa a venit după mine până la ușa antretului, cu gândul și spunând mamă-sei că vine să-mi închiză ușa după mine. La plecare ea foarte repede: „Vii joi, nu este așa?” „Dar numai joia asta, căci joia viitoare n-o să pot”. „Dar atunci alegi altă zi”. Sub impresia dulce a glasului ei vesel am plecat nespus de mulțumit.

 

 

                1899 martie 4

                Joi, Iași

 

                Am vorbit cu dânsa mai grav decât până acum. Tocmai râsesem cu dânsa și cu mamă-sa, asupra copilăriilor ei, asupra jocurilor ei. Mai ales pe tema acelei drojdii de cafea rămasă în ibric și pe care Eugenia o dispută cu Ileana, servitoarea. Chiar se înecase de drojdie și tușea continuu din pricina asta. Pe de altă parte mi s-a părut un cuvânt scăpat fără voie de la fată: „auzi, eu să iau un ofițer și ce, tocmai un locotenent!” D-na Vârgolici, care a băgat de seamă, a îndreptat: „dar chiar dacă ar fi fost și mai mare și mai mic, nu mai trebuie să-ți placă”. Nu știu, cuvântul ei mi-a dat o întreagă lume de bănuieli. Mă uitam la fruntea ei deschisă și la ochii ei profunzi și plini de mister și-mi ziceam: „acolo în fundul lor, în creier, trebuie să s-ascunză ceva necunoscut mie și în care eu nu pot pătrunde”. Când am rămas singur cu dânsa nu m-am putut opri și-a trebuit s-o întreb. „D-șoară, sunt sigur de un lucru, între mine și d-ta, știu eu, se petrece ceva necunoscut mie și de care nu-mi pot da seama. Cred că ai cugetat serios la pasul făcut; pasul acesta îți ia putința mai târziu să revii”. „Dar n-am să revin”, a reluat dânsa. „Ești tânără, îți lipsește experiența și desigur nu ți-ai dat cu toată judecata seama de gravitatea lucrului; uite, mai ai timp, mai cugetă și hotărăște-te, căci mai târziu nu o să mai ai timp”. „Am cugetat destul și ce am ales rămâne pentru mine neschimbat”. „Un lucru trebuie să-ți spun, care să-ți dea d-tale măsura sentimentelor d-tale. Din hotărârea pe care ai luat-o trebuie să dispară orice umbră de interes. Să nu-ți zici niciodată în minte: «Iau pe cutare, pentru că poziția lui frumoasă are să mă facă pe mine fericită». Toate interesele de natura acestora, când au fost îndeplinite, iubirea, sentimentele de simpatie nemaifiind susținute de acest continuu impuls, căci interesul gustat încetează de-a mai fi un sprijin, simpatiile se schimbă și rămâi cu dezamăgirea și această dezamăgire nu este pentru un timp, ci pentru toată viața”. „N-are să fie dezamăgire, cel puțin după cum judec acum”. „Bagă de seamă, este un cuvânt care te leagă tare de mine. De altminteri trebuie să știi că eu, care mă încerc să cunosc ce este în sufletul oamenilor după cuvintele lor și după gesturile lor, am să fiu impresionat dureros, când rămas cu d-ta, voi vedea în portul d-tale, în cuvintele d-tale, și poate în reflexul privirilor d-tale un semn pe cât de mic al unei păreri de rău. Se înțelege, n-am să-ți zic nimic, dar ce dureros are să fie pentru mine constatarea acestui adevăr. Atunci desigur că viața o să-mi fie amărâtă”. „N-are să se întâmple, mi-am dat seama de tot ce fac și știu ce fac” a răspuns dânsa. În viață sunt și lucruri triviale și lucruri de un caracter mai înalt. Între două inteligențe, desigur partea trivială are să fie redusă mult și încă mult de tot; dar tocmai aici este un punct greu: de multe ori ceea ce ți-ai închipuit cu mintea, nu corespunde cu realitatea, care este totdeauna mai prejos. Din această nepotrivire iese amăgirea, mâhnirea și nesuferita tristețe. De acest lucru trebuie să te ferești. Inteligența omului tocmai atunci se arată în toată virtutea ei când știe să-și măsoare, și să-și măsoare cu cumpănă dreaptă, idealurile făcute, închipuite și cu realitatea lucrurilor; altminteri suferi și suferința nu este bună”. „N-am să sufăr. Ceea ce zic acum am să zic întotdeauna”, a răspuns din nou dânsa.

                Ce minunată minte, ce cumpănire dreaptă și vedere nimerită a lucrurilor găsești la acest copil. Am mai adăugat și aici cam pretențios că aceste afirmări îi închid definitiv perspectiva, ca și cum ar merge pe o cărare închisă pe dreapta și pe stânga și la capăt cu un zid de nepătruns. Cuvintele spuse ar fi portița de intrare care se închide definitiv și nu-ți mai dă putința să te mai întorci. La toate a rămas neclintită. Curios, de câte ori vorbesc cu dânsa, de atâtea ori și gândurile mele se liniștesc; toate frământările sufletului se astâmpără cum dau cu ochii de seninătatea sfântă a figurii sale.

 

 

                1899 martie 7

                Duminică, Iași

 

                În așteptarea celor ce au să vie, să scriu ceva despre d-na Mârzescu. Iată o femeie frumoasă, „de bella rase” cum am zice, înaltă, trupeșă și chipeșă, a avut fete multe și băieți destui. Numai prin spiritul ei și prin admirabilul tact a izbutit să-și mărite și fetele bine și unul din băieți. Însă ca orice mamă de copii, a încercat în mai multe locuri și a sondat mai multe terenuri. Curios cum femeia aceasta, aleasă în felul ei, s-a înșelat cu Hurmuzescu pe care spera să-l încarce cu Lenuța, logodnica lui Caracaș. Dar să înfățișez lucrurile în mod istoric.

                Cum am ajuns la dânsa am felicitat-o asupra logodnei Lenuței, la care a răspuns și dânsa prin elogii la adresa Eugeniței. „Te-am apărat într-o societate mai alaltăieri d-le A. – zicea dânsa – fiindcă erai complet vorbit de rău. O învinuire ți se aducea, că iei o fată prea tânără. Eu te-am apărat”. Din vorbă în vorbă am ajuns la Hurmuzescu. Parcă văd pe d-na Mârzescu roșindu-se la față și, având respirația cam grea, începe să-mi spuie la cuvântul meu: „el a făcut o partidă mai bună decât dânsa”, care este caracterul acestui om. „Închipuiește-ți d-le A., că d-l H. al nostru, care nici nu visase de d-ra Varlam, după ce dânsa îi dă răspuns favorabil, că se simte deodată, nitam nisam, pătruns de o dragoste nespusă pentru fată. Și în ce chip brutal și aproape neonest, d-le A., își manifesta dragostea! La balul «Reuniunii» s-au așezat și el și fata de mână într-un colț și se țineau de mână, ca și cum cine știe ce căzuse pe dânșii. Cu mine, care i-am făcut atâtea servicii, s-a purtat cum nu se poate mai nedelicat. Acum nu zic că trebuia să mă puie în confidențele sale, dar atâta lucru cel puțin îmi datora, să vie să mă anunțe și pe mine de pasul pe care-l făcuse; dar nu, nici măcar să nu mă salute la balul «Reuniunii». De aci înainte mi-a povestit cum era primit în casă, cum era sărbătorit, cum dânsa l-a „lansat” în societate, cum tot ei îi datorește numirea directoratului la Liceul Internat[197]. Eu îmi ziceam în minte: „ați vrut voi să-l păcăliți, în realitate v-a păcălit el pe voi!” Cu acest prilej mi-a spus câteva particularități pe care nu le știam asupra lui Hurmuzescu, particularități care corespund cu caracterul acestuia. Așa de pildă, acea curioasă „dosire” în fața oricărei discuții serioase, unde se cere profunzime și claritate de vederi, iar nu superficialitate și tulbureală.

                Hurmuzescu este pentru mine un tip fericit realizat al omului nesincer. Cu o inteligență mediocră, din împrejurările fericite ale vieții a fost aruncat într-o lume pentru care nu era pregătit să joace un rol bun. De aci șiretlicul său în purtare și înlocuirea solidității cu aparența solidității. Celor naivi a făcut impresie. D-na Mârzescu îmi spunea că Văleanu nu putea să-l sufere, pe când d-na Văl[eanu] și d-ra Varlam îl considerau ca un om de știință, „un savant”. D[umne]zeule Sfinte, de ce am scăpat! Și câtă dreptate a avut Negulescu când îmi spunea că n-am iubit-o pe fată, ci era mai mult la mine rănirea amorului meu propriu! Ce adevărat văzuse. Tot cu acest prilej mi-a spus cum Hurmuzescu se luase bine pe lângă Elena Vidrașcu și cum, ori de câte ori această femeie se ducea la București, era rugată de Hurmuzescu să intervină pe lângă Haretina[198], cu care era f[oarte] bună prietenă, să intervină pe lângă ministru să-l „numească” pe baza titlurilor la catedra de fizică de la Universitate. Nu e vorba, eu iarăși cugetam în mintea mea: „D-ra Vidrașcu a vrut să-l păcălească cu fetele Sachelaride, ce vină are Hurmuzescu dacă el le-a păcălit mai zdravăn?” Dar câte și mai câte! Cine de aici din Iași nu spera să aibă pe Hurmuzescu! Și ce infinită artă, diplomație, a avut acest om, dacă a dat atâtea speranțe la așa de multă lume și odată stârnite a știut și să le ție continuu drepte, până ce și-a aruncat sorții și s-a declarat.

                Păcat de d-ra Varlam! Cu inteligența ei, care este superioară, când o vedea netrebnicia lui Hurmuzescu, cu ce amăgire și amar are să-și înece sufletul. Îmi spunea d-na Mârzescu că fata este mândră și mai bine decât să spuie la cineva nenorocirea ei, mai bine moare. Și eu cred tot așa.

                Câteva note încă pentru Hurmuzescu, căci ac[est] tip mă interesează. A fost întrebat de o doamnă: „Sunteți rudă cu familia Hurmuzake din Bucovina?” Răspunsul a fost afirmativ, însoțit de altminteri de o mulțime de considerente, pentru ce și-a zis aici Hurmuzescu și n-a păstrat numele de Hurmuzake. Și el, nenorocitul, este fecior dintr-o familie „apla” de pe la noi din țară[199]. În alt rând s-a dat în Elveția, pe o asemănare vagă cu un scriitor francez mare, drept acest scriitor în fața unei societăți franceze, din care o doamnă era de aproape rudă cu scriitorul al cărui nume și titluri Hurmuzescu le uzurpase. La toate acestea găsesc pentru încheiere minunat cuvântul doamnei Sophie Penescu. Și anume, Hurmuz[escu] spusese că a împușcat la vânătoare o vulpe frumoasă, de altfel o minciună. Dar d-na îndată să-l sfătuiască nu fără oarecare răutate în cuget: „te sfătuiesc d-le H. să împăiezi vulpea împușcată și s-o pui în cabinetul de lucru al d-tale și s-o faci ca emblemă a caracterului d-tale”.

 

 

                1899 martie 9

                Marți, Iași

 

                Uneori ți se rupe pânza din fața ochilor și vezi înspăimântat înaintea ta că de ai mai fi mers doi pași înainte ai fi căzut fără putință de scăpare într-o prăpastie înfiorătoare. Așa și eu duminica trecută. M-am dus la Vârgolici și după masă, de altminteri mai veselă decât în rândul trecut, am rămas cu d-a Vârg[olici], parcă eu pentru dânsa venisem. Am așteptat să vie fata, m-am uitat de mai multe ori în lungul salonului s-o văz venind și apoi neliniștit am întrebat pe d-na de ce nu mai vine d-ra. S-a dus s-o cheme și povestea fata singură pentru ce a lipsit: se juca cu Coca-Duțu, care n-o lăsa în pace și încerca s-o mânjească pe obraji cu niște unsoare. Nu vroia să se culce până n-o vopsea pe nas și pe frunte. Râdea singură povestind lucrul fără să simtă ce teribilă dezamăgire dădea credințelor mele. Îmi repetam în minte: copil și nu o interesează decât copilării. Tocmai ceea ce speram să mă lege de dânsa, seriozitatea, îi lipsea. Apoi, pentru ca să mă asigur mai bine asupra acestui fapt, am început să-i citesc scrisoarea lui Iosef Popovici[200] către Philippide și care mi-a fost mirarea, după ce a stat câtva lângă mine, a plecat din nou în odaia copilului, unde s-a pus de vorbă cu maica Evghenia. Uf, cine poate să-și înfățișeze puternica tristețe care mă cuprinsese? Simțeam pe frunte sudoare și mi se părea absolut indiferent tot ceea ce-mi spunea d-na Vârgolici. Îmi făcea un fel de lecție, îmi dădea sfatul să nu-mi calc niciodată cuvântul spus, o hotărâre luată, să nu revin asupră-i și s-o strășnicesc. Și aceasta primii ani, până o începe dânsa să înțeleagă valoarea mea. Cu toate că cuvintele ei erau foarte rațional spuse, cu toate că o profundă simpatie mă lega mai ales în ac[ea] clipă de d-na Vârgolici, dar așa de eram apăsat sufletește încât, uitând și cea mai elementară politețe, m-am sculat în picioare, întrerupând-o din mijlocul vorbei și am strigat aproape: „Nu mai stau, mă duc acasă”. Dânsa, mai cu minte însă, s-a dus în odaia din fund și a chemat-o. Au venit apoi împreună toate trei și d-na Vârgolici vrând să dea vorbirii un mers mai vesel a început să mă compare pe mine ca înălțime cu fata. „Eugenița este mai înaltă decât d-ta”. Eu simțeam că ac[eastă] comparație de înălțime se născuse în creierul doamnei numai ca o elaborare ulterioară a cugetului ei, că fata se poate să n-aibă simpatie de mine, așa de mă deznădăjduisem că m-am silit cu o putere extraordinară să nu izbucnesc: „Doamnă, am făcut o nerozie că m-am luat după d-voastră și am venit să cer mâna fetei; fata este încă un copil și sentimentelor deșteptate în sufletul meu nu este pregătită să răspunză; prin urmare am onoarea de a-mi retrage cuvântul și să vă zic un adio zdravăn”. La urmă m-am reținut și fiindcă tremurau nervii în mine și cugetul rămăsese gol, iar glasul meu avea o intonație stridentă și dușmană și ochiul avea fixitatea omului trist, ca să mă liniștesc am rugat-o să cânte.

                Niciodată în viața mea n-am simțit ce puternică impresie face asupra mea muzica. Ascultând acordurile dulci, delicate și nuanțate ale „Réverie russe” de Herrmann, mi se limpezea mintea și mi se însenina gândul și cu dânsul și sufletul devenea mai blând. Am aplaudat-o cu atâta căldură că m-am mirat și eu de atâta sinceritate a emoțiunilor mele.

                Am vorbit pe urmă cu dânșii vesel cum sunt întotdeauna în vremile mele cele bune și arătându-le că înaintea suferinței rămân mut și mă dobitocesc, arătându-le că durerea mea are atâta putere încât n-am cuvinte să mi-o spui singur, fata simplu și cu o blândețe divină: „Eu când sufăr tare, plâng un sfert de ceas și suferința a încetat”. Când am văzut-o bună tot cum o știu și încrezătoare, mi-am revenit în fire și singur îmi ziceam pe urmă în trăsură spre casă: „Lucrurile așa stau și oamenii așa sunt; ia-i precum sunt și bucură-te de ceea ce pot să-ți dea și nu te mai frământa”. Și m-am liniștit definitiv.

 

 

                1899 martie 11

                Joi, Iași

 

                Iată cum stă lucrul cu [S.]Mehedinți: Am spus, în gândul meu se înțelege, că această idilă începută cu atâta pasiune n-are să dureze. Și nu putea să dureze fiindcă raporturile începuseră în mod nefiresc între Mehedinți și d-ra Plesnilă. Era, oricât de adâncă ar fi fost simțirea și unuia și celuilalt, ceva fals în legătura lor: și fals fiindcă niciodată nu poate o femeie, care simte cu toată puterea iubirii și are în sufletul ei un pic de feciorelnic, nu poate să arunce demnitatea ei și să ceară plângând ea întâi iubirea amantului. Acesta era lucrul nefiresc și greșeala, mai bine pata, care întuneca frumusețea idilei. Ceea ce am prevăzut s-a și întâmplat. Mehedinți, de a cărui sinceritate și iubire nu pot să mă îndoiesc, a fost continuu frământat și chinuit de acea primă greșeală făcută. Și ori de câte ori o frământare îți neliniștește sufletul, este un semn că seninătatea și noblețea unei stări are să se piardă mult. Acum numai procedeul trebuia să se schimbe, fondul era de prevăzut. În cazul de față Mehedinți a procedat mai cu meșteșug. A plecat din țară, a pus deocamdată între ea și dânsul spațiul larg al lumii, adăstând să puie la mijloc și spațiul larg al timpului. Deopotrivă însuflețiți de amintirea dragostei și unul și celalt au urmat din depărtare să schimbe semnele unei nepieritoare legături. Îmi închipui că în scrisele lor jurămintele: iubire, veșnicie, viață, fericire, legătură până la moarte... etc s-or fi strecurat mereu; apoi din ce în ce mai rar repetate de Mehedinți, dar numărul lor același, căci pe măsura în care dânsul le întrebuința mai rar, ea, pentru ca să mai încălzească focul, le chema mai des în ajutoru-i până ce de la un timp un fel de liniște trebuie să fi intrat. Iarăși câteva crize acute, urmate de momente de deprimare și apoi, apoi... Doamne! Apoi vine în joc rațiunea cea neîmpăcată, cea rece, cea cu privirea și sufletul de gheață, care începe să se întrebe: „E bine ce fac, e bine ce am făcut? Sau ce trebuie să fac?” Și odată ac[este] întrebări stârnite în cugetul omului, nesuferita dragoste trebuie să se risipească sau să se aline. Între momentele de criză și de pauză despre care scrisei mai sus, iată și o epistolă a lui Mehedinți către Negulescu, care epistolă din p[unct] d[e] ved[ere] al frumuseții de formă, de cugetare și de simțire nu este numai cea mai frumoasă lucrare a lui Mehedinți, dar și cea mai de seamă din câte s-a produs în literatura noastră. Ergo:

                „Mon ami, se vede că n-am scris adresa bine, dar ți-am trimis și-o scrisoare înainte de cartea poștală. Scrisoarea ta a venit azi dimineață și înțelegi bine că n-am putut rămâne liniștit citind-o.

                «Tinerețea se duce»... îmi scrii tu și eu citesc vorbele tale a doua zi după ce am ascultat Simfonia a IX-a după textul de acum 6 ani! Ce de vreme a trecut, dragul meu, de atunci de când am ascultat-o împreună până ieri când am ascultat-o singur, între câteva mii de oameni mai singur decât într-o pustie.

                Nu mai e nici părere de rău; e o adevărată groază care te cuprinde înaintea unei pierderi așa de mari, pe care nimic, niciodată, n-o s-o mai poată înlocui. Vorba e o adevărată rușine când încearcă să exprime lucruri așa de mari. Tăcerea singură este demnă și ar fi mai bine să rup foaia asta și să-ți răspund numai în două-trei rânduri la întrebările din scrisoarea ta. Dar fiindcă am început continui.

                A fost vremea bună. Soliști destul de buni iar Weingartner a căpătat o corectitudine de care e imposibil să-și facă cineva idee până nu l-o vedea. În Leipzig e un al doilea Weingartner și cu toată mândria orășenilor pentru al lor a fost ieri o adevărată turbare de aplauze, a fost chemat și rechemat de mai multe ori... și la urmă o bătrânică îmbrăcată curat, în negru, și cu o bonetă copilărească pe cap și-a făcut loc până la rampă ca să dea mâna cu Weingartner... într-o răpăială de aplauze de se cutremurau ferestrele. Cine știe ce suvenir de pe la 1843, când Wagner a dat simfonia în Dresda, cine știe ce sărbătoare mare și de nimeni cunoscută a fost aniversată de biata bătrână, care acum de vreo 50 de ani poate în urmă, într-un aprilie cu multe flori, va fi ascultat Simfonia a IX-a pentru întâiași dată, într-o zi luminoasă alături de cineva de care numai ea, ea singurică își mai aduce aminte.

                Eu... mi-am adus și eu aminte de ce am putut. Pe marginea textului am găsit scris de acum 6 ani la al III-lea Satz: În grădina noastră. Atunci la filarmonică, cu ochii închiși, am ascultat partea simfoniei despre «amintiri», închipuindu-mă într-o grădiniță unde erau în copilăria mea câțiva trandafiri și mai multe tufe de ismă. Și melancolia amintirilor mi-a fost atunci dulce cum sunt mai mult sau mai puțin toate amintirile care nu tulbură seninătatea sufletului. Acuma, la același Satz, am găsit adăugate în text alte note. Armoniile lui Beethoven au fost tulburate și am simțit – ieri pentru întâiași dată – că tinerețea pentru mine e în adevăr trecută și, așa cum sunt azi, seninătatea amintirilor mi-e întunecată și întunecată îmi va rămâne pentru totdeauna.

                Câtă schimbare de atunci încoace!

                Și pe atunci ceream și de la mine și de la alții mai mult decât este cuminte să ceară cineva de la viață. Știind însă atunci că nebunia aceasta de a cere mai mult decât trebuie va fi un izvor de zilnică nefericire și pentru mine și pentru alții, mă oprisem după un primejdios ocol prin sfera ideilor care mi-au fost și mie accesibile la avântul atât de familiar mai în urmă: Entbehren sollst du... Și ajutat nu știu de ce veche moștenire de la strămoșii mei, care au trăit împrejurul bisericii, licăritul de stele din «Finale» al lui Beethoven, care te îndreaptă să cauți împăcarea «über dem Sternenzelt», mi s-a părut atunci o mângîiere pe care nu credeam să o mai poată atinge nici o șovăire a durerii omenești. Simțeam ceea ce trebuie să simtă acei care pierduți în visul unei fericiri nepământești pășesc în haine albe peste pragul unui Kloster unde nemernicia bucuriilor și întristărilor de fiecare zi nu mai are nici un înțeles față de gândul solemn al eternității.

                Toate acum șase ani.

                ...Știi în ce împrejurări am trecut pragul înapoi. Dar vocea care m-a chemat din repausul renunțării nu mi-a arătat calea bucuriei, ci a unei amare îndoieli pe care n-o pot învinge cu toată turmentarea gândurilor care mă însoțesc zi și noapte de aproape un an și mai ales de când cu scrisoarea din iunie. Ce n-aș da să știu adevărul ca să-mi pot căpăta iarăși liniștea oricât de mare ar fi sacrificiul. Ce va fi singur nu știu. Nestrămutată a rămas numai încrederea în prietenie și de la ea aștept al hotărârii orice ar fi să mă coste. Fiindcă mi-e imposibil și să mai stau în Germania și să vin la Abbazia, peste 3, 4 săptămâni voi fi în țară. Aștept iarăși de la d-l Maiorescu un cuvânt hotărâtor. De multe ori m-am gândit să-l rog dacă vine împrejurarea să vadă el ce e și ce nu e, căci pe dânsul nu-l minte nimeni. Dar...

                Cât bine nu mi-ai fi făcut să pot sta cu tine măcar o săptămână la Abbazia!

 

                                                                                              T’embrasse ton S.M.

 

                P.S. Ți-am scris prea mult și prea mic. Mi-e teamă că în curând n-o să mai pot scrie nici așa. Salutări lui Volenti, Teohare”.

 

                Se înțelege, cine îi citește această scrisoare nu poate să nu fie pătruns de sinceritatea adâncă a sentimentelor care stăpâneau pe bietul Mehedinți, însă în același timp nu trebuie scăpat din vedere că el, cu toată suferința lui, totuși își îndeplinește cu o nestrămutată voință hotărârea bănuită de mine. Plânsul și suferințele lui, deși pornite din inimă, sunt însă înstrunite de hotărârea de mult luată. Cum aș analiza mai bine această stare sufletească? Închipuiască-și cineva o apă largă și repede, peste dânsa o bîrnă care se clatină. Vrei să treci la capătul celalt al bîrnii și prin urmare al gârlei, trebuie să riști primejdia clătinării acelei punți înguste, precum și amețeala apei și vârtejului. Toate frământările acestea sunt grele și aducătoare de suferințe, dar totuși le treci cu vremea. Știi că poți să-ți ții cumpăna pe punte și te hazardezi înainte. Și că este așa, dovadă ultima scrisoare a lui Mehedinți în care spune că a rupt definitiv cu d-ra Plesnilă, adăugând cuvintele: „lașitatea conștiinței a fost mai puternică decât lașitatea pasiunii”. Adică pe românește: „cugetul meu nu m-a lăsat să mă fure pasiunea și am făcut lașitatea de a o jertfi pe aceasta pentru cuget”.

 

 

                1899 martie 12

                Vineri, Iași

 

                Fiindcă toate aceste notițe mă vor interesa pe mine mai târziu și vor interesa desigur pe copiii mei, voi însemna aici câteva mici întâmplări. Am fost la Vârgolici ieri seara și, ca de obicei, mi-a ieșit fata singură înainte. Când am dat mâna cu dânsa, aveam așa poftă să o aduc la gură și să o sărut încât a fost pentru mine o virtute aproape supra-omenească să mă rețin. Ne-am așezat unul în fața altuia pe scaun și am povestit mijlocul – „șiret” numit de dânsa – de a scăpa de cursuri. Se puseseră studenții în grevă pentru motivul legii de recrutare și studentele care n-aveau la ce să se revolte au venit la curs la mine. Îi spuneam cum am chemat fetițele și cum cu aerul serios le-am catechisat: „D-șoarelor, după cât se pare este o grevă generală a studenților, pentru care motive nu sunt dator să le cercetez; destul că faptul există. D-voastră, e drept, că n-aveți nici un motiv să vă revoltați, fiindcă rigoarea legii celei noi nu vă atinge, însă mie mi se pare că sunteți studenți – abstracție făcând sexul dv. – și că sunteți nevoiți să împărtășiți, ca atare, și soarta cea rea a studenților, colegii dv., precum o împărtășiți și soarta cea bună. Ergo, ar fi de datoria dv. să nu veniți cât timp studenții or sta la o parte”. Și s-au retras fetele. D-ra Vârgolici părea că simte toată puterea lecției de cetățenie și solidaritate dată copiilor și râdea în felul ei, cu iluminarea ochilor și roșeața nevinovată a obrajilor. Peste puțin a venit și d-na Vârgolici și din vorbă în vorbă am ajuns la hotărârea situației noastre viitoare. D-na precum și fata spuneau temerile lor pentru prea marea prelungire a logodnei și nunții. D-na mai ales îmi arăta foloasele nunții făcute la iunie și nu la octombrie. Fiindcă mie nu-mi convine la iunie, după ce am adus argumentele mele contra ac[estei] date, ca să scot din cugetul fetei orice neliniște i-am afirmat – și în acea clipă sufletul meu întreg întărea – că nu văd ce putere omenească, și eram să adaug și cerească, dar m-am oprit ca fiind prea melodramatic și ar face impresia de nesincer, ar fi în stare să mă schimbe din hotărârea luată.

                În același timp am observat că nu vrea să stea cu mama împreună. La vorba mea că îndată după nuntă voi aduce și pe mama cu mine, parcă văd pe d-na Vârgolici, și fata aprobând-o, că-mi spune: „nu e bine să mai fie nimeni cu Eugenița, căci ea este tânără și dacă nu ia lucrurile de la început în mână ea și nu se învață cu greul din primele luni și lasă pe alții să cârmuiască, atunci niciodată n-are să mai fie în stare să devie o bună menajeră”. Am recunoscut în parte adevărul ac[estor] cuvinte, precum și înțelesul fondului, și am admis așa cum vroia dânsa. De altminteri cu câtă bucurie! Mă gândeam eu, să mai fie și un altul la masă cu noi  și în casă și pretutindeni, care să se ție de noi pretutindeni și să ne împiedice tocmai cu dragostea sa în fiece moment, o să fim jenați în mișcările noastre și are să ne strice tocmai momentele cele mai plăcute. Și fiind pe panta plănuirilor, vorbind despre cei doi vișini și de mărul cel bătrân din curte, care fuseseră tăiați, am hotărât eu și Eugenia să-i răsădim iar în locul lor și să-i vedem crescând. Cum se bucura dânsa și ce mulțumire curată pentru sufletul meu! Ce deosebire de simpatia tulburată pentru d-ra Varlam!

                Acum recunosc adevărul cuvintelor lui Negulescu: „Sunt sigur că nu o iubești, mon ami, pe această fată urâtă și cochetă și sunt sigur, luându-mă după cuvintele și portul său”. Și ce adevărat era! Mă uitam la obrajii rumeni ai Eugeniței, la frumusețea ochilor și tinerețea figurii sale și comparându-le cu cele ce-mi aminteam de la d-ra Varlam îmi ziceam singur în minte: „Ceea ce simt acum n-am simțit niciodată. Să-i dea D[umne]zeu sănătate și noroc lui Negulescu că m-a izgonit de la fata Vălencii”. Într-un rând îmi venise așa dorință să o ating și să mă alipesc de obrajii ei, ai Eugeniței, încât nemaiputându-mă reține, am chemat-o: „Te cunosc, te-am prins, ai fost în odaie – căci tocmai dispăruse pentru câteva momente – și ai băut porția de drojdie de cafea”. Și o luasem de mână și am adus-o în lumina lămpii. Ea era în picioare aplecată cu fața spre mine și râzând cu gropițele ei la obraji, iar eu îi țineam gușulița. Aceasta a fost o clipă numai, dar ce intensitate de mulțumire! Nu o poate spune decât numai cel ce a simțit-o vreodată.

 

 

                1899 martie 14

                Duminică, Iași

 

                Aici, pe caiețelul acesta, să trec și bucuriile și tristețile mele. Tocmai fiindcă s-a zis: „soarta omului este schimbătoare, aci se află în culmea fericirilor, aci în fund de tot, unde zac necazurile”. Comparația cu roata care se învârtește ce minunată este! Aci partea de sus se coboară jos, aci din contra, ce a fost jos se înalță. Eu mă jeluiam fetei că n-am timp să-mi copiez urmarea articolului meu asupra Upanișadelor și stăruiam asupra lucrului cu nădejdea că are să mi-l ceară să-l copieze dânsa[201]. Nimic. Când am rugat-o eu să facă lucrul, întâi a primit, pe urmă s-a răzgândit și parcă o aud spunându-mi cu nevinovăție: „Dă-mi-l și eu am să rog pe mama să-l scrie dânsa. De altminteri dânsa are scris mai frumos!” Parcă mie îmi era de copiat! Nu e vorbă, în gândul meu s-a făcut hotărârea: „mulțumește-te cu ceea ce poate copilul ăsta să-ți dea. Cine știe dacă el nu este în stare să simtă mai mult? Nu e mirare că fiind prea tânără, ea, fata, să nu cunoască toate ac[este] nuanțe delicate de simțire. Ș-apoi nu este o nebunie să faci să intre apa în rîu, în albia unui izvor, ori cuprinsul unei căni în cuprinsul unui păhăruț?”

                Eugenița noastră este superstițioasă ca și mine, dacă nu și mai mult. Îmi povestea d-na Vârgolici despre presimțirile prin vise ale celor din casă asupra morții lui Vârgolici[202]. „Se făcea în vis – și se sculase în picioare doamna ca să spuie mai bine – se făcea în vis că văd pe Natalia, femeia dintâi a lui Ștefan[203], venind pe ușă încet și parcă sfioasă, îmbrăcată în negru de sus până jos și cu o trenă lungă după dânsa, iar pe veșmânt cordeluțe albe. Venind tăcută, a pătruns până în salonaș unde dormeam și, încremenită în ușă, s-a uitat mai întâi cu răutate la mine ș-apoi întorcându-se spre Ștefan i-a zis: «Dar nu mai vii omule!»  Iar Ștefan, parcă-l văd, se scoală repede de la birou, îmi cere un bold pe care-l înfig în cămașă la gât și pleacă ținând la braț pe Natalia. Eu m-am luat încet după dânșii și i-am văzut cum se urcă în trăsură, iar Ștefan s-a întors cu fața zîmbind la mine până l-am pierdut din vedere. Când a dispărut îmi spuneam singură mie: «Vezi, nu este răutate din partea Nataliei să vie când mi-e lumea mai dragă și viața mai dulce, să vie să-mi ia bărbatul și să se ducă?» Și m-am deșteptat. Noaptea următoare, servitoarea din casă a spus un vis rău al ei. Curăța prin casă și în odăița biroului era o raclă pe care slujnica încerca s-o dea afară din casă, până când vine Ștefan și o împiedică: «Lasă racla, este pentru mine»”. Câte puțin, câte puțin se formase un fel de atmosferă de frică și fata care se roșise la obraji începe și ea să-mi spuie, în felul ei serios, cu ochii concentrați în sine: „Se făcea că în grădină erau niște scânduri late puse în picioare și înalte, iar pe capătul lor de sus se afla o altă scândură lată pusă ca o laviță. Eu mă urcasem d-asupra, împreună cu mama și papaia. El ședea lângă mine și eu la mijloc. Despre partea caselor era lumină și verdeață, soarele bătea peste geamuri și peste peretele casei, era frumos, cum să spui. De partea drumului era o prăpastie adâncă, dar știi cum, adâncă de tot și nu se vedea nimic în fund, un întuneric și un pustiu de mi-era frică să mă uit. Pe când mă întorceam cu fața spre prăpastie, odată văd pe papaia că pică înăuntru și se pierde din ochii mei. Mie mi-era frică, dar m-am hotărât să mă dau după dânsul să-l scot; pusesem chiar piciorul pe dunga unei scânduri și încercam să-mi dau drumul și de mâini, când din cer am zărit venind un înger frumos, îmbrăcat în alb, și care apropiindu-se de mine mi-a spus: «Nu te mai pogorî și tu după dânsul că n-ai să-l scoți, și cine a căzut odată acolo nu mai scapă niciodată». Și m-am deșteptat; iar peste câteva zile a murit și papaia”. Spunea lucrul cu o curioasă convingere și mi se făcuse și mai frică. Luptă, de poți, contra credinței sale!

                Tot seara aceasta, dar după ce a plecat Eugenia, mi-a spus d-na că fata a visat acum vreo câteva luni, prin septembrie trecut, că a găsit un inel cu o piatră frumoasă și mare de diamant. Când s-a sculat și a spus servitoarei noastre visul aceasta a strigat: „Duduio dragă, la anul pe vremea aceasta ai să te măriți”. Și vezi că se întâmplă cuvântul ei, că la septembrie ce vine faceți nunta?” Și uite așa se naște superstiția. Luptă contra-i de poți.

 

 

                1899 martie 15

                Iași. Luni

 

                Ieri am fost la masă la dânșii; până atunci însă am vorbit de mai multe ori cu fetița. Iată o parte din vorbire. I-am citit scrisoarea lui Maiorescu privitoare la dânsa: „Mai întâi sincere felicitări pentru logodna d-tale cu d-ra Vârgolici; foarte bine ai făcut și din parte-mi Quod bonum felix faustumque. Îți poți închipui că nu m-am înstrăinat cu desăvârșire de ceea ce privește pe vechii noștri junimiști din Iași, cu toată strămutarea mea din acest frumos oraș; și așa am aflat de la prieteni că d-ra Vârgolici este inteligentă și cuminte, este frumoasă și este prea tânără. Că este inteligentă și cuminte – aceasta e principalul; că e frumoasă, e un accesoriu: orice om inteligent are frumusețea sa proprie, tocmai prin expresia inteligenței; că e prea tânără, e un defect care se îndreptează zi cu zi. Bine ai făcut! Și e bine pentru școalele din Iași că te statornicești la Iași”.

                Când îi citeam, îi râdeau ochii și buza și fața ei arăta o nespusă bucurie, dar o bucurie cum este întotdeauna la dânsa, o iluminare a figurii. S-a așezat pe scaun și eu în fața ei. Am vorbit despre înflorirea mărului și vișinilor pe care îi vom sădi, despre întocmirea vieții noastre după nuntă și pe nesimțite am ajuns să vorbim despre moartea lui Vârgolici. Îmi spunea încet și rar, cu glasul ei dulce, cum visase cu o noapte mai-nainte visul prevestitor și cum a doua zi țața Olimpia a luat-o de la Văratec ca s-o aducă la Iași. „Presimțeam eu ceva rău, dar îmi închipuiam că e greu bolnav. Tocmai la Pașcani am înțeles ceva, când am văzut și pe verii mei din Roman mergând cu mine spre Iași; dar tot nu-mi venea să cred. În gară am văzut familia Culianu toată în doliu și atunci am înțeles bine totul. Am leșinat, am țipat și m-au dus acasă nu știu cum”. Și-i venea să plângă, cel puțin ochii aveau strălucirea lor de lacrimă. Când i-am spus: „pentru ce plângi?” „Fiindcă am rămas singură, fără mamă, fără tată”. „Bine, n-ai pe mama asta?” Și n-am putut să mă mai țin și m-am sculat în picioare și am mângâiat-o pe sub bărbie cu mâna. „Nu mai plânge, te rog”. Și am început să mă plimb prin casă.

                După masă am rămas cu dânsa singură pe sofa în salonașul cu pianul. Mă uitam la dânsa și ea la mine, fără să ne spunem nici un cuvânt. La urmă am început cu: „Vezi, curios, aș sta așa ceasuri întregi, fără să zic nimic”. „Și eu aș sta” a răspuns dânsa. „Crezi că o să fie bine când om rămâne împreună, o să fie rău?” „Dar de ce să fie rău, eu cred că are să fie bine”. Și după o pauză, ca și cum ar fi cugetat: „cred că are să fie foarte bine”. Fiindcă era în așa bune dispoziții, aproape aiurit de plăcerea sentimentului am întrebat-o din nou: „Ei, cum stăm noi cu sentimentele noastre reciproce? Au crescut sau s-au micșorat?” A început să râză și dându-și capul pe spate: „Ehei, vrei o declarație? Da, au crescut și cresc pe fiecare zi”. Și aceste cuvinte la zicea uitându-se în ochii mei țintă. „Cu câți metri pe zi au crescut?” Și râdeam eu acum întovărășit de dânsa. „Și n-ai să te schimbi?” „Nu, n-am să mă schimb niciodată”. „Bine, uneori te ia curentul așa în voia lui, la început fără voie, pe urmă cu știrea ta”. „Dar cum să mă fure? Eu nu o să văd? Și când oi vedea că încearcă să mă fure, mă feresc și nemaiîntâlnind pe cel care caută să mă rătăcească, rămân tot cu simțirea mea”. La întâmpinarea mea, „poate mai târziu te vei vedea înșelată în așteptările tale”, ea a răspuns: „De simțeam eu în gândul meu așa ceva, nu lăsam lucrurile să meargă până aci”.

                A treia oară iar am rămas cu dânsa. Cântase la piano și eu eram lângă fereastră sub frunzele filodendronului. Îi spuneam că vroi să păstrez casa intactă, așa cum a rămas de la părintele ei. Ea s-a întors atunci înspre mine și vorbind foarte încet: „Înainte de a face aceasta, întreabă pe d-l Missir, să-ți spuie ce să faci. Nu vroi să fii înșelat. Sunt lucrurile acestea de demult și au pierdut din valoarea lor. La ce să le iei cu cât face? Mai ales că acum s-au învechit. Întreabă-l pe dânsul, că el știe mai bine. Eu zic cuvântul acesta. Dar, te rog, să nu spui mamei nimic din toate astea”. Mă uitam la dânsa, era aprinsă la față și vorbea încet de tot, dar cuvintele ei parcă mă ardeau. Am răspuns: „Așa o să fac, precum mă înveți”. Și nu știu prin ce resort m-am sculat de pe scaunul meu și m-am apropiat de dânsa și am mângîiat-o pe obraz. Aveam așa dorință s-o sărut încât ce putere de reținere am avut-o, toată am chemat-o în sprijinul minții mele. La urmă i-am pus mâna pe gât și stăteam lângă dânsa, fără să zic un cuvânt măcar. Ea a plecat capul pe spate, ca și cum ar fi dorit să atingă mâna mea și apoi aprinsă a adus mâinile la ochi ca și cum ar fi vrut să plângă. „Am să cânt și asta” a zis dânsa foarte repede și eu m-am dus la loc. O icoană sfântă mi-era în clipa aceea; și nu-mi aduc aminte ca vreodată pe vremea credinței mele în religie să fi privit cu așa privire respectuoasă vreo icoană, fie cât de sfântă.

 

 

                1899 martie 19

                Vineri, Iași

 

                Uneori sunt situațiuni comice în toată puterea cuvântului. Alaltăieri seara, miercuri, am fost la dânsa în schimbul zilei de marți, hotărâtă, și când nu putusem să mă duc, invitat fiind la masă la Missir Petru. Am vorbit ce am vorbit cu dânșii, cu cei de la Vârgolici, și apoi am rămas singur un moment cu fata la piano. Am stat ce am stat pe scaunul meu, dar nemaiputând rămâne pe loc, cum și isprăvise de cântat „Stella confidenta”, m-am apropiat de dânsa și punându-i mâna pe gât mă uitam la dânsa și ea la mine. Ce fermecătoare îi era privirea ei, pe care o ridica din când în când la mine și apoi își lăsa ochii în jos! Cu dinții ei regulați și albi își mușca buza de jos și parcă tremura. De teamă să nu o sărut, am plecat la locul meu. De altminteri era și timp, căci a intrat d-na Vârgolici, pe urmă și maica Evghenia și am rămas cu ele de vorbă. Și acum vine scena noastră cea comică: Eugenița fuge tiptil și parcă preocupată și eu, care o așteptam, rămân surprins nemaivăzând-o. Simțind sau presimțind că fuga ei avea un scop, mă scol de pe scaun și le spun la amândouă: „Să știți, Eugenița s-a dus să-și învețe lecțiile pe mâine”. Și fără să mai rămân, intru binișor în salon și mă duc la iatac, deschid ușa și într-adevăr dânsa citea cu glas tare asupra lui Dietz, filologul romanist celebru. Își poate închipui cineva mutra mea, mutra logodnicului, chip! Am dat năvală peste dânsa, mă rog, sub forma cea râzătoare, dar numai D[umne]zeu știe ce era în sufletul meu, și am încercat să-i smulg cartea din mână. „Stai, mă rog – zicea dânsa – îmi rupi caietul, mă rog!” Eu am întins din caiet însă, până ce i l-am luat din mână și l-am azvârlit, tot sub formă de glumă și râzând, pe scânduri. S-a uitat la mine, eu la dânsa, la urmă l-am ridicat și deschizându-l la pagina unde citise, am început să mormăiesc în felul ei. Acum închipuiască-și cineva scena. Ambele femei, maica Evghenia și d-na Vârgolici râzând de farsă, iar Eugenița mergând după mine să-mi ia caietul și eu citind mereu și întorcându-mă când mai repede, când mai încet, după cum eram urmărit, în felul de mai sus. La urmă s-a schimbat: la rugămintea mea să-și vază de lecție, a luat ea rolul de citire, mai exact, a spune pe de rost lecția: „Ce a scris cutare?” „Cutare a scris morfologia, filologia etc, etc”. Și se plimba în jurul mesei prin casă cu mâinile la spate, iar eu după dânsa ca un echon repetând numai ultimile silabe, din care pricină ieșeau nostime potriviri. Decât aceasta n-avea să dureze toată seara.

                M-am așezat pe scaun și cu râsul nervos pe care îl am uneori când sunt foarte necăjit: „D-ră, să fi fost un altul în locul meu știi ce făcea? Își lua frumușel căciula, îți zicea un «bună seara» ș-apoi «d-ră, cu multă plecăciune!». Și plecat era, ca să te lase să înveți în liniște lecțiile”. A înțeles dânsa minunat și n-a mai râs, nici n-a mai plecat de lângă mine.

                Aseară, joi, mergând după obicei la dânșii, am întrebat-o, rămânând singur cu dânsa, se înțelege asupra faptului de miercuri seara: „M-ai făcut să nu dorm. Nu e frumos! Unde s-a mai văzut vreodată logodnica să facă ceea ce faci tu?” Parcă o văd rumenă la față cu ochii rușinați la mine: „am făcut rău, pe urmă am luat seama, dar făcusem lucrul”. Era mai încântătoare decât întotdeauna. „Ei bine, nu cumva s-a mai răcit căldura de acum câteva zile?” „Nu, nu s-a răcit; din contra a mai crescut”. „Da? A mai crescut? Și cu cât, cu un cot, doi?” „Ei, râzi de mine. A mai crescut”. „Bine, dar după ce judeci? Care-ți este măsura ca să vezi dacă a crescut sau nu?” „Care măsură! Altă dată te așteptam când vii și eram liniștită. Acum dacă vii mai târziu decât trebuie, sunt cu frica că nu mai vii. Na”. Și a început să râdă. Atunci nu m-am mai putut reține, am întins mâna și am luat-o de mână atrăgând-o de pe scaunul ei spre mine și dânsa s-a ridicat din locul ei și am sărutat-o. Ea era roșie la față și de rușine a pus mâna la ochi, după cum am mai văzut-o adeseori. Eu m-am uitat la dânsa, pe urmă am rămas tăcut. „Este necuviincios – am spus eu – și anormal ceea ce am făcut. Dar totuși cuviincios și normal este întotdeauna când sufletele a doi oameni sunt în deplină înțelegere. Ori sufletele noastre nu sunt în deplină înțelegere?” „Ba da” a răspuns dânsa uitându-se când la mine, când în jos. Cu acest prilej mi-a spus dânsa când a început să aibă pentru mine simpatie: „De câte ori te întâlneam pe drum dimineața ducându-mă la școală, îmi ziceam că o să-mi meargă bine. Și într-adevăr, toată ziua îmi mergea bine”.

 

 

                1899 martie 22

                Luni, Iași

 

                Sâmbătă am fost la dânșii seara, ca de obicei, și rămânând singur cu dânsa am mai vorbit împreună de-ale noastre. Nu cred că poate fi o plăcere mai vie decât să-ți simți obrajii pe obrajii unei ființe care ți-e dragă din tot sufletul, să simți suflarea ei liniștită că îți mângâie fața, sau strângerea de mână caldă. Când am intrat chiar la opt seara, ea-mi deschisese ca niciodată ușa la antret și când am luat-o de mână nu m-am putut opri să n-o sărut. La sărutul meu a răspuns și dânsa cu sărut. Prin urmare este primul ei sărut pe care mi l-a dat și pe care l-a dat ea cuiva. Sfioasă și neuitându-se în ochii mei a rămas și dânsa și eu, unul în fața altuia, muți. Delicios copil, delicios copil! Seara târziu și mai ales duminică seara iar a fost o criză de sărut, am rămas lipiți unul de altul, cât timp nu știu; la urmă fără să știu ce o întreb, am întrebat-o: „îți sunt drag, spune?” „Bine, mai întrebi? Ce întrebare! Poate numai ca să te alint”. Și a întins mâna și m-a mângâiat pe obraz. Eu eram mai copil decât dânsa desigur.

 

 

                1899 martie 25

                Joi seara, Iași

 

                Astăzi am fost la dânșii din nou și fiindcă nu aveam nimic de făcut, am copiat, mai exact am scris eu după dicteul ei, la limba română. Cine-și poate în[chipui] partea comică a lucrului: eu ascultând ca un copil și copiind supus cuvintele ei fără să încerc măcar să îndrept o literă măcar. Din când în când, d-na Vârgolici, care era cu noi, când auzea că vorbim lucruri mai intime, scotea bastonul râzând și mi-l arăta: „uite, fii cuminte!” Faptul este că nu mai suntem în aceleași raporturi. Nu numai că doamna nu s-a deslipit de lângă noi, dar ori de câte ori s-a prezentat prilejul să vorbesc cu dânsa sau s-o strâng de mână ea s-a ferit. În vreme ce d-na Flechtenmacher, sora istoricului Plecht, a cântat, am încercat și am izbutit să vorbesc cu dânsa. Nu știu, sub impresia ariilor vechi pe care le cânta această femeie, tot cântece de pe vremea copilăriei mele, sau poate sub impresia acestei bătrâneți adânci – d-na Plecht poate să aibă aproape 80-85 de ani – m-am simțit atins până în suflet și sub această simțire dureroasă am întrebat-o: „te-ai schimbat, copilule?” „Nu, nu m-am schimbat”. Și n-am putut scoate nici un alt răspuns. „Ți-am spus că te-ai schimbat și eu îmi dau seama de cuvintele mele. Dacă ai de gând să mă frămânți, atunci să știi că această purtare a ta poate să aibă alt rezultat decât pe cel care-l dorești. Eu în tine mi-am pus simțirea mea toată și tu, de vrei s-auzi, mi-ești acum ființa cea mai scumpă. Dar dacă aș ști că-ți sunt tot așa de plăcut precum îți este primul venit, atunci nu cred să fie prea lungă în timp amăgirea mea. Eu îmi iau frumușel drumul și cum am trăit până acum fără tine, îmi închipui că voi trăi și de aci înainte”. S-a uitat la mine și foarte rar și răspicat mi-a spus: „Nu pot să ies din cuvântul mamei”. După multă rugăminte, în fine, mi-a dat și povața mamei: „dacă mă mai port precum m-am purtat, mi-a zis că d-ta ai să crezi că nu sunt serioasă”. Împăcarea s-a făcut prin mijlocul muzicii, ea a cântat cu foc, cu căldură și tot cântecele care știa dânsa că-mi plac. M-am dus, dar a rămas în cugetul meu, în sufletul meu, un ghimpe care mă neliniștește.

                Ce departe a fost simțirea de odinioară pentru Robeasca și pentru Varlam! La aceasta din urmă îmi plăcea felul ei de vorbă, spiritul ei, dar odată dânsa dispărută, în ochii mei se înfățișau contururile trupului necorecte și greoaie, și mai presus de toate neregulata formă a gurii, buzelor și nasului. La Robeasca, ceea ce mă atrăsese era simțirea ei și vorba dulce și, știu eu, trecutul trist al acestei fete. Întotdeauna a rămas în cugetul meu ceva care m-a tulburat în dragostea mea. La Vârgolici, și aproape de dânsa și departe, și vorba ei, și portul ei, și frumusețea ei îmi sunt deopotrivă scumpe. Nu văd nici o învinuire pe care i-aș putea-o aduce. Curios, am avut întotdeauna senzația că nu o să se facă nimic nici cu fata aceasta. De ce? Nu știu. În orice caz, dacă aici nu fac nimic, atunci îmi închid pentru totdeauna cartea dragostei și, rămânând liber de orice legătură sufletească, voi suferi mai puțin și povara vieții mai ușoară va fi.

 

 

                1899 aprilie 4

                Duminică, Iași

 

                Astăzi am întâlnit pe Philippide la Tuffli și dinaintea unei țuici am început să filosofăm asupra fericirii casnice. Parcă văd pe Ph[ilippide] îndesându-și pălăria pe cap și începând: „Ei, te-ai certat cu logodnica, sau tot bine? Vezi coane, așa e primul an, te cerți sau vă certați, până vă obișnuiți unul cu altul. Apoi adevărata fericire nu începe decât de la al doilea an încolo; până atunci sfadă și vorbe, coane, oricât de cuminte a fi femeia ori bărbatul. Numai un lucru să nu lași: să se urce nevastă-ta în cap; nu e vorba, trebuie să fie unul care să poruncească și altul care să asculte; dar cel ce să asculte, trebuie să fie femeia, și bărbatul să poruncească. Femeia poate fi șireată, poate fi deșteaptă, dar de când e pământul ea a fost inferioară bărbatului și fără poruncă ea înainte nu știe să meargă. Degeaba tot ne bate capul socialiștii, că femeia e una cu bărbatul, că trebuie să aibă drepturi egale, că spusele lor sunt spuse de teoreticieni, de băiețoi care n-au împlinit vârsta de 20 de ani, sau de nu sunt băiețoi, apoi n-au fost însurați niciodată. Așa, ascultă-mă pe mine, femeia este ceea ce o faci tu să fie: nici să n-o disprețuiești, dar nici s-o cocotezi în capul tău, că se zirighește. Să nu te prea strângi cu toată lumea și cu fiecare terchea-berchea; să te uiți la toți și s-o ții de scurt”.

                Mă uitam la dânsul și mă miram de cumințenia cuvintelor lui. Seara am fost la d-na Vârgolici și fata mă aștepta cu oarecare neliniște, judecând după cuvintele ei: „de ce n-ai venit mai de mult? Eu te așteptam să fii aici de la 1 1/2”. Am plecat cu dânsa în grădină și mi-a arătat fiece copac ce este și de cine a fost pus. Întâia dată când am mers cu dânsa la braț și o țineam de mijloc. „Uite aici este o viță de vie, dincoace un vișin, dincolo un liliac alb, și ce mult îmi place, e o frumusețe să-l văd înflorit; părul acesta îl ținem numai de podoabă, căci nu mai face pere de mult; fiindcă tata nu vroia să-l taie, nu-l tăiem nici noi”. Și tot în chipul acesta a urmat mai departe. La urmă ne-am oprit la umbra pinilor din mijlocul grădinii și sub clătinatul ramurilor ne-am uitat unul în ochii celuilalt și un timp îndelung. I-am spus că vom pleca de ziua nunții în Elveția la Interlakm, că ne vom așeza pe malul lacurilor și vom privi panorama feerică a munților uriași, că vom vedea și noi ce este frumusețea unui „Alpen glühen” și multe de același fel și ea părea încântată, cel puțin așa părea, după rumenirea obrajilor ei, după privirea ochilor ei țintă în lumina ochilor mei și după mușcătura obrajilor. Mi-a cântat seara la piano „Steluța” și mai târziu „Fantaisie” de Thalberg. Ce frumos cânta și cu cât sentiment!

                Partidul conservator trece printr-o criză pe care mă tem că n-o s-o înlăture tocmai cu bine. Liberalii lui Sturdza au căzut de la putere și în locul lor Regele a chemat și pe Cantacuzino-Nababul și pe Carp[204]. Cantacuzino este de curând ales șef în locul lui L.Catargi, mort chiar în ziua demisiei lui Sturdza, și n-are decât o singură însușire, este bogat, încolo minte și capacitate să ferească sfântul. Carp cere p[entru] ca să meargă cu conservatorii împreună patru ministere, între care și cel de interne, precum și președenția ministerului. Conservatorii se prefac că vor, în realitate însă vor să facă alegerile și să-l păcălească. Dacă nu se învoiesc, atunci Cantacuzino va lua frânele guvernului, însă conservatorii nu au nici ministru de externe, nici de finanțe, pe care i-ar fi putut da junimiștii în persoana lui Carp și Ghermani. Din ac[eastă] cauză ei, nesusținuți de prestigiul lui Carp și Maiorescu, nici având oameni însemnați printre dânșii, și pe de altă parte având vrăjmășia teribilă a liberalilor de orice nuanță, și mai presus de toate grozava chestiune națională, pe baza căreia a și căzut guvernul trecut, înțelege oricine că mult nu o vor putea duce și atunci Regele va fi nevoit să cheme iar pe Carp, ca acesta îmbinând elementele conservatoare să guverneze țara cu pricepere și siguranță.

                Un lucru însă iese mare ca învățământ pentru străini și pentru Rege și p[entru] noi toți din ac[eastă] criză ministerială: chestiunea națională este o chestiune care trebuiește discutată și considerată, căci aparține neamului românesc. De aci înainte, nici Regele, nici guvernele vecine, nici vreun cap de guvern român, nu mai poate impune o soluție care s-ar împotrivi cu voința națiunii. A pierit timpul când puterile străine făceau cu noi ce vroiau. Regelui trebuie să-i pară bine că la noi s-a deșteptat opinia publică așa de mult, căci va răspunde la toate îmbierile străinilor printr-un energic „non possumus”, căci opinia publică nu-mi dă voie să fac ac[est] lucru. Un factor nou în viața politică internațională, ac[eastă] voință a poporului nostru și nu este tocmai de disprețuit. Pe de altă parte, p[entru] străini și mai ales p[entru] maghiari ac[eastă] cădere a lui Sturdza și prin urmare deșteptarea conștiinței naționale românești înseamnă schimbarea sistemului lor de cârmuire față de români, de vor să aibă pe români ca sprijinitori ai lor în lupta contra slavismului. Din toate p[unctele] d[e] v[edere] ac[eastă] criză a fost o lecție minunată p[entru] mulți și nu atât p[entru] români, cât p[entru] străini.

 

 

                1899 aprilie 7

                Iași, miercuri

 

                Una din cele mai mari crize a prieteniei mele cu Eugenia am avut-o luni seara și criza a fost așa de violentă încât ieri, când am fost la d-na Vârgolici, aceasta m-a întâmpinat cu cuvintele: „Ce copil ești, omule! O s-o faci să se scârbească de măritiș și de tot. Ieri noaptea a fost agitată și am auzit-o zicând tare: «vrea el să mă cunoască și să-mi afle caracterul, dar mi se pare că eu îl cunosc mai bine, e gîlcevitor și rău»”.

                Lucrul s-a petrecut în chipul următor: fata și d-na Vârgolici mi-ai făcut de 1 aprilie o farsă, adică mi-au trimis o telegramă noaptea la 12 în care mi-anunțau, ca și cum mămița ar fi pe drum, că dânsa sosește de dimineață la Iași. Ac[eastă] telegramă falsă, deși iscălită bine cu numele mamei, a lucrat asupra mea foarte mult. Mai întâi mă contraria faptul neașteptat al venirii mămiții aici și apoi că fusesem prins de d-na V[ârgolici] cu neglijența de a nu fi fost la gară să primesc pe cea care venea. Le povesteam, nu e vorbă seara la masă, cum am telegrafiat lui Dobrescu Th. de la București, să iasă mamii la gara de nord și s-o oprească. Am râs împreună de farsa lor și le-am făgăduit alta și eu drept răspuns. Într-adevăr, seara următoare mă întreabă d-na V. asupra faptului anunțat de Georgette Rășcanu, că vine tată-su la curs la mine, și eu cu o figură de „enterrement” am început să povestesc, era numai fata și mamă-sa: „Închipuiți-vă ce mi-a făcut Rășcanu: pe la mijlocul orei mă pomenesc cu dânsul intrând în clasă și așezându-se în bancă; tocmai însă pe când eram în focul explicării, văd pe R., cu vocea lui stridentă: «mă iertați d-le profesor, dar ceea ce spuneți dv. nu este adevărat». Vă puteți închipui cum am rămas, dar liniștit am reluat către dânsul: «D-le R., deși nu era tocmai momentul și locul acum să faci observația d-tale, presupunând că este adevărat ceea ce susții d-ta, eu susțin din nou că tot ceea ce am înaintat este întocmai cu adevărul. Dar dacă doriți și probe, atunci n-am decât să trimit după autor și să ne deslușim aici în fața tuturor». El a tăcut din gură, dar fiindcă îl vedeam în timpul cursului meu reluat că se agită în bancă și face gesturi de dezaprobare, atunci m-am oprit din explicări și adresându-mă către dânsul: «D-le R., dacă nu-ți place ceea ce spun, te rog poftește d-ta pe catedră și urmează». A rămas împietrit și eu mi-am terminat lecția”. N-apucasem bine să povestesc farsa și parcă aud pe d-na V. dând cu palma în masă și roșie la față: „Vezi să mai te duci la Rășcanu al d-tale! Auzi ce nerușinare!” Iar fata adăugând și dânsa: „Dar cum se poate, cum se poate! Dar este o insultă grea; nu-ți mai rămâne decât să-l provoci la duel!” Cum se cunoaște spiritul de rasă! Și-mi suna la ureche: „nu-ți mai rămâne decât să-l provoci la duel”. Decât am rupt-o cu râsul, râs de-al meu de zile bune și senine. Până aci toate bune, dar unde se încurcă iată:

                Seara următoare cânta Eugenia la piano „Steluța” și întorcându-se spre mine mă întreabă încet, deși era și mama ei acolo: „nu e așa că vii joi seara la concertul de la d-na Humpel, unde cânt și eu?”  Am răspuns poate cam apăsat: „nu pot să vin”. Fata a rămas din cântec și întorcându-se spre mama sa: „auzi ce zice d-nul A., că nu vine joi seara la d-na H.?” „Cum se poate ?” „Nu pot să vin și am un motiv puternic să nu mă duc”. D-na V., în loc să ia lucrurile cu duhul blândeții, răspunde: „atunci nici eu nu merg”. Fata parcă împinsă de un resort și mânioasă: „Ba, mă rog, d-ta să mergi, mă rog, mamă, altfel nu merg nici eu”. La rândul meu împuns, îmi ziceam în minte: „pentru mine i-a fost totuna de merg sau nu merg” și ațâțat, biciuit de gândul acesta, am spus uitându-mă în ochii ei: „Știu eu, d-tale ți-e totuna de merg sau nu merg”. În ochii ei nu se vedea nici o schimbare, numai buza de sus înspre dreapta s-a mișcat, ca și cum ar fi însemnat: „ce să-ți fac”. Atât mi-a trebuit, pentru ca împins de un demon să mă scol de pe scaunul meu de lângă dânsa și să m-așez lângă masă, la mijloc, mai ales că în ochii fetei văzusem un început de lăcrimare. Eugenia s-a sculat brusc și dânsa și a stins cu necaz luminile de la piano și apoi la invitarea mea s-a așezat pe scaun lângă mine. Eu ținându-i mâna în mâna mea, deși mai neliniștit decât totdeauna am întrebat: „dar dacă eu te-aș ruga Eugenia să nu te duci nici tu la concert să cânți?” „Doamne ferește, să mă roage și D[umne]zeu din cer și tot mă duc”, a luat aproape în cor și mama și fata. „Bine, bine, D[umnezeu] nu te roagă, dar dacă te-aș ruga eu?” „Nu se poate fiindcă nu se poate. Ar veni aici și Humpel și d-na H. Nu se poate, în fine”. Văzusem cu aceasta măsura hatârului meu și la fată și la mamă; că o simplă directoare de școală putea să fie mai sus pusă decât mine. O așa mânie mă apucase și un fel de dorință de a turmenta și pe alții încât am spus fără să-mi dau seama: „dar dacă din ac[eastă] mergere sau rămânere acasă aș pune ca o condiție pentru facerea sau desfacerea logodnei?” Și cred că-mi scăpărau ochii de necaz. Ce răspuns putea da măsa decât cel ce l-a dat: „fă cum știi!” Fata însă a rămas mută și după ce s-a uitat în ochii mei – eu de altminteri mă sculasem în picioare – a adus pumnii la ochi și a rămas nemișcată. Nu știu dacă a trecut mult sau puțin până ce d-na V., care s-a stăpânit mai degrabă, a reluat: „lasă că te cunosc eu, grecule șiret, iar vrei să mă păcălești ca în rândul trecut”. Și de aci înainte când în glumă, când în serios am vorbit. Dar fata care amuțise mă întreabă serios: „dar de ce nu vii, m-a vorbit cineva de rău la d-ta, sau au să mă fluiere când oi cânta? „Nu, mon amie, tu nu te teme de nimic. Ș-apoi cum crezi tu că ascult eu la tot ce-o spune oamenii de tine. Credința în tine nu se mai întărește, ori se slăbește după cum o vrea lumea”. Fata a rămas tot tăcută și după plecarea mea a spus cuvintele pe care le-am raportat. Se vede bine că am greșit. Greșeala însă mi-am răscumpărat-o a doua zi explicându-i de ce nu pot merge la concert, fiindcă d-na H. mă rugase să nu mă duc, de teamă să nu se zăpăcească corul uitându-se la mine în loc de unde trebuie.

 

 

                1899 aprilie 5

                Joi 10 ziua, Iași

 

                Iată câteva note care pun în lumină caracterul Eugeniței. Ieri după dejun m-am dus la dânsa și fiindcă rămăsesem cu dânsa singură am plecat împreună în grădină și, plimbându-ne la braț, am început să vorbim despre una, despre alta, după cum se înfățișau în minte lucrurile. I-am spus de cearta între doi bătrâni, născută din faptul că unul luase între degete foițele unei garoafe înflorite și le strânsese. La urmă am intrat în cercul de brazi și sălcii din mijlocul grădinii și i-am spus: „poate să rămân de vacanța Paștelui, să nu mă mai duc la Giurgiu, la mama”. „Ah, nu, să nu faci asta. Mama d-tale are să se mâhnească și o să zică: «Vezi, acum nu se mai gândește la mine, mă lasă singură, fiindcă el își găsește toată plăcerea să stea cu logodnica». Nu, eu te sfătuiesc – și spunea cuvântul cu o nespusă naivitate și dulceață – să te duci la Giurgiu și să stai cel mult 4 zile și să te întorci îndărăt”. Mă uitam în ochii ei și era atâta convingere și atâta bunătate încât am răspuns cu toată inima: „da, mă duc și mă întorc după 4 zile”.

                Seara pe lună frumoasă – era prima jumătate – ne-am plimbat prin grădină din nou. Ne-am uitat mai puțin la stele, deși străluceau în chip fermecător, decât unul în ochii celuilalt, mai cu seamă când treceam prin dreptul luminii de la felinarul de pe uliță. Cuminte vorbea dânsa și liniștită, și a vorbit mai mult decât de obicei . „Vezi, un lucru am să ți-l spun și să nu te superi – zicea dânsa – când ai în contra mea ceva, spune-mi ce nu-ți place și eu am să fac precum zici. Te-am văzut de câteva ori nemulțumit în contra mea și în momentul de supărare nu spui nimic, dar revii a doua zi și a treia zi asupra lucrului și asta nu-mi place”. Ce puteam răspunde alta decât că o să încerc să mă port după cum vrea dânsa. „Sunt bun – îi spuneam eu –, dar cu sufletul frământat; un lucru de nimic mă neliniștește, mă tulbură adânc. Și fire bănuitoare precum sunt, odată pornit pe o idee, tocmai prin puterea îmbinării aduc lucrurile și gesturile care au fost împlinite în trecut din întâmplare, în legătură cu ac[ea] idee călăuză și îmi fac singur de spaimă și de chin. Tu n-ai decât, când m-ai vedea neliniștit, să zici un cuvânt și am să mă potolesc. Și de tine ascult mai mult decât oricare altul”. Și pe nesimțite am vorbit despre viața noastră din viitor, cum o să trăim și că o să fim fericiți. Care mi-a fost mirarea mea când între altele am auzit-o vorbind despre copiii pe care-i vom avea. Și nu dorește dânsa decât un băiat și o fată. „Atâta ajunge să fim fericiți”. Nu știu să fi fost influența glasului acestui copil nevinovat, dar așa de cuminte, să fi fost influența blândă a lunii care-mi îndulcise sufletul, să fi fost liniștea serii cu vântul care bătea încet, în orice caz mă simțeam fericit și cu o pace în gândul meu pe care n-am cunoscut-o până acum. La întrebarea mea: „Ți-ar place să trăiești aici întotdeauna sau ai vrea să mă azvârl în vârtejul vieții și să ne înălțăm mai sus în societate?” „La ce, nu suntem bine și așa? Să trăim cinstiți, precum suntem, și fericirea asta este și nu mai poate fi găsită aiurea”.

 

 

                1899 aprilie 13

                Iași. Marți

 

                Duminică seara, 11 aprilie, a fost logodna mea cu fata. Am urmat după vechiul sistem, cel cunoscut din bătrâni. Invitat la masa de seară m-am dus, ca de obicei, mai-nainte de vreme la fetiță acasă și am găsit-o îmbrăcată în alb. Era frumoasă, cum n-am văzut-o încă, deși ea e frumoasă. La masă am fost chefliu și am râs cât doi și am băut singur cât ele toate. După masă au sosit pe rând toți invitații, d-na Culianu mai întâi cu una din fetele Culianu, și mai târziu Adrienne Culianu și Ada, apoi Petru Culianu cu nevasta, fosta d-ră Gâlcă din Bîrlad, Octav Erbiceanu cu nevastă-sa Lucie și băiețelul lor Nicușor, d-na Scobai și bărbatul, d-na Grigoriu și d-l Gr[igoriu], d-l și d-na G.Buțureanu, tatăl d-nei Vârgolici[205], Petru Zarifopol, maica Evghenia și maica Olimpia, Mihai Vârgolici și nevastă-sa și Virginia fata lor[206] și după logodire și d-l dr.Riegler[207].

                Lucrul s-a petrecut cu o simplitate patriarhală: toată mulțimea aceasta în picioare, iar eu tremurând cu sufletul stând în mijlocul salonului lângă masă, priveam la o tavă mare cu cofeturi; în fața mea, dincolo de masă, papa Culianu cu barba lui albă, uitându-se spre Eugenia, care sta în picioare lângă d-na Culianu, și îndemnând-o ca și pe mine să căutăm inelele ascunse printre bomboanele din tava cea mare. Eu le văzusem, mai ales pe al Eugeniței îl și scosesem deasupra de la fund; pentru celălalt inel, îndemnam pe fată să caute când într-o parte, când într-alta, dar întotdeauna printre locuri unde nu putea fi inelul; la urmă l-am găsit și l-am scos împreună dintre cofeturi și cum nu știam ce să facem cu dânsele le-am dat veriguțele d-lui Culianu. Acum vine momentul solemn: Culianu cu glasul tare și puțin îngânat, privind nesigur când către Eugenia, care tremura puțin – buza de sus mai ales tremura –, când către mine, a început să ne spuie: „cu aceste veriguțe se face lanț, iar cu lanțul se leagă robii și este o robie aceasta a noastră, numai [] este o robie dulce și de bunăvoie, în care nici unul nu este tiranul celuilalt, amândoi sunt stăpâni cu drepturi egale, căci iubirea ce vă leagă vă dă și unuia și altuia independența și robia, rămânând deopotrivă supuși și credincioși atâta timp cât veți fi împreună, și veți fi împreună toată viața”. A mai urmat papa Culianu încă un timp; după ce am ascultat tot, m-am trezit sărutând pe d-l Culianu, apoi mâna d-nei Culianu și, în fine, pe rând câți au ieșit înaintea mea. Fetița s-a ținut minunat, a vorbit cu prietenele ei, cu cunoscuții, ca un om mare, fără nici o silă și natural, parcă în viața ei n-a făcut decât numai acest lucru. Ce fată de rasă, doamne! Și așa s-a petrecut actul cel mai important din viața mea.

 

 

                1899 aprilie 16

                Vineri, Iași

 

                Te întrebi uneori de unde iau poeții tipurile lor de oameni, cu caracterele lor pronunțate. Nimic mai simplu drept răspuns: uită-te împrejurul tău și cercetează cu amănuntul și de ai ochi de văzut, apoi tipurile și caracterele pot s-apară ca frunza și ca iarba. Iată persoanele dimprejurul fetei: maica Evghenia și maica Olimpia, și mai presus de toate d-na Vârgolici. Maica Olimpia o glumeață, dar sub gluma ei o bunătate îngerească. Dacă ar fi bărbat, ea ar intra în rândul celor care te-ar cinsti pe la băcănie cu o țuică, două, ș-apoi ți-ar spune la glume și din când în când ți-ar lovi cu dosul palmei pântecele. Spune ghidușii, în timpul acesta face din ochi, dar așa încât să poți vedea și tu contra căruia spune cuvântul, și cu buzele un fel de „mon” curioasă. Maica Evghenia mai serioasă; în ochii ei, în glasul ei, în portul ei semnul unei profunde jertfiri pentru binele altuia. Iubește, precum se vede, pe Eugenița, din toată puterea sufletului și o urmează cu privirea plină de bucuria cea mai vie. Trece prin casă ca o umbră și o întâlnești pretutindeni, în grădină, în salon, în iatac, în bucătărie, în spălătorie, oriunde cu gândul n-ai gândit și pretutindeni lucrează. Face parte din tagma celor care nu comandă, dar care face tot; de dânsa ascultă toată lumea totuși; pe tăcute și liniștit o vezi aci deretecând casa, așezând florile în ghivece, sau cârpind pereții, ori croind cămăși și rochițe; lucrează pentru fată, pentru copilaș și pentru dânsa, și pentru ceilalți, fără murmur și fără silă, parcă așa a fost hotărât de când cu lumea. La bucătărie ea face cozonacii, ea rânduiește bucatele, ea împarte carnea și dă slujnicilor rolurile de împlinit și fără s-auzi de la dânsa un cuvânt de oboseală sau de plictiseală. Religia ei și credința ei este Eugenița, pentru dânsa și-ar da și sufletul, precum și-a dat și trupul întreg. Când îi spui ceva râde cu bunătate și te ascultă cu atenție, fără să uite în același timp să spuie servitoarei ba să care apă la flori, ba să vadă de băiat să nu cadă și câte de toate. Un rob în fine, dar în sufletul căruia este o poezie întreagă.

                D-na Vârgolici cu totul altfel. Ceea ce se numește în limba noastră turuială, este ea întrupată. Vorbește cât zece, de nu mai poate nimeni plasa un cuvânt, cu rost vorbește dar mai de multe ori fără rost. De câte ori am încercat să-mi dau seama de dânsa totdeauna am avut un sentiment de neliniște. Are o figură foarte curioasă: fața rotundă cu bărbie ascuțită și cu umerii scoși, iar ochii aproape ca de chinez, cam aplecați, în orice caz subțiați la cozi. A intrat în casă pe portița de dindărăt: Vârgolici disperat de pierderea nevestei sale dintâi, Natalița, cea cu care avea pe copilița mea, Eugenia, a găsit în drumul său pe d-na Vârgolici, care ca rudă ce era cu Natalița era primită în casă în orice moment. Ei bine, nu știu cum or fi trăit împreună, Vârgolici cu dânsa, totuși tocmai strălucită petrecere n-o fi fost, căci erau două caractere diferite; Vârgolici mai mult un taciturn și voluntar, dânsa o vorbăreață de frunte și o capricioasă. Temperament sanguin, precum este ac[eastă] femeie, ea trebuie să aibă toate cusururile și bunurile ac[estor] temperamente, adică să se mânie repede și să se potolească repede. Ferește-te de contrazicere cu dânsa și poți fi sigur de dragostea ei. Mă întreba Eugenița astă seară: „ce crezi, este inteligentă sau nu?” Mă gândeam ce să spui, fiindcă n-aveam ce pune mai bun pe seama ei, am răspuns: „prea vorbește, frățioare, mult. Și dacă este o calitate să știi vorbi, dar este una și mai mare să știi tăcea la timp”. Ca s-o judeci mai bine, ascultă: ac[eastă] femeie a intrat în casă la Vârgolici fără s-aducă și ea un ac măcar de cusut. Acum se luptă pe moarte și mi-a împuiat capul cum să mai scoată de la Eugenița măcar încă o mie de lei. Ea din împărțirea averei în fond are două părți din trei, căci ea are partea ei și a copilului Coca-Duțu. Acum vrea să mai scoată de la fată încă pentru bibliotecă, încă pentru cărțile lui Vârgolici și nu știu pentru ce alte lucruri. Parcă banii ar fi ai ei și nu ar fi în fond tot ai fetiței! Nu vrea să vie la nuntă pentru ca să nu cheltuiască, pretextând că este în doliu după moartea mamei sale. Mai ieri era bolnav tatăl ei și ea se văieta nu de faptul că o să moară din boală, ci că o să trebuiască să-l îngroape. Ce tip, ce tip, Doamne! E bun de studiat.

 

 

                1899 aprilie 17

                Iași. Sâmbăta Paștelui

 

                Astăzi am avut fiorii cei cutremurători, fiori născuți din auzirea unor nerozii pe care nu poți pune niciodată temei. Și nerozia – cine își poate închipui – este un vis. Fetița îmi povestea astăzi, pe când mă plimbam cu ea, de mijloc ținând-o, prin grădină, că noaptea trecută a visat un vis curios. „Astăzi nu l-am spus cu mamaia de față, fiindcă dânsa este superstițioasă și crede că se întâmplă tot ce visezi: ție însă ți-l spun. Se făcea că eram împreună cu o mulțime de oameni într-o piață largă și ne uităm cu toții cum se clătina turnul unei biserici înalte. Turnul s-a clătinat mereu până ce a picat la pământ. Vârful turnului însă s-a făcut o cutie, ca o raclă, și înăuntru era o cruce, pe care vroiam s-o iau. Fără să-mi dau seama, m-am pomenit într-un cimitir și acolo mă simțeam moartă. Cu toate astea vorbeam ca un om deștept și ceream celor dimprejurul meu să-mi sape o groapă alături de papaia; iar mamaia nu voia să mă lase. Când mi s-a adus cutia-raclă, eu crezând să găsesc crucea de aur de pe turnul bisericii, când desfac capacul dau de un îngeraș frumos de porțelan, care-mi plăcea foarte tare. Am cerut mamei să mi-l puie pe groapă ca semn, dar dânsa nu vroia cu nici un preț. Și m-am deșteptat tremurând”.

                Și când te gândești că ea, o fată așa de deșteaptă și cultă, crede în tot ce visează, îți poți închipui câtă greutate punea pe cuvintele sale. Mă uitam în ochii ei și nu vroiam să-i mai dovedesc nerozia visului, care de altminteri n-ar fi fost greu de arătat. Pe de altă parte, d-na Vârgolici își povestea și dânsa visul ei: „Eram în casă și mi se părea că am o oglindă în față. În oglindă vedeam un ochi negru, a cărui pleoapă nu se putea deschide și-mi împiedica vederea, pe când celălalt ochi era roșit de sânge, provenit din niște înțepături ca de ac pe partea albă a ochiului. Semn rău” – zicea dânsa. Când m-am întors acasă pe drum râdeam de mă strâmbasem de visele lor.

 

 

                1899 aprilie 22

                Joi, Iași

 

                Iată cum se poate face o ruptură. La masă d-na Vârgolici, care de câteva zile este nervoasă și cârcotașă din pricina nevoii în care se află de a debursa cu nunta noastră o sumă bunicică de bani, s-a mâniat pe fată, pe Eugenița, fiindcă a văzut-o ceva mai-nainte ținându-mă de mână și spunându-mi pe nume și tutuindu-mă. „Că asta nu e cuviincios, că asta din partea ta este o nerușinare, lipsă de modestie și... și ...” pornită pe această pantă nu s-a mai oprit. A început să tremure și cu ochii roșiți să se uite mâniată când la mine când la fată și să bată cu pumnii în masă. Situația mea, mai ales față de slujnică, începuse să fie cu desăvârșire neplăcută și întorcându-mă cu oarecare energie la dânsa am apostrofat-o liniștit dar hotărât: „Doamnă, eu nu sunt obișnuit cu scene de asemenea natură și, după câte știu, n-ar fi tocmai aci momentul să ne dăm în spectacol. Te rog să le lași spusele d-tale pentru alt timp mai potrivit”. A tăcut ca un pește și eu de asemenea; la masă, într-un timp, nu s-a mai auzit un cuvânt măcar, până ce am rupt tot eu tăcerea. După această scenă am avut o alta nouă în odaie; mai mare necazul; îmi venea să-mi iau pălăria și să plec.

                A doua zi eram și eu jenat și fata. A fost destul să nu vrea Eugenița să-mi dea un sărut pe care i-l cerusem, pe cuvântul că „toi tu t’en vas et moi je reste”, pentru ca să-i spun cu o îndărătnicie demnă de o cauză mai bună: „bine, nu vrei, să știi că niciodată n-am să-ți mai cer. Dar știi, jamais, jamais”. Și n-am mai vorbit nici un cuvânt cu dânsa, nici nu m-am mai uitat la dânsa. Seara, când am plecat, în loc să-i sărut mâna ca de obicei, am strâns-o de mână, fără să mă uit la dânsa. Și acum nu știu ce să fac. Noaptea mi-a fost frământată, am visat-o mereu pe dânsa, când plimbându-se cu mine la braț, când încercând să intre la dânsa în curte, dar fără a fi văzută de mama ei. Și ce copil adorabil! Când râde nu știu să fie pe pământ o ființă care să atragă cu mai multă putere. Mă iubește, nu mă iubește? Încă nu pot să-mi dau seama bine. Un lucru este sigur: vrea să scape cu orice preț de sub jugul d-nei Vârgolici. Când i-am spus că se poate să amânăm nunta p[entru] septembrie, primul argument pe care mi l-a dat contra amânării a fost: „nu mai pot să stau în casă, ofticez cu dânsa”. Mai pe urmă, rușinată, a adaos: „și apoi vroi să fiu și cu tine mai curând împreună”. Caracterul ei s-ar putea preciza în următoarele: spirit meditativ cu o puternică concentrare de sentimente, are pe lângă multă tenacitate în caracterul său și multă încredere în sine însăși; deci spirit voluntar și pornit spre stăpânirea celorlalți, stăpânire care se impune fie pe cale directă, și atunci ai în față o ființă de o rară îndărătnicie, fie pe cale piezișă, susținând în momentul când vrei să-i impui părerea, același lucru ca și tine, pentru ca mai târziu, când o crede momentul mai potrivit, să revie la ideea sa. Acum văd cât de profundă a fost vederea mea când întrebând pe d-na Humpel: „ de nu este Eugenița ambițioasă”, mi-era frică să aud un răspuns afirmativ, care s-a și dat. În fine, ce este scris are să se întâmple, degeaba fac eu presupuneri și bănuieli.

 

 

                1899 aprilie 26

                Luni, Iași

 

                O zi frumoasă se părea să fie de dimineață și a fost în realitate una din cele mai urâte, și asta numai grație doamnei Vârgolici. M-am dus la dânșii după dejun ca de obicei și petrecere minunată. Seara însă la masă, din nebăgare de seamă, fiindcă doamna îmi tot povestea despre fosta dragoste a Eug[eniței] cu Jean Popovici – pe umărul căruia se lăsa cu încredere – și cu Jujuță Melik[208] – căruia ea era promisă – am zis ceva înțepat, ceva plictisit: „Hr, ce-mi spui mie așa lucru, spune-i vardistului de la poartă”. Maica Evghenia a rămas cu paharul în mână, maica Olimpia a „împietrit”, precum zicea dânsa, iar d-na V. a „îngălbenit”. Ne-am sculat de la masă și eu cu Eu[genița] am trecut în salonaș. După o vreme, mirat că nu văd venind dintre ceilalți, am intrat în iatac și acolo îi văd pe toți, maicele amândouă la masă, iar d-na V. plimbându-se agitată și vorbind între ele. Am înțeles ce era și dând brațul d-nei V. am început în șagă: „Oare ce să fie scumpă d-nă cauza ac[estor] frământări sufletești”; „Ce să fie d-le, d-ta te porți necuviincios cu mine și-mi spui cuvinte pe care niciodată nu le-am mai auzit”. Și apoi, vorbind cu multă volubilitate și cu multe gesturi, a urmat pe ac[eastă] cărare înainte, încât o vreme n-am putut plasa nici un cuvânt. Cu chiu cu vai, am spus că „vorba cu vardistul” este nevinovată și că este o expresie consacrată între noi junimiștii. Ceea ce m-a mâhnit a fost faptul că la un moment dat au fost în contra mea toți, până și Eugenia. Atunci mi s-a făcut așa milă de mine, văzându-mă singur în mijlocul lor, încât ca să nu plâng am fugit.

                A doua zi, enervat din seara de dinainte, intru în casă la dânșii. Mai întâi m-a surprins faptul că Eugenia nu mi-a ieșit înainte, rămânând să facă mai departe corecturile; apoi m-a surprins și mai tare când mi-au spus că seara merge la reprezentația Ligii și fetița, invitată în lojă la d-na Culianu. Enervat eram mai demult, faptul insistenței lor că „Eugenița trebuie să se ducă și d-ta vei intra din când în când în lojă”, lucru care mă supăra, căci era o nouă repetare a unei discuții mai de mult avută, acestea toate m-au silit să spui hotărât: „Fata nu poate merge”. „Ba, are să meargă” mi s-a răspuns, cu aceeași hotărâre, iar fata a adăugat: „și pentru ce n-aș merge? Doar mă duc cu m-me Culianu și nu cu străini”. Ac[easta] a fost destul ca să mă exaspereze. Îmi venise o așa scârbă de mine însumi și atâta deznădăjduire era în sufletul meu că, fără să-mi dau seama bine de starea mea, am adăugat: „În acest caz, pentru mine este un semn că n-am ce căuta aici”. Reținându-mă însă, m-am trântit pe scaun. Ce mi s-a spus nu știu, căci gândul meu nu mai era cu dânsele și deși auzeam cuvinte, înțelesul lor nu-l mai cuprindeam. La urmă d-na V. a plecat la Culianu și ce-o fi vorbit nu știu, că rezultatul a fost: fata s-a dezbrăcat și hotărârea mea a rămas.

                Acesta era un câștig, dar cu prețul mare al dragostei l-am dobândit. A rămas desigur o rănire, o jignire a copilului, de care va trebui mai târziu să țiu socoteală. E rece tot ceea ce am scris aici, dar să fi văzut cineva câtă frământare a fost între noi patru și cum nu-i mai venea nimănui să stea liniștit pe locul său, și ar fi înțeles îndată ce înseamnă a-ți juca  pe un cuvânt întreaga ta fericire. Și zic „a-ți juca întreaga fericire” căci la un moment dat, la cuvântul d-nei Vârgolici, susținută și de Eugenia și de maica Evghenia, „că nu se poate certa cu m-me Culianu, spunându-i că nu merge”, m-am sculat repede de pe scaun și pornind spre ușă am zis: „așa va să zică, dv. țineți mai mult la m-me C. decât la mine, atunci nu văd de ce n-ați rămâne cu dânsa”. Tot jucând pe supăratul, am să sfârșesc prin a mânia pe fată și odată dânsa convingându-se că va duce rea casă cu  mine să strige: „nu mai vroi nici moartă căsătorie”.

                Să fie geloasă Eugenia! După ce ne-am împăcat după masă, eu am încercat să mă duc să iau casa de la teatru. Când am spus că luând banii se poate să intru și în teatru, Eugenia mi-a răspuns: „Da, ca să vezi pe d-na Ureche, lângă care probabil ai să șezi ca în rândul trecut”. Uf, dar ajungă-mi atâta scris. Sunt nemulțumit de dânsele, sunt nemulțumit de oameni și mai presus de toate de mine însumi. În așa momente să ai un revolver și să-ți trântești un glonț în cap. Jur însă, de aci înainte ori de câte ori m-oi mânia să număr, înainte de a vorbi, până la 100 și numai după să scot cuvânt de răspuns.

 

 

                1899 aprilie 28

                Miercuri, Iași

 

                A venit vremea să scriu și ceva politică. Situația în țară pare mai încurcată decât oricând, din pricina conservatorilor care au primit puterea de la Rege. Ne-am adunat la Missir P. și în număr respectabil am început să deliberăm. Missir vorbește: „Știți cum au picat colectiviștii, nu mai revenim asupra faptului. Regele a chemat pe conservatori, care în intenția lui trebuiau să lucreze cu noi, din ac[eastă] cauză și din faptul că au fost prietenii noștri de ieri noi nu putem fi agresivi. Ac[esta] e punctul de plecare al lui Carp. Însă conservatorii luând puterea parcă și-au dat cuvântul să ne reducă pe noi, junimiștii, cu orice preț; dușmanul lor de moarte noi suntem. Așa fiind ce facem noi aici? La 1891, fiind cu toții am mers în tovărășie, adică 8 și 8 locuri de deputați. Ce s-a schimbat de atunci încoace? Nimic. Numai în folosul nostru faptul că am făcut o companie fericită, căci de mișcarea noastră s-a interesat lumea; precum și faptul că în mijlocul nostru sunt inteligențele cele mai alese conservatoare. Ei au crescut numai cu numărul. Deci trebuie să plecăm tot de la 1/2 la 1/2; v-om mai lăsa și noi și v-or mai da și ei mergând împreună. Deocamdată ridicăm stindardul și instituim clubul nostru junimist”.

                Holban[209] vorbește: „Ca să nu ne tragă pe sfoară în tratări trebuiește să facem următoarele: să fixăm un maximum și minimum peste care nu vor putea trece delegații noștri în tratări, apoi ce colegii dau ei și în fine tratări simultane cu conservatorii radicali și cu liberalii-naționali”. Asupra ultimei idei s-a stârnit discuția. Cei mai mulți nu vroiau s-audă de ac[est] mijloc perfid de a vorbi cu oamenii politicieni. Rezultatul discuției a fost numirea lui Pogor V. și P.Missir ca delegați ai noștri și înțelegerea cu conservatorii.

                Ieri, marți, a venit Carp la Iași și prin urmare ne-am strâns la club să hotărâm asupra acțiunii. Am văzut multe mutre noi, străine, și multe din cele vechi. Carp cu monoclul la ochi a apărut în prag și toți ca prim efort s-au sculat în picioare și i-au făcut ovațiuni, unii salutându-l, alții spunându-i „excelență”. Foarte „crâne” a intrat în sală, pe unul bătându-l pe umeri, pe altul lovindu-l ușor cu palma pe obraz și tot așa mai departe. S-a trântit pe scaun și apoi apucând masa de căpătâi a tras-o după sine, fără să se uite la cei ce stăteau cu coatele pe masă. Și-a desfăcut jiletca, și-a tras piepții cămășii din pantaloni și apoi s-a răsturnat pe canapea. „Nu vă spui nimic, aduceți-mi întâi un ceai”. Mai târziu, îndreptându-se spre partea lui Culianu și Giorgies Racoviță[210]: „Mă rog, voi ce ați făcut?” „Nimic”. „N-ai vorbit nimic, n-ați zis nimic?” „Nimic, am tăcut”. După ce i s-a adus ceaiul, răsturnat precum era pe sofa, a început să vorbească jumătate în serios și jumătate în glumă. „Știți că mi s-a oferit puterea și n-am primit-o. Și de ce n-am primit-o? Pentru că nu știu cine dintre voi este junimist adevărat și cine nu; d-aia m-am gândit să vă încerc acum și să vă țin o vreme în opoziție”. Toți râdeau, unii ca Ianov[211] l-au întrerupt ca să-i vorbească tot în zeflemea de ruperea coatelor pe la haine de când așteaptă ahtiați după putere. „În intervalul ac[esta] două defecțiuni mai importante s-au întâmplat p[entru] mine: una a lui Dissescu, pentru care Pogor are cuvântul «entre qui veut, reste qui peut», și a lui Niculescu-Dorobanțu, pe care însă l-am apostiliat zicând: «Pour un coup d’essais, il a fait un coup de maître». Mă rog, ceaiul mi-l mai aduceți ori nu?” Apoi întorcându-se către P.Missir, vecinul lui în dreapta, pune mâna pe tabachera lui de argint și umblând cu dânsa, îl întreabă: „Mă rog, de ce n-o dai să se dreagă colea – și arăta cu degetul – că e păcat de așa sculă să se strice! Cum vedeți – și se întorsese iar către noi – situația nu este clarificată. Înaintea noastră stau trei cărări pe care putem merge: sau ne aliem cu guvernul, sau stăm izolați, sau cu liberalii. Separați, cred că nu e bine, căci elementele nesigure au să treacă după balotaj cu puterea și rămânem neînsemnați. Cu guvernul ar fi bine să trecem, fiindcă ne întovărășim cu ai noștri; dar ac[eastă] alegere are un coercitiv: să mergem cu dânșii în condiții onorabile. Scopul nostru în toată ac[eastă] alegere de drum este să intrăm cât mai mulți în Cameră. După alegeri e probabil că au să ceară din nou conlucrarea mea, dar atunci are să fie mai greu de acordat. Și o zic asta fiindcă înainte de alegeri aveam perspectiva să aleg pe prietenii noștri, pe cei de zile bune și pe cei de zile rele; după alegeri însă mă aflu cu o parte din prieteni știrbit. O nouă conlucrare a mea pe baza altei dizolvări iar nu se poate. Deci nu rămâne decât să-i așteptăm o vreme, 9 luni, cel mult un an, și atunci au să depuie puterea și iau eu singur situația. Și luând-o eu, mulți conservatori au să treacă la mine și venim definitiv stăpâni pe țară”. Cap clar și om de acțiune, știe ce vrea și ceea ce vrea știe să găsească drumul spre realizare.

 

 

                1899 aprilie 30

                Vineri, Iași

 

                Altă figură însemnată și curioasă în același timp: am fost cu prilejul cererii mele de dispensă a nunții p[entru] postul Sf.Petru la Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu. În fundul curții de la Mitropolie este o casă cu giamlâc lung; intrarea se face pe sub un fel de portic, ținut p-alocurea cu stâlpi falși de zid, din care nu se văd decât urmele unor capitele bizantine. Am fost introdus la I.P.S. printr-o dosnică scară de lemn, de către Știrbei, părintele, și de către Musicescu[212]. Intrarea, mai exact sălița, era cam deșartă și prăfuită, pereții văruiți dar de demult și nicăieri vreo podoabă, un scaun sau o cadră, pardoseală de scânduri. M-au dus călăuzele mele, printr-un salon cu scaune rânduite pe la pereți și cu portretele zugrăvite atârnate, în sălița lungă cu giamlâc și care da cu fața spre grădină și str. Ștefan cel Mare. I.P.S., bătrân, cam de 78 sau 79 de ani, după Musicescu, gârbov și cu barba albă lungă stătea pe un jeț de nuiele împletite, ținând o cârjă de lemn în mână. Când m-a văzut, fără să facă vreun semn, a așteptat să ajung în fața lui și mi-a întins mâna pe care i-am sărutat-o în timp ce el mă săruta pe frunte. M-am așezat pe scaun drept în fața lui și am așteptat să mă întrebe. „Cum petreci p-aici, cum ți se pare Iașul, ești obișnuit?” și o mulțime de alte întrebări. Răspunzând la tot ce mă întreba, studiam în același timp figura lui. Bine păstrat, privirea ochilor lui albaștri spăluciți, deși susținută de ochelari presbiți, este deschisă, cu o nuanță de șiretlic și concentrare în același timp. Se uita la mine și probabil cerceta după trăsăturile feței mele să afle mai repede ce este în cugetul meu. Nu știu ce idee se făcuse în creierul lui despre mine, dar buza lui de sus, cu delicata și fina-i încovoiere, înfățișa o nuanță de neîncredere, cine știe dacă nu și de dispreț în mine laicul, cu toate cuvintele măgulitoare și purtarea lui față de mine. Vorba lui rară și liniștită era nesilită și prin sunetul ei, prin modulația glasului său și prin alegerea cuvintelor era blândă și liniștitoare, ca și lumina soarelui după amiază care umbrea grădina din fața noastră atunci.

                „Nu mai e credință ca alte dăți, acum oamenii care cred că se poate limpezi orice lucru prin mijlocul științei sunt răutăcioși și îngâmfați. Altă dată nu era așa”. La observația mea „că sunt timpuri de credință și timpuri de necredință”, el a reluat cu mai multă vivacitate în glas: „credință și necredință, cum s-ar putea înlătura una pe alta? Ele pot sta împreună, căci totdeauna sunt lucruri pe care mintea omului n-are să le dezlege și altele pe care le poate dezlega prin știință. Ceea ce poate dezlega se cade să nu intre în domeniul credinței, dar ce nu poate dezlega aceea trebuie lăsat puterii lui D[umne]zeu. Se înțelege că omul prin înțelepciunea lui a deslușit rostul multor necunoscute de odinioară, și are să-și mai deslușească rostul multor altora, dar partea de credință trebuie să rămâie, fiindcă nu suntem în stare noi oamenii să cuprindem cu mintea totul, zidirea asta frumoasă a lui D[umne]zeu și ce nu cuprindem cu mintea, aceea se cade s-o cerem de la credință”. Aici am găsit prilejul să spui un cuvânt de școala lui Brunetière, că știința a făcut bancrută și trebuie să ne reîntoarcem la biserică. „Da, să ne întoarcem, dar nici noi să nu închidem ochii la lumina științei. Când îmi trebuie să cumpăr pânză, se cade să alerg la ajutorul unei măsurători, fie cotul sau metrul, iar nu la credință. Și ceea ce fac cu măsurătoarea pânzei pot face și cu altele. Și cele deslușite de știință se înmulțesc mereu cu vremea și noi ne schimbăm”. „Vezi, I.P.Sfinte – zicea Musicescu – ne schimbăm așa de mult încât nici n-o să mai mâncăm ca acum; știința are să ne dea mici hăpușoare pe care înghițindu-le să ne potolim și foamea și să ne repare puterea”. „Tocmai pe această idee întemeindu-se, a apărut într-un ziar umoristic – reluai eu – o imagine a omului de peste 20 de veacuri, două picioare și cu un creier”. Această glumă a indispus puțin pe bătrân, căci un timp nu l-am auzit spunând decât despre „modestie”, despre „bună cuviință” cu mai marii noștri și celelalte. Eu însă am tăcut. La un cuvânt al lui „despre ordine” și „respectul cuvenit celor mai mari decât noi” am adăugat și eu că și noi profesorii ne muncim să insuflăm studenților această ordine și acest respect pentru oamenii mai aleși în știință, decât e grea sarcina. Nu mai departe decât „greva studenților” din luna trecută, care au ars regulamentul în nasul Universității strigând „jos Sturdza”. Și cu toată bunăvoința noastră de a-i pedepsi, n-am fost în stare să facem nimic contra lor. „N-ați fost în stare! Să-i fi șters și «afară netrebnicilor!». Hei, că nu mai e pe vremea Knutului, să-i fi bătut bine cu gârbaciul. Să fi văzut, mai fac asemenea lucruri!” Se mâniase de-a binelea și de scârbă își mutase cârja în mâna cealaltă. De aci înainte a vorbit numai el singur, singurel, întrerupt de câțiva „da” ai mei. „Și cine este de vină în toată această destrăbălare care ne strică pe toți? Numai presa, ea e sufletul tuturor răutăților. Fiindcă astăzi nu se mai cere nimic, nici știință, nici omenie, nici cumpătare de la un gazetar; orice jidan poate pune mâna pe condei și să înjure pe oricine. Zice că este libertate. A ajuns și gazetăria noastră să fie ca o curvă, ca o târfă, ca o fleoarță de Podul Roșu”. Cum eu făcusem mină că nu știu ce înseamnă asta, a început să-mi explice că din vale peste Bahlui, de demult, era un pod vopsit cu vopsea roșie și acolo se afla mahalaua curvelor. De aci înainte a intrat pe nesimțite în povestirea unor amintiri de copilărie. Mi-a povestit cum s-a pus pe la 1830 temelie Mitropoliei, cum a venit alaiul de boieri cu Mitropolitul în frunte de pe la statuia lui Ștefan și s-a făcut roată împrejurul temeliei, unde era și domnul. Apoi cum a trecut în Muntenia și a fost luat de către Kesarie, episcopul de Râmnic[213].

                De interes a fost povestirea primei încercări de a sechestra averile mănăstirești și opunerea energică a lui Kesarie la ac[eastă] spoliere, în 1840. Iată cuvântul lui Kesarie după I.P.S.S.: „De ce vroiți voi să sechestrați averile mănăstirilor noastre? Au nu le-am mânuit cu destulă durere de suflet pentru cele sfinte? Au n-am clădit noi lăcașuri sfinte?” Se sculase într-un rând în picioare și se uita cu dispreț înainte, imitând chipul pe Kesarie în vorba lui la Adunarea Obștească.

                Mai frumoasă a fost morala prelatului cu prilejul neînțelegerilor care frământă pe oameni. „Pace voi da vouă, a zis Isus, pace voi lăsa întru voi, dar nu pace lumească”. Deosebirea între pacea lumească, chezășuită printr-o mulțime de acte și jurăminte, și pacea sufletului și a conștiinței, a [fost] făcută cu așa pătrundere și cu așa sentiment încât din vorba lui se desprindea o nespusă amărăciune de relele lumești și de uneltirile oamenilor.

 

 

                1899 mai 14

                Vineri seara, Iași

 

                Iată prin ce peripeție am trecut eu cu logodnica mea. Se înțelege, am urmat să mă duc, ca de obicei, de la 1 până la 10 seara. De câteva zile însă observasem pe d-na Vârgolici foarte preocupată și nemulțumită. Ac[eastă] preocupare își avea sorgintea în faptul că hotărârea consiliului de familie părea, precum și trebuia, să se pronunțe în sensul de a da Eugeniței cele 18000 de lei trousseaux iscălit de Vârgolici, deși nu-l primise. De câte ori n-am auzit-o zicând: „Înțeleg să plătesc ceea ce este drept, dar ceea ce nu este, de ce să dau. A primit oare Ștefan cele 18000 de lei, nu; ei, atunci pentru ce să dau?” Decât inevitabilul trebuia să se întâmple: ceea ce fusese iscălit nu se putea să fie lăsat în uitare.

                Până aici lucrurile merg de minune. Încurcătura de aci încolo. S-a făcut o primă înțelegere: să primesc 8000 de lei în bani, iar în loc de trousseaux să iau lucrurile din casă pentru suma de 10000. Când însă am vorbit cu P.Missir, el mi-a orânduit cu Longinescu din obiectele casei, cele învechite, să iau până la suma de mai sus totul pe prețul din inventar, care fusese majorat, și restul în 8000 de lei. Iată un crâmpei din dialogul meu: „Ai auzit ce fel a orânduit Missir, doamna mea? Ei bine, eu nu pot iscăli, f[iind]că nu vroi să fiu răspunzător de lucru pe care nu l-am primit”. Ea una, eu alta și cearta s-a iscat de-a binelea. Eu violent și nesocotit, ea violentă și nesocotită, am dus lucrurile până la ultimul hotar. La urmă a intrat în vorbă și maica Evghenia și înțelesul cuvintelor lor a fost să mă retrag. Ce noapte am petrecut, numai D[umne]zeu o poate spune.

                Acum, de câteva zile, [Eugenia] stă lungită mereu pe pat din pricina unei bube care o necăjește. Mă așez lângă dânsa pe marginea patului, mă uit în ochii ei și nu mai găsesc nimic de spus. Chiar dacă o sărut, sărutul e mașinal, nu mai găsesc într-însul decât foarte puțin din plăcerea de altă dată. Uneori îmi face impresia că mă aflu lângă o prietenă, iar nu lângă o logodnică. De altminteri și certurile cu d-na Vârgolici, din pricina banilor, au răcit mult lucrurile și mă fac de multe ori să oftez după timpul când muream de dorința s-o îmbrățișez o dată măcar. Cum aș putea readuce lucrurile la frumusețea de odinioară! Iar iubire nu pot spune că nu există. Iată o probă: D-rul Negel[214] spunea azi lui Culianu că arhiereul Răileanu a murit de antrax. Și fiindcă nu știam ce este antrax, l-am întrebat pe dânsul. Când mi-a răspuns că este o bubă care crește și infectează sângele, gândul meu tot era la Eugenița. „Doamne, te rog D[oam]ne, nu mă lăsa, nu mă izbi așa de rău”. Și în mintea mea mi-o vedeam chiar dispărută și eu rămas singur tot logodnic. Nimic din ceea ce au mai vorbit n-am mai înțeles.

 

 

                1899 mai 18

                Iași. Marți

 

                Sâmbătă și duminică am trecut niște zile mai rău decât totdeauna. M-am dus pe la 5 1/2 seara la dânșii. Fata culcată pe pat era dispusă bine și maica Evghenia de asemeni, d-na Vârg[olici] însă era mâniată pe îndesate. Când m-am dus la masă îmi venea să rămâi cu fata, căci poftă de mâncare n-aveam; într-adevăr că n-am mâncat nimic. După masă, împreună cu d-na Vârg[olici] ne-am strâns lângă patul fetiței și am vorbit despre viitor. Se mai îmbunase și d-na V., ba într-un rând ne-a asigurat că pe Dudușor îl trimite cu maica Evghenia la Văratec, iar dânsa singură rămâne cu noi. Așa de mare bucurie am avut încât, fără să știu ce fac, am luat-o de mână și am strâns-o.

                Până aici toate bune, însă era atmosfera încărcată și trebuia să izbucnească. D-na Vârg[olici] era furioasă fiindcă-și reamintise de faptul contractului ce avea să se facă a doua zi, furioasă de contrazicerile mele de mai-nainte și de surda opoziție a Eugeniței, furioasă mai cu seamă din pricina temperamentului ei nenorocit și nesigur, nehotărât. Eu eram contrariat de atâta sâcâire și mai ales de nepăsarea fetei care îmi spusese gândul de a amâna nunta până la toamnă, din pricină că este obosită și slabă; contrariat de veșnica înțepătură a d-nei Vârg[olici] și mânat de neliniștea mea sufletească. Între noi, Eugenița era aproape dusă cu gândul în altă parte, iar maica Evghenia stând tăcută și absorbită în iubirea pentru fată. Aceștia oamenii și dispoziția lor. Semnul certei l-a dat d-na V. „De multe ori mă gândesc că mare răspundere a lăsat pe capul meu Ștefan murind; acum văd eu câte stau atârnate de mine și cât de greu este să hotărăsc. Uneori parcă doresc să văd pe Ștefan înviind și să-l rog să-mi spuie cum să fac ca să fie mai bine; ș-apoi iar să intre în groapă”. „Ei, ce o să-ți spuie altceva să faci decât ce ai făcut? Nu cumva ți se pare că ai făcut rău?” „Mare răspundere am pe capul meu, ce n-aș da să mă sfătuiască Ștefan!” Și iar frazele de mai sus. Am strâns mâna Eugeniței pe care o țineam în mâna mea, în semn că am înțeles sensul cuvintelor d-nei V., și ea în loc să răspundă ca alte dăți a rămas nemișcată. „Așa e mamă, mare răspundere ai d-ta!” Să mă fi lovit cu o palmă, n-ar fi fost mai dureros p[entru] sufletul meu decât cuvintele ei. „Așa este, d-nă V. mare răspundere ai d-ta” am reluat și eu, dar cu toată stăpânirea de mine însumi simțeam că-mi furnică sângele și mă mănâncă limba.

                Apoi gradat mă mâniam, și cu mânierea mea gesturile mâinilor erau mai repezi și glasul mai profund și cuvintele mai sacadate și rare. „D-ră, mă simt dator să-ți reamintesc că pasul pe care noi îl facem acum este hotărâtor p[entru] noi; să nu-l faci greșit sau cu inima îndoită, pentru că îl faci pentru viața întreagă. O dată prinsă de mine vei fi fericită, dacă vei găsi ce vrei la mine, nefericită dacă te-a înșelat în așteptări. Uite, mai e timp de răzgândire și dă-ți hotărâtor cuvântul”. „Da, răzgândește-te bine – a reluat d-na V. –, că de greșești vei fi nenorocită pentru toată viața”. Dar cugetul meu se întuneca mereu, liniștea mea tot mai mult se risipea și pierdeam siguranța gândurilor și precizia cuvintelor. Cu vremea am ajuns să văd pe d-na V. roșită și cu ochii întunecați, privind mâniată când spre mine, când spre Eugenița. La o întâmpinare a mea, „că trebuiați să vă gândiți de mai-nainte dacă sunt o partidă bună p[entru] Eugenița și s-aveți încredere în mine”, parcă văd pe d-na V. sărind cu glasul răstit: „Eu, d-le A., n-am încredere deloc în d-ta, parcă inima îmi spune că nu trebuie să las pe Eugenița să facă pasul cel din urmă”. Aceste cuvinte așa de tare m-au izbit încât mi-am pierdut răbdarea toată și sărind de pe pat, cu glasul înecat: „Așa, nu ai încredere în mine, nu ai încredere în mine, atunci poftim”, și scoțând inelul din deget, l-am trântit în poalele ei. Cu pași rari și mari, am început să umblu prin casă și să vorbesc bune și rele. „M-am săturat de atâtea bănuieli și vorbe: ce, parcă sunt robul d-v.! Vin de acasă întotdeauna cu inima frântă și nemulțumit, parcă nu vin la logodnica mea, parcă vin între dușmani. Ce am făcut eu, cu ce sunt vinovat de mă chinuiți fără milă de atâta timp? Eu vin cuminte, vin vesel, vorbesc întotdeauna cum mi se pare că-ți place d-tale, mă supun fără murmure la capriciile d-tale, și cu toate astea niciodată un cuvânt bun, o privire prietenoasă din parte-ți, parcă ți-aș fi furat moșiile. Nu, și nu, sunt hotărât de astă dată să nu mă mai întorc, să nu mai iau inelul, întâmplă-se orice s-ar întâmpla; măcar să știu că mor. Nu iau inelul îndărăt până nu mi-o spune fata că are încredere în mine. Să se sfârșească odată. În aceste câteva săptămâni am fost mai necăjit decât în ultimii 10 ani. Cap sec ce am fost! Să mă iau după cuvântul unor femei și să vin aici. Eu sunt de vină, nu d-voastră! Că trebuia, când am văzut lucrurile cu Bejan, să mă retrag, să întorc spatele și să mă duc! N-am făcut și acum sufăr, fiindcă mi-a fost copilul drag și-l iubesc”.

                Ce-oi mai fi spus nu știu, căci a venit Catinca, a adus trăsura și am plecat. La ducă, d-na V. mi-a întins inelul să-l iau și eu am avut cruzimea să-l resping și să-l las locului. Am sărutat mâna la toți, fata mai ales avea mâna asudată și tremura, și la plecare mi-a strâns mâna. Când m-am suit în trăsură parcă eram beat și nu sufeream. Pe urmă însă m-a apucat așa părere de rău de ceea ce făcusem încât nemaiputând suferi să stau în casă am plecat spre Copou. Pe drum am întâlnit pe Negulescu și întinzându-i mâinile amândouă i-am spus: „am rupt, na, vezi, nu mai am inelul”. Și am pornit în sus la deal, iar în urechi îmi sunau cuvintele lui: „Dar de ce, cum?”

 

 

                1899 mai 18

                Iași, seara

 

                Am dormit și n-am dormit; de dimineață, fără să știu ce mă aștepta, am stat trântit în pat și am cugetat, și am cugetat în toate chipurile. Vroiam să-i trimit într-un rând flori prin Zamfira și să-i spun că sunt bolnav; vroiam să mă duc chiar eu de dimineață acolo și totuși am rămas în casă. La dejun am întors lucrul pe toate fețele cu Negulescu împreună și hotărârea cea mai bună a fost să mă duc singur la d-na Vârgolici, să întreb pe fată de are încredere în mine și să-mi reiau inelul sau să mă duc la Culianu și să-l pun în curent cu lucrurile.

                În salonaș, pe la 2, mă așteptau Culianu și Buțureanu. I-am salutat, eram cu pălăria în mână, și am rămas tăcut, surprins de tăcerea lor absolută. În salonaș era cam întuneric și fiindcă ei erau cu fața spre mine și spatele spre fereastră, vedeam ochii lor întunecați și mânioși aproape. „Dv. știți ce s-a întâmplat”, am zis eu. „Da, știm tot, s-a stricat logodna, îmi pare rău”, a răspuns Culianu; iar celălalt a adăugat: „este o nenorocire dar ce vrei, este nepotrivire de caractere. Ești prea iute, fata zice că ești violent”. „Violent eu, d-le Cul[ianu], violent eu, d-le Buț[ureanu]? Crezi d-ta că pot fi eu violent, eu, un om măsurat și blând, care n-am făcut niciodată un lucru nechibzuit? Violent eu? Știu eu de unde a pornit cuvântul, de la d-na Vârgolici; și asta fiindcă n-am vroit să subscriu la tot ce dorea dânsa cu suma de 18000 lei. Că mai bine nu era. Asta este pricina situației mele. D-na Vârg[olici] nu mai vroiește să se facă nunta, pentru că nu mai este în interesul ei acest lucru. Auzi, să stai în casă pe degeaba, să te bucuri de veniturile fetei și să te pomenești pe urmă înlăturat din casă, de la împărtășirea veniturilor”. „Nu mai este potrivire de caractere, d-le A., între d-ta și fată, ce tot spui d-ta?” Am văzut că de această parte nu era nimic de făcut, am rămas un moment în chibzuială cu mine însumi, mi-am trântit pălăria pe un scaun și eu pe un altul și înțelegând îngrozit nenorocirea situației mele, parcă vorbind cu mine: „Sunt violent! Dar am spus eu un cuvânt, am făcut eu fetei vreo necuviință?” Tocmai atunci vine și d-na Vârg[olici]; îi sărut mâna și urmez mai departe pe tema începută. Dar d-na aprinsă la față și mânioasă la ochi aproape nu mă lăsa să vorbesc. „M-ai trimis cu dispreț la gardistul de la poartă, m-ai insultat în toate chipurile”. Și de aci înainte discuția a început între noi cu adevărată dușmănie. Văzând însă că nu se poate nimic dobândi nici de la mila lui Culianu, nici de la judecata lui Buț[ureanu], nici de la răutatea d-nei Vârg[olici], atunci ca la ancora mea de scăpare m-am rugat de ei să-mi dea voie să conving pe fată de sentimentele și de iubirea mea. S-a opus Vârg[olici], dar fără s-ascult am intrat, trecând prin salon, în iatac. Aci era fata, maica Evghenia și d-na Buțureanu. Am sărutat mâna Eugeniței, apoi celorlalte persoane și am rămas tăcut în loc și parcă așteptam ceva, vreo inspirație D[umne]zeiască. În ac[est] timp intră după mine și cei din salonaș și toți în picioare în jurul mesei, pe când eu mă așezam mașinal pe scaun, așteptau să mă vadă ce spui.

                Eugenița stătea rezemată cu mâinile de spatele unui scaun și se uita țintă în ochii mei adăstând cu hotărâre cuvântul meu. „Eugenie, am auzit cuvântul tău, este dureros pentru mine; decât am o singură dorință să-ți cer: te rog, nu da o hotărâre așa de grea pentru mine acum; mai lasă să treacă măcar două trei zile, să fii mai liniștită și să-ți dai cuvântul nu după o supraexcitare ca ac[easta], după o noapte nedormită și după slăbiciunea bolii tale. Te rog, amână judecata ta, căci poate să fie acum dată în momente de excitare, anormale”. „Ba, nu e deloc anormală judecata mea acum, d-le Ant[onescu], îmi dau seama bine de tot ceea ce fac: nu mai vroi cu nici un preț să fac cu d-ta căsătoria; am rupt, și am rupt pentru totdeauna”. În cuvintele ei, în glasul ei, în privirea ei era atâta hotărâre că m-a izbit spusa ei ca un vânt de iarnă în față. „Și pentru ce, mon ami, toată ruptoarea aceasta? Pentru că sunt violent. Sunt eu violent? Eu, omul cel mai blând, cel mai cumpătat și la gesturi și la cuvinte, eu să fiu violent! Ți-am spus eu vreun cuvânt care să te mâhnească, sau să te supere? Nu”. „Te-ai purtat rău cu mama, ai necăjit-o acum și mai-nainte. Și dacă acum te porți d-ta așa, când atârni de mama, dar ce are să fie când om rămânea singuri și eu oi intra în stăpânirea d-tale?” „M-am purtat rău cu mamaia. Mă rog, ce înseamnă «m-am purtat rău cu mamaia?» Și am fost violent cu dânsa? Ce înseamnă violent. Am spus eu vreun cuvânt rău? Nu. I-am făcut vreo necuviință? Nu. M-am purtat nerespectuos cu dânsa? Nu. Apoi atunci, dacă n-am fost violent în vorbă, n-am fost violent în gesturi, n-am fost violent în fapte, atunci cum rămâne cu caracterul meu?” „Dar când ai aruncat veriga pe masă, în fața mamaii, asta nu este un act de om violent? Se poate să fie un om mai nesocotit decât d-ta, care arunci inelul și pleci? Dar mie mi-ar fi fost milă de d-ta, să fac ceea ce ai făcut. Nu. Nu mai fac legătura cu d-ta, pe nimic în lume. D-ta du-te într-o parte, eu în alta și să rămânem tot cunoscuți”. Ce convingere era în cuvintele ei! „Mon amie, Eugenie, ascultă-mă; nu sunt așa de rău pe cât par acum, eu sunt mai bun, dar împrejurările mă fac să par altfel decât cum sunt în realitate. Zici că am aruncat veriga pe masă; n-am aruncat-o. Am pus-o pe masă și am spus: «Tu n-ai încredere în mine, foarte bine, poftim inelul»; eu nu pot să-l port dacă n-ai încredere. Ține-l și mi-l dă, și eu îl voi relua, când vei avea încredere în mine; căci, firește, eu nu pot duce la altar pe logodnica mea și nu pot lega viața mea întreagă de dânsa până ce nu oi ști că are încredere în mine. Ai încredere în mine și mă chemi, vin, n-ai încredere în mine și mă gonești, bine, mă duc. Voi veni la cuvântul tău și voi pleca atunci când îmi vei porunci. Altă poruncă decât a ta, Eugenie, nu cunosc. Și crede-mă, îți vorbesc din suflet”.

                Aici s-a băgat în vorbă Culianu: „Ce încredere mai mare vroiai d-ta decât cea pe care ți-a dat-o când ți-a zis că vrea să te ia de soț?” „Nu, ai azvârlit inelul, când erai furios. Când ți-a spus mamaia să iei veriga de pe masă, nici măcar nu te-ai uitat la dânsa. Asta nu este violență? Ești rău, mie mi-e frică acum de d-ta; nu mai pot să mă încred în d-ta, căci faci cu mama acum așa, cu mine ai să faci mai rău; poate să mă și bați, precum ai bătut birjarul cela când cu cearta la teatru”. „Am bătut birjarul; acolo au fost alte împrejurări. Singura vină ar fi că e nepotrivire de caracter. Păi, te întreb încă o dată: ți-am spus eu, în tot timpul ac[esta] de câteva luni, de când suntem împreună, un cuvânt măcar neplăcut? Nu. Dacă m-am certat cu d-na Vârg[olici], atunci ac[easta] ar însemna cel mult o nepotrivire de caracter între mine și dânsa, iar nu între mine și tine”. „Dar când am fost invitată la teatru de d-na Culianu, n-ai fost în contra mea, toată pornirea d-tale? Pentru ce nu m-ai lăsat să merg? P[entru] ce te-ai mâniat? Fiindcă ești iute și gelos”. „Gelos, iaca vorbă”. Și nu știam ce să răspund. Parcă se făcuse vid în capul meu, mă uitam la dânsa, m-am uitat la toți din jurul meu și mă miram aiurit că mă aflu între dânșii și vorbesc. Mi se uscase limba și se încleiase cuvintele, parcă nu puteam să pronunț.

                În timpul când îmi turnam apă în pahar, Eugenița s-a dus să șadă pe sofa alături de maica Evghenia și d-na Buțur[eanu]. În ac[eastă] direcție, pe tema că nu sunt violent, nu mai puteam baza nimic; trebuiam să schimb. „Fiecare om, mon amie, are cusururile și calitățile sale, nimeni nu este perfect; trebuie să mă primești așa cum sunt. Dar nu sunt violent. Și nici nu vroi să trec că sunt violent. Cel mult a fost o greșeală din partea mea. Și pentru o greșeală să plătesc atât de scump. Dar e în contra judecății sănătoase osânda aceasta. Pentru un fleac, pentru un nimic, să pierd tot ce am mai scump în lume!” „Dar nu e un fleac, ac[easta] denotă un caracter imposibil” a răspuns dânsa cu răceală. De aci înainte simțeam că se răcește împrejurul meu atmosfera: Culianu și Buțureanu mă întrerupeau mereu, d-na Vârgolici începuse să fie agresivă și rea, mă izbea cu cuvinte grele, maica Evghenia era cu dânsa, iar Eugenița mânată și ațâțată de ele, mă lovea mai tare și fără milă. Între mine și lumea dimprejurul meu nu mai era nici o legătură de dragoste, era un dușman neîmpăcat pentru toți și eram singur fără nici un sprijin, lăsat în voia soartei. Acum mi s-a cerut stăpânirea de mine cea mai absolută și acum trebuia  să împlinesc cerințele cele mai grele, din care avea să iasă fericirea sau nefericirea mea, de le înlăturam cu bine. Trebuiam mai întâi să arăt că nu sunt violent, trebuiam să înduplec pe Eugenița, dar ac[eastă] înduplecare s-o fac fără a-i jigni amorul ei propriu, nici a o umili, trebuiam în argumentarea mea să nu o zdrobesc, să se vadă mai slabă decât mine, când toți ascultau vorbirea noastră, pe de altă parte nu trebuiam să mă las nici eu umilit, fără demnitate și fără ambiție, nici să se vadă că fac lucruri nechibzuite, trebuiam să liniștesc furia d-nei Vârgolici, arătând-o totuși pe cât este de nedreaptă cu mine, în fine se cerea să fiu cuminte.

                Am vorbit rar, am vorbit cu măsură, n-am ridicat vocea, nici nu m-am arătat deznădăjduit, deși în fața răcelii lui Culianu și Buțureanu de care vorbirea mea se izbea ca de un perete de piatră, simțeam mai mult decât oricând mizeria și neputința mea. Nici un avânt oratoric, nici un suflu, ca să răpesc pe judecătorii mei din lumea lor în a mea, n-am căutat să dau vorbirii mele; n-am vroit să-i înșel cu cuvinte, ci rece, sobru și logic m-am apărat pe cât mi s-a părut mai bine. Și totuși n-am izbutit nimic. Atunci am alergat la motive sufletești, lăsând pe cele logice de o parte. „Am greșit, o greșeală face orice om, și cer să mă ierți de data asta și-ți făgăduiesc pe ce am mai scump în lume că mă voi purta bine și tu vei fi fericită cu mine. Îți jur că mă voi purta bine, ascultă-mă că sunt și cinstit și bun; nu sunt rău. Pune-mă la încercare, o lună, două, trei, un an de vroiești și vei vedea că ți-ai făcut idee greșită de mine. Ce pierzi tu? Tu nu pierzi nimic făcând experiența aceasta, poate să câștigi, dar eu altfel pierd tot, căci să nu uiți că eu îmi joc viața în afacerea asta”. Începuse să lăcrămeze ochii ei și mă asculta mai liniștită, dar gândul ei era: „Poți fi acum două trei luni și un an cuminte, fiindcă ai să te ții, dar eu nu mai am încredere, mi-e frică, na, mi-e frică să mai trăiesc cu d-ta”. Era osânda neînlăturată ac[eastă] hotărâre. La auzirea ac[estor] spuse m-a trecut nădușeala pe frunte, mai ales că Buțur[eanu] spunea: „După ac[easta] nici nu mai trebuie nimic încercat; ar fi din partea noastră o lașitate de am mai lăsa pe fată să revie”.

                Toată lumea a părăsit iatacul, afară de Culianu și Buțureanu care, apropiindu-se de mine, mă sfătuiau să mă retrag căci nici p[entru] mine nu este un bun să iau o fată care nu se încrede în mine. În fața imposibilului nu mai era nimic de încercat. M-am dus în salonaș, unde erau femeile toate, și acolo am vrut să-mi iau ziua bună; dar deznădăjduit, gândindu-mă că pentru ultima oară mai calc în ac[eastă] casă, unde simțisem altă dată atâta fericire și bucurie, m-am rezemat cu coatele de pian și fără să știu ce zic, aproape plângător, m-am întors către Buțureanu: „D-le B., ești mai în vârstă decât mine, ai experiență mai multă decât mine, învață-mă ce să fac!” „Eu zic să te duci acasă și să lași să treacă timpul”. „Să mă duc acasă! Și acasă ce să fac? Ce voință implacabilă, Doamne, la dânsa!” Atunci am văzut-o că pleacă din odaie plângând de-a binelea și după puțin a venit maica Evghenia să cheme pe Culianu: „D-le Cul[ianu], vino te rog, te cheamă Eugenița”

                Ce-or fi vorbit, nu știu; destul că s-a reîntors Culianu și spunea îngrijit că fata plânge și este disperată. Mai pe urmă a venit și d-na Vârg[olici], îndemnându-mă să plec, că nu mai este de stat, că fata este distrusă și plânge. „M-a luat în brațe plângând și mi-a strigat: dă-mi mamă ceva să mor, să scăp; ori învață-mă ce să fac, sfătuiește-mă mamaio dragă”. Era criza așteptată, era semnul dragostei ce tot mai îmi purta fata. Atunci am spus tutorelui că mă duc să-mi iau ziua bună și fără să aștept răspunsul lui am pornit-o spre sufragerie, unde era și fata. Am găsit-o întinsă pe canapea și cu capul rezemat pe sulul de la perete. „Eugenie, am venit să-mi iau ziua bună, mă duc și desigur nu mă mai întorc în casă. Am să te rog un lucru însă: tot ceea ce ai primit de la mine, păstrează-le ca amintire, nu le sparge, nu le strica, nu le arunca, eu în orice caz nu le mai primesc. Prin ac[easta] te rog să-mi lași atâta măcar, să păstrez suvenir darurile tale. Nu-mi purta mânie, mon amie, că sufăr destul și atât; eu ție nu-ți port”. Mi-a făgăduit că-mi păstrează lucrurile și am plecat. Însă în salon m-am răzgândit și am luat-o în iatac, unde era maica Evghenia. Aici am reînceput ruga mea, mai ales că Eugenița stătea culcată în pat. „Iartă-mă de tot ceea ce am făcut și-ți jur pe sufletul meu că am să mă port bine cu tine în toată viața mea. Nu-ți ajunge umilirea la care m-ai adus? N-am fost destul de înjosit? Ce pedeapsă mai vrei?” Începuse să-i lăcrămeze ochii și de temere să nu plângă a plecat. Rămas singur cu maica Evghenia m-am apropiat de dânsa și aproape plângând: „Bine maică Evghenio, crezi d-ta că sunt eu un om rău și că nu pot să fac fericită pe Eugenița? Te rog, zi-i d-ta un cuvânt, că mă iartă”. „Bine omule, p[entru] ce ai făcut ceea ce ai făcut?” „De, p[entru] ce? Crezi că știu?” „Dracul te-a pus?” „De, maică Evghenio, se vede că dracul”. La urmă a venit Eugenița și-mi spune: „Ce faci, de ce nu dai drumul trăsurii? Așteaptă degeaba. Dă-i drumul și mai rămâi”. Și fiindcă nu știam cât să plătesc, mi-a pus dânsa singură mâna în portofel, a luat 5 lei și i-a dat birjarului. La vreo câteva minute, cu glasul cel mai dulce al ei, mi-a spus: „vino joi și-ți dau rezultatul”.

                Se liniștise lucrul și deci nu mai aveam la ce să rămân. Când peste un ceas am plecat pe jos la Copou, în dreptul Cazarmei „Cuza” văd două dame, una în negru și alta cu bluză colorată roze, că-mi fac semn: era d-na și d-ra Vârgolici în trăsură. S-au oprit și luându-mă în trăsură Eugenița mi-a spus: „te-am iertat”.

 

 

                1899 mai 19

                Iași, seara

 

                Am întâlnit pe d-na Văleanu la Copou și la salutul meu a răspuns printr-un compliment – surâs. S-a oprit din drum și chip[urile] ca să mă felicite, mi-a spus o mulțime de lucruri la care am răspuns în felul meu surâzând oficial sau zicând din când în când „merçi” și „da”. Ceea ce m-a izbit mult a fost vorba ei intenționată, mai exact cu multe înțelesuri. Iată câteva crâmpeie: „Și-ți place fata pe care o iei d-le A.?” „De ce nu mi-ar place, doamnă? Nu este frumoasă, nu este cuminte, nu este aleasă ca fire și ca inteligență?” „Da, da, decât d-ta parcă anul trecut erai cu gândul și cu mintea în altă parte?” „Așa se schimbă omul”, am răspuns eu și cătam să sfârșesc vorba mai repede. Dar din toate încercările mele de a da convorbirii altă direcție n-a fost cu putință s-o schimb și nevoit am fost să ascult cum „am făcut greșeli de colegian”, cum n-am știut să mă folosesc de situația mea, „că fata ținea foarte mult la mine și m-ar fi luat cu amândouă mâinile, numai să fi arătat adevărata dragoste pe care o cerea ea” și multe și multe altele. Eu i-am tăiat cuvântul și aproape brutal i-am răspuns: „omul este ceea ce este și nu se poate schimba, și ceea ce face el este rezultatul caracterului sau educațiunii sale și mediului în care a trăit”, că în fine sunt fatalist și cred ca orientalii, că trebuie să se întâmple lucrul stabilit, și „ceea ce ți-e scris în frunte-i pus”. Și m-am despărțit de dânsa, cugetând la grozava transformare în sufletul meu, eu cel ce muream după un cuvânt al ei altă dată, acum să caut cât mai repede să scap. În mintea mea comparam pe cele două ființe, Victorina și Eugenia, și cu cât le alăturam mai tare, cu atâta reieșea frumusețea morală și fizică a uneia față de sluțenia celeilalte.

 

 

                1899 iunie 19

                Iași. Sâmbătă

 

                La 10 iunie, joi, am fost împreună cu d-na și d-ra Vârgolici și cu papa Culianu la Tribunal, secția lui Cernătescu, pentru iscălirea și legalizarea actului dotal. Înaintea noastră Cernătescu, președintele, a respins un act de cumpărare, ca nefiind legalmente făcut, iar pe alții i-a bruscat. Se vedea clar că este întărâtat contra tuturor, poate și a lui însuși. La o întâmpinare a d-nei Vârgolici, a răspuns, încrețind din sprâncene, „voi suna clopoțelul și atunci ce faci d-ta, doamnă, nu e așa că o să fii silită să părăsești sala?” Ea însă n-a înțeles nimic, a vorbit mai departe tare, cu rost și fără rost, până ce ne-a venit și nouă rândul. Am iscălit în trei părți diferite, cu Culianu și cu Eugenița; și formalitatea fiind împlinită am plecat, precum venisem. Nimic izbitor, acte, acte și iarăși acte. În toată tristețea și urâtul acestora, singură Eugenița rămâne adorabilă, ea este și gândul meu dintâi și gândul meu de pe urmă; bucuria de-mi vine de la dânsa îmi vine, și fericirea tot d-acolo, ca și nefericirea. Nimic nu poate fi mai dulce, mai nespus de dulce decât când se reazămă dânsa pe umărul meu. Îmi pare că se lipește de trupul meu și că sufletul meu încetează de a mai fi în trupul meu; parcă mă simt și cu gândul și cu trupul una cu dânsa. Ce are să fie când voi fi numai cu dânsa!

 

 

                1899 iunie 21

                Luni, Iași

 

                Negulescul meu este pe transformare și asist la schimbarea lui sufletească. Din firea lui și poate din pricina felului său de trai era înclinat spre tristețe; de câte ori l-am văzut singur și mâhnit! Doar el mi-a spus comparația, vorbind de oboseala care-i apasă sufletul și cugetul, cu calul căzut pe o parte, după ce s-a bolnăvit de multă muncă. Stă trântit în țărână, până vine cineva și-i mai trage cu piciorul în burtă, și atunci încearcă să se scoale, dar cade împleticindu-se pe picioare pe cealaltă parte.

                Îmi aduc aminte că la cuvintele lui, că „viața nu mai are pentru dânsul nici un interes”, că „nu vede la ce mai este de folos pe pământ” și „pentru dânsul bucuria este numai un cuvânt”, i-am răspuns prin cunoscutul sfat, „însoară-te și viața se va schimba pentru tine”. Și pare că vrea să urmeze sfatul meu. Acum un an (1898) el a făcut la Abbazia cunoștință unei d-re, numită Mariette Dabija, care se vede că l-a plăcut mult. Mătușa fetei, d-na Cozadini, a încercat o vreme toate mijloacele ca să convingă pe Negulescu spre mariaj cu Mariette. Neg[ulescu] s-a opus din răsputeri, deși în ac[eastă] direcție l-a împins d-na Maiorescu. Motivul puternic însă era pentru dânsul faptul că fata avea o mamă care este nebună. Lucrurile au rămas aici, până când la Crăciun eu ducându-mă la Maiorescu, între altele am vorbit cu dânsul și asupra stării sufletești a lui Negulescu. „Dar pentru ce nu se însoară și el” m-a întrebat M.? „Apoi Negulescu este prea greoi de urnit din loc. Închipuiți-vă că înlătură o partidă minunată pentru dânsul, numai pe motivul unei bănuite puteri de acțiune a eredității!” „Așa, de ne-om lua toți după descendenți și ascendenți, atunci nimeni nu s-ar mai însura pe pământ” a răspuns M.

                Anul acesta Negulescu a căzut într-o tristețe și mai mare. Fiindcă în gândul meu căsătoria este un act de curată dibuire pe întuneric și că nimic nu poți cunoaște din sufletul unei ființe cu care trăiești de puțin timp împreună, și că tot ceea ce se întâmplă omului este un rezultat al întâmplării care stăpânește pe om, în afară de voința sa și de întocmirile sale, atunci mi-am zis să-l mân spre însurătoare. Și conform acestui cuget, am început să-l combat mereu pe tema eredității și rezultatelor acesteia. „Ereditatea încă nu a fost dovedită științificește – i-am spus eu – și tu îți întemeiezi dezvoltarea fericirii tale pe o ipoteză științifică încă nu probată”. Și tot în chipul acesta am urmat mai departe. La urmă lucrurile au luat o față nouă: am întrebat pe dr.Riegler și el mi-a spus următoarele: fata este sănătoasă, iar mama ei, Dabijoaica, dacă este nebună, ac[easta] provine din faptul că a avut o naștere grea, cea din urmă. Fata a fost prin urmare născută înainte de această neregulă nervoasă a nebuniei. Pe de altă parte fata, în afară că este foarte frumoasă și cuminte, este bogată: are o moșie Davideni, care aduce un venit de 18000 lei pe an și este proprietatea ei particulară. De când i-am spus aceste lucruri lui Negulescu, se observă la dânsul o liniște dulce, care-i dă vorbii sale și mersului său o altă înfățișare decât aceea avută până acum. Mi-a spus că la 26 iunie este hotărât să se ducă la Climești și să vorbească cu Cozadinoaia în acest sens și prin urmare să se logodească chiar. Noroc să-i dea D[umne]zeu!

 

 

 

                1908 ianuarie 19

 

                Reiau însemnările întrerupte câțiva ani. Evenimente însemnate sunt pe cale de a se desfășura și e nevoie în învălmășeala în care suntem să găsesc o lumină, o călăuză.

                Se știe, partidul conservator sub imboldul împrejurărilor din primăvara lui 1907 se întregise cu toate elementele sale: junimiste, cantacuziniste și takiste. Toți conservatorii recunoscuseră șefia lui Carp, fie în mod sincer de unii, fie cu rezerve mentale de alții. Totuși în multe părți această fuziune, mai cu seamă în provincie, era considerată ca imposibil să dureze. Erau vrăjmășii adânci, care nu puteau fi împăcate. Se spera totuși că vremea le va alina pe toate și că fuziunea cea adevărată și sinceră se va efectua. Din întreaga țară însă la Iași a fost cu neputință să se rotunjească asperitățile și să se împlinească, fie chiar pentru ochii lumii, actul fuziunii. Junimiștii, cu toată intervenția hotărâtă a lui Carp, n-au vroit să mergă la întrunirea unde avea să fie proclamat de președinte al clubului Carp și ca vicepreședinți Bădărău și Greceanu. Dar după vacanța cea mare și în urma unor intervenții de la centru, actul fuziunii era pe cale de a se efectua.

                Dar aici începe tragicomedia.

                Takiștii prin firea lucrurilor se simțeau stânjeniți în actele lor; erau pe de altă parte convinși că la venirea lui Carp la guvern, elementele takiste vor fi lăsate în penumbră, dacă nu înlăturate cu totul. Procedeele lor, spiritul lor și incapacitatea lor îi împiedicau să fie elemente cu adevărat conservatoare, în orice caz, în sensul vederilor lui Carp. Înțelegând că venirea la putere a lui Carp va însemna moartea lor politică, au început să lucreze pe sub ascuns în sensul formării unei subgrupe conservatoare, care să aibă de șef real, dacă nu nominal, pe Take Ionescu. Pretutindeni, în ziarele lor, în întrunirile plenare conservatoare, takiștii se multiplicau în sensul ideii că Take va fi șeful de mâine al conservatorilor. „Partidul conservator cu ideile sale despre menținerea marilor proprietari, cu păstrarea unui program politic cu desăvârșire conservator, nu mai poate fi menținut. Trebuiește un suflu democratic, care să învieze partidul; trebuiește să ne plecăm urechea către mase și să împăcăm nevoile și dorințele sale, dacă nu aspirațiile sale; altminteri partidul conservator va fi menit să piară”. Aceste vederi le înfățișau mai cu seamă în gazetele lor, unde takiștii se făleau cu democratismul lor sincer. În Cameră, Take Ionescu căta să ducă la ruptura acordului cu liberalii în chestiunea izlazurilor, tocmai pentru ca să iasă mai în relief ideea că conservatorii sunt contra țărănimii și deci să facă partidul impopular. Firește, Take își pregătea pe nesimțite ieșirea din partid pe motivul că atmosfera în partidul conservator este înăbușitoare și neprielnică spiritului democratic. N-avea deci decât să ridice glasul, să arate lumii retrogradismul conservator, să izbească ușile plecând și iată ruptura făcută cu toate atuurile pentru Take. Jocul acesta l-a înțeles și Carp și cei dimprejurul lui. Și pe când Take era în străinătate, au hotărât să împingă lucrurile la ruptoare. S-a convocat clubul din București și aici, cu toată opunerea lui Barbu Păltineanu, s-a alcătuit un nou comitet, unde elementele junimisto-cantacuziniste formau o majoritate hotărâtoare.

                Am fost la Maiorescu și iată în câteva cuvinte cum mi-a spus că s-au petrecut lucrurile. Take a telegrafiat să s-amâne convocarea făcută. Carp n-a vroit. Venind în țară, Take a cerut și obținut o întrevedere de la Carp. S-a discutat o oră și jumătate situația. Tema era următoarea: „Șefule, m-ai desconsiderat, m-ai umilit, m-ai redus și aceasta pe nedrept, căci împrejurul meu sunt o sumă de prieteni politici, care dau o bază largă partidului conservator. Sunt tratat mai rău decât cel din urmă conservator”. Carp: „înțeleg situația d-tale, însă mie nu-mi convine, ca șeful partidului conservator, să se alcătuiască clientele de persoane împrejurul unui om. Partidul conservator nu poate recunoaște personalități oricât de talentate și active ar fi, dacă aceste personalități se călăuzesc de interesele lor personale și în dauna intereselor de partid. Eu înțeleg un partid o alcătuire de oameni care au un ideal comun, un program comun și încearcă să împlinească anume interese generale de partid și de țară. Cât timp eu voi fi șeful partidului conservator nu voi îngădui nimănui să lucreze altfel. Sau te supune acestui fel de vedere, sau ieși din partid. Eu cu d-ta nu pot lucra, cel puțin cât urmărești interesele tale proprii”.

                Take cerând un timp de reflectare, Carp i-a acordat trei zile. A doua zi însă în „Roumanie” și în „Ordinea”, ziare takiste, apare un articol unde se vorbea despre o nouă întocmire a partidului conservator, cu un program politic hotărât democratic și progresist și unde șef avea să fie Take Ionescu. Carp față cu acest articol îi trimite lui Take o scrisoare în care se spunea următoarele: „Citesc în «Roumanie» articolul cu privire la democratizarea conservatorilor. E întrebarea, d-ta l-ai scris acel articol, d-ta l-ai inspirat, sau a apărut fără știrea d-tale? Să-mi răspunzi îndată, da sau nu?” Take îl cheamă la telefon pe Carp: „Aș dori, șefule, să discut această chestiune ceva mai pe larg cu d-ta. Poate ieși din răspuns urmări prea grave pentru partid. Te rog acordă-mi o oră, când vei vroi”. „Răspunde, acum imediat, da sau nu, dacă d-ta ai scris sau inspirat articolul în chestie”. „Eu l-am scris șefule, însă acordă-mi o oră ca să mă lămuresc asupra acestui punct”. „Nu mai am nimic de discutat cu d-ta, nu mai poate fi nici o înțelegere comună, nici o conlucrare împreună. Deci ia-ți cărarea d-tale, eu o mențin pe a mea și te socot pe d-ta ieșit din rândurile partidului conservator”. Așadar, izgonirea lui Take din partid a fost făcută de Carp și după cât se pare în momentul cel mai nefavorabil pentru Take[215].

                Cum se privește lucrul acesta la Palat însă? Răspunsul este cu atât mai palpitant cu cât convingerea generală este că ruptura dintre conservatori este opera lui Carol Vodă. Ideea regelui este: cu cât partidele politice în Țara Românească vor fi mai slabe, cu atât puterea regală se va înălța și întări mai mult. Carp în fruntea unui partid conservator bine organizat și numeros va fi o piedică pentru stabilirea coroanei pe temelii solide; deci Regalitatea va sta suspendată în văzduh fără rădăcini în țară.

                Ei bine, Carp a fost la Rege. Impresia lui îndată după ieșirea din audiență la Rege a fost excelentă. Regele a spus: „D-le Carp sunt încântat că te văd bine dispus și voinic, fiindcă țara are nevoie de serviciile d-tale, precum am și eu. Cunosc afacerea rupturii din partid, sunt încredințat că nu se putea merge mai departe cu d-l Take Ionescu și poate e un bine că ai rămas precum ești. Este absolută nevoie de un partid conservator unitar și bine organizat. Cu oamenii d-lui Take I[onescu] nu puteai cârmui. Îmi pare rău că d-l Take Ionescu s-a lăsat târât de «catilinarii» dimprejurul său, dar contra imposibilului nimeni nu poate face nimic. Eu am convingerea că d-l T.I. s-a nimicit pe el însuși; e un om care s-a dat la fund pentru totdeauna”, „geht zu Grunde”, expresia repetată de Maiorescu ca fiind a Regelui. Îmi explica în același timp că Regele este mânios pe Take fiindcă și-a luat asupra-și hotărârea ca politica externă a țării să fie nu a Regelui, ci a partidelor politice. Ac[eastă] amestecare a lui Take în afacerile Regelui nu numai a nemulțumit pe Rege, dar l-a neliniștit. „Acest lucru Regele nu i-l poate ierta lui Take”.

                Dar opinia politică cum se arată față cu actul rupturii din partidul conservator? Opinia publică nu spune nimic. În schimb, takiștii sunt plini de căldură și entuziasm. Ei se organizează. Comitetele lor în provincie sunt în fierbere. În general se poate zice că majoritatea conservatorilor urmează pe Take. Însă, când oamenii aceștia care în imensa majoritate sunt săraci vor înțelege că mergând cu Take nu este nici o perspectivă de a ajunge la un țel, nici mai apropiat, nici mai depărtat, atunci vor părăsi rând pe rând șirurile takiste și cei mai vrednici dintre dânșii vor veni la noi. Masele dimprejurul lui Take nu au nici puterea de rezistență, nici caracterul, nici felul junimiștilor care au putut sta atîția ani în opoziție și răsturna două guverne conservatoare, din care ei nu făceau parte. Ș-apoi, sub ce formă îi va chema pe takiști Regele la putere? Ca dizidență conservatoare? Este absurd. Ca partid nou și mai absurd. Regele nu admite trei partide politice. În fine, vom trăi și vom vedea.

 

 

                1908 ianuarie 21, Iași

 

                La 19 ianuarie, în sala hotelului Bulevard din București, a avut loc aniversarea a 45-a a „Junimii” și a 41-a a „Convorbirilor literare”. Invitația, „poftirea”, a fost scrisă în versuri de către Negruzzi, foarte gingașă (vezi-o aci alăturată)[216]. Împreună cu Stavri Predescu, pe care l-am întâlnit în fața Universității am pornit-o spre hotel. Mergând Stavri îmi vorbea de un alt banchet la care am fost împreună ca simpli studenți cu 22 de ani mai în urmă. Îmi vorbea el, care-și aducea mai bine aminte despre acest lucru, de faptul că banchetul ne costase numai câte 5 lei și că noi amândoi, care eram alături, făceam socoteala la fiecare fel de mâncare cât ne costă; pentru ca să nu trecem cumva peste suma de 5 lei. Dar, tempi passati!

                Comesenii erau în număr de 42 sau 43 și stăteam rânduiți după cum se vede în alăturata schiță. Indic numele lor numai cu litera inițială:

 

                La mijloc era Maiorescu președinte, la dreapta lui Maiorescu - Carp, Buiucliu, Grig[ore] Buiucliu, Marghiloman, P.Missir, Pangrati, P.Negulescu, Jan Atanasiu, X, X, Proca, Staieovici, X. La stânga Theodor Rosetti, Nicu Gane, Arion, X, Bozie de la Casație, Teodor Nica, Antonescu Teohari, Rasidescu, Evolceanu, Floru, I.Rădulescu-Pogoneanu, Basarabescu, X și Al.A.Naum. În fața lui Maiorescu, la mijloc, era Jacques Negruzzi, la stânga Mehedinți, N.Filipescu, Jean Miclescu, Al.Florescu, X, Em.Antonescu, Tzigara-Samurcaș, X, X. La dreapta Bogdan, Delavrancea, dr.Marinescu, Hiotu, Crupenski, Stavri Predescu, Mironescu(?).

                Când am intrat, sala era cam goluță. Câteva strângeri de mână în dreapta și în stânga. Am vorbit ceva cu Delavrancea și cu Maiorescu, care venise pe lângă noi. „Aș dori să văd de se prinde”, zicea Maiorescu. La opt punct sosește și Carp. Fiecare își ia locul și începem acțiunea clefăitoare. Meniul (lista de bucate) l-am alăturat aici.

                Că a fost veselie, că a fost vorbă multă și schimburi de idei comunicative, aceasta se înțelege de la sine. Eu fiind lângă Th.Nica, financiarul cu fața rotundă-roșie, grasă, cu cioc alb în bărbie și ochelari de aur la nas[217], am schimbat mai multe cuvinte asupra trecutului Junimii, la ale cărei banchete ades a luat parte. Dar vin la discursuri.

                Întâi a luat cuvântul J.Negruzzi. „D-lor, originile Junimii se pierd în noaptea timpurilor”, acesta este cuvântul stereotip cu care începea orice discurs de aniversare. Și a început să arate „cum doi membri astăzi foarte respectabili (am aflat că erau Maiorescu și Teodor Rosetti), aflându-se într-una din nopțile senine de vară ale anului 1863 într-un «local foarte suspect (Nica a adăugat ‘la curve’) din preajma bisericii Banului», au petrecut împreună. Ce au făcut acolo, nimeni nu poate spune, sigur este că acolo s-a zămislit începutul Junimii, a cărei aniversare o sărbătorim astăzi. Acest copil a crescut. În scurt timp s-au alăturat la Societate și P.Carp, J.Negruzzi și Pogor Vasile. Din trecutul glorios al acestei Junimi literare ce vă pot spune? Ea a excelat pe mai multe terenuri: pe cel al scrisului, al vorbirii și al actelor. Multe a produs Junimea, dar momentul ei cel mai strălucit a fost atunci când Convorbirile a publicat o operă poetică de cea mai înaltă valoare, intitulată La noi e putred mărul, operă semnată de P.A.Călescu și având o așa alcătuire a versurilor încât primele litere din fiece vers formau acrosticul Convorbirilor literare. De atunci fiece poezie, mai mult chiar, fiece proză era cercetată de nu forma cumva un acrostic de același fel cu poezia lui Păcălescu (alias B.Petr[iceicu] Hasdeu).

                Dar Convorb[irile] au strălucit și prin grai, prin conferințele sale. Cea mai strălucită conferință însă a fost a lui T.Rosetti, care a vorbit despre...X (nu știu numele subiectului). Lume a fost multă și oratorul foarte aplaudat. Atunci s-a petrecut un fenomen foarte straniu: oratorul făcea gesturi exuberante, dar după părerea tuturor, nimeni n-a auzit nimic”. (Nica îmi adăuga că Rosetti s-a emoționat puternic, că a citit propozițiile principale ale subiectului său, dar că a sfârșit prin a fugi de pe tribună fără a fi spus ceva). Cu acest prilej, Negruzzi a felicitat generația cea nouă care ia asupra-și conducerea unei Junimi și urează „d-lor Filipescu, Marghiloman și Delavrancea strălucite succese literare”. Această urare a fost salutată cu aplauze de către membrii cei tineri, care au înțeles minunat ironia și gluma celor 3 oameni politici, care numai de succese literare nu le ardea acum.

                D-l Maiorescu, ca șef al nebunilor, a luat cuvântul după dânsul. A făcut un calambur cu privință la cine are paternitatea Junimii, zicând că nu trebuie, ca și legislația franceză care nu se ocupă cu aflarea paternității, să căutăm cine a avut ideea unei alcătuiri de societate. După ce arată meritele lui Negruzzi, care timp de 29 de ani a fost și redactor, și secretar, și casier, și expeditor al Convorbirilor, trece la Bogdan, apoi la Mehedinți[218]. Vorbește despre spiritul de jertfă al generației lor, care deși putea să ceară bani de la puternicii zilei pentru menținerea gazetei, a preferat totuși să plătească din an în an deficitele bugetare, numai ca să nu atingă idealul pe care membrii Convorbirilor și-l puseseră înaintea ochilor lor. Discursul lui M. n-a făcut o impresie prea vie asupra ascultătorilor.

                Slab, foarte slab a fost discursul lui [I.] Bogdan; nota discursului său se poate rezuma în următoarele: Junimea a produs sub conducerea oamenilor mari născuți din ei lucruri de o mărime și însemnătate extraordinară. Când a luat-o el revista era în plină cădere, deficitele erau numeroase și mari, nimeni n-o mai citea. „Am căutat s-o ridic, dar tot n-am izbutit. Ca să fie ce-a fost, este cu neputință căci oamenii cei mari nu-i mai văd”. A spus el multe, era o peltea lungă și obositoare și era de o stângăcie teribilă.

                Mehedinți era mai bine. A arătat progresele pe care revista le-a făcut de când o dădăcește dânsul, numărul colaboratorilor a crescut. Felul cum se prezintă publicarea ei, cu acele ilustrații, a făcut-o simpatică publicului; numărul abonamentelor a crescut (Rasidescu, tipograful-editor, mă asigura că din 300 de abonați a ajuns la 600 acum) iar influența ei se lărgește mereu. Perorația lui, cu privire la idealul pe care vechea Junime l-a urmărit, a fost foarte frumoasă.

                Marghiloman a spus câteva cuvinte și a ridicat un toast în sănătatea noilor directori ai revistei și spre prosperarea ei. P.Missir a fost însă minunat în nota hazlie, singura care era cea junimisto-zeflemistă. „Mă cunoașteți și vă cunosc – zicea el cu un accent pe nas ca și cum ar fi fost cherchelit; și eu am colaborat la Convorbiri. Nu doar că aș fi scris, sau aș fi vorbit pentru dânsele, ferit-a sfântul să fi făcut pozna aceasta. Și totuși am colaborat. D-lor, n-a fost ceai care s-a dat fie la Florescu, fie la Crupenski, ori alții, la care să nu fi fost și eu. N-am lipsit niciodată, v-o jur, am luat ceaiul cu mare poftă. Dar am și vorbit d-lor. Eu nu sunt din generația bătrânilor, eu sunt din generația a doua; iar rolul meu a fost și este să trec de la cei bătrâni la cei tineri nu numai gândirile cele sublime, dar și obiceiurile lor cu totul”. Era așa umor în cuvintele lui Missir și atâta joc în imitarea cherchelitului încât cu toții am râs la el mai mult decât la oricare altul.

                Em. Pangrati[219] a vorbit pe tema excedentului bugetar al Convorbirilor, arătând că această crimă oribilă de a produce excedente în loc de obișnuitele deficite nu a fost cu adevărat comisă: excedentul trâmbițat de Mehedinți este numai pe... hârtie, nu și în realitate.

                Au mai vorbit Nolică Antonescu[220], Delavrancea demonstrând importanța lui Maiorescu pentru formarea limbii, „reintegrarea bunului simț în literatură” și alții. Mai-nainte de Delavrancea însă a vorbit P.Carp.

                Desigur, cel mai frumos discurs dintre toate, după al lui Nicu Gane, a fost al șefului. Nota dominantă stă în demonstrarea că „nebunii din literatură și gogomanii din politică” au urmărit un ideal care i-a făcut să disprețuiască foloasele materiale ale vieții, urmărind o himeră: în literatură alcătuirea unei literaturi, în politică triumful sincerității și adevărului. Acel ideal a fost în stare să ne dea cele mai mari mulțumiri, mulțumire pe care o găsești în tine însuți; tot el ne dă astăzi tinerețea inimii, care ne despăgubește îndeajuns și cu folos de slăbiciunile bătrâneții. Era așa accent concentrat și atâta simțire caldă și adâncă încât a produs asupra tuturor o emoțiune puternică. Într-un moment, răpit de frumusețea vorbirii sale, am zis: „ce frumos vorbește!” Discursul lui N. Gane, șeful celor 9, sau „Caracudelor clefăitoare”, a fost de asemeni interesant: era o ferăstruie deschisă asupra trecutului, unde se înfățișa petrecerile celor din Junimea de acum 30-35 de ani. Impresia asupra tuturor a fost plăcută. Desigur, viitoarea întrunire de la anul va fi mai cercetată și de asemeni mai intimă decât era; căci nu trebuie să uităm că la această aniversare au luat parte 4 generații: generația lui Maiorescu, generația Marghiloman-Missir, generația noastră și, în fine, Al.A. Naum înfățișa generația de după noi.

 

 

                1908, duminică 10 febr[uarie]

 

                Ceva rezumare a lucrurilor petrecute. Mai întâi, la 3 feb[ruarie] a fost congresul noului partid conservator-democratic la Băile Eforiei din București. Lume a fost destulă; se pare că întrunirea, din ac[est] punct de vedere, a fost reușită. De altminteri mijloacele întrebuințate de ei, de a se plăti trenul congresiștilor, era minunat ca să atragă pe mulți. Număr deci a fost. Ce a lipsit, se știe: calitatea. Dintre vechii junimiști n-a trecut nici unul la Take, dintre conservatori sunt câțiva ca Cantacuzino-Pașcanu de la Roman, Ghica-Deleni, dr.Istrati, Dissescu, restul sunt vechii takiști, o sumă de disperați politici și cei pecetluiți în afaceri și, ciudat, și câțiva liberali.

                Discursul program al lui Take n-are nimica nou: politica externă este a Regelui, apărarea proprietății, reprezentarea minorităților, îngrijirea armatei sunt puncte conservatoare. Singura idee nouă – deși împrumutată de la socialiști – este lărgirea cercurilor electorale, adică împreunarea coleg[iilor] I cu II și introducerea de noi drepturi pentru colegiul al III-lea, cel țărănesc. Ceilalți oratori care au vorbit la întrunire, C. Dissescu, N. Economu și N.P. Guran, ambii de la Craiova, Rădulescu-Motru, Bădărău, Ovid Densușianu și N. Xenopol cu Th.G. Emandi (Bârlad) n-au făcut decât sau act de adeziune, sau să-și explice situația pentru alții și pentru partid. De aci nimica nou. Că acest partid, așa cum este alcătuit, nu are nici un viitor, acest lucru poate să reiasă din lipsa de capacități și din lipsa unui ideal politic, care să-i încălzească și să-i susție.

                De altminteri, s-a văzut soarta lor din prima întrunire publică pe care au făcut-o la Iași. Studenții l-au fluierat și huiduit pe chiar șeful grupării. În ac[eastă] privință vezi articolul meu: Triumful lui T.Ionescu din „Evenimentul”, 6 februarie.

                Vin la întrunirea noastră de astăzi. Fuziunea cu vechii conservatori merge și nu prea. Ca să se știe spiritul cu care vin grecieniștii voi transcrie aici câteva observații. Se convoacă întrunire la Matei Cantacuzino, vorbește el ca președinte, apoi Greceanu ca vicepreședinte și în fine Sculy-Logothetides. La „Evenimentul” nu se trece decât vorbirea lui Greceanu și Sculy, nu și pe a președintelui Matei. Meisner este numit în comitetul de redacție; în „Even[imentul]” Meisner nu este trecut printre membri, în schimb s-adaugă Erbiceanu, care nu fusese numit. Când Meisner cere o rectificare, ziarul reproduce pur și simplu numele comitetului întreg cu adaosul Erbiceanu, dar își exprimă părerea de rău că n-a fost trecut și Haralamb Grigoriu. Alta: în sala de ședințe a clubului s-așează portretul lui Grecianu, nu și al lui Matei, care n-a vroit să-l dea, deși acesta i-a arătat copilăria pe care o face Grecianu spânzurându-și mutra pe pereți. În fine, ca să mai adaug un exemplu: căpitanul Sachelarescu face un tablou, frumos de altminteri, în care scrie numele lui Matei C. la mijloc, ca prezident, al lui Grecianu la stânga ca vicepreș[edinte] și la dreapta al lui Stamatiu; iar jos, sub Greceanu, și mărunt de tot, numele lui Meisner. Și trebuie să se știe că Stamatiu e un simplu îngrijitor. Așadar iată spiritul lor, al vechilor grecieniști!

                Ne-am adunat după convocare și primul care ia cuvântul este Matei Cantacuzino[221]. El arată împrejurările prin care am trecut, face cam o dare de seamă a situațiunii partidului și compară ruptura takistă cu un buboi, care după ce s-a scurs și a atras după sine și sânge sănătos, a lăsat organismul ceva mai slăbit dar în stare să fie mai sănătos și mai unitar. El arată de asemeni că n-ar fi bine să se aleagă un comitet executiv al partidului pe motivul că ac[este] comitete niciodată nu își împlinesc rolul; că se poate naște mici froasări etc.

                Vasile Sculy[222] din contră, crede că aceste comitete sunt necesare, nu ca să împiedice tirania „șefului”, dar fiindcă comitetele sunt bune în organizări; de altminteri statutele cer asemeni comitete. Mi-a făcut impresia că cuvântarea lui Sculy este prea „subtilă”, precum spunea Matei. De fapt, el vorbea ca să nu fie de aceeași părere cu președintele.

                G.Em. Bogdan[223] s-a pus pe terenul împăcării celor două păreri antagoniste: comitetul să-l aleagă Cantacuzino și să-l impuie adunării pe motivul „că noi avem perfectă încredere în șeful impus de centru și ales de noi”.

                Subsemnatul a luat cuvântul și a spus: 1) că experiența făcută cu comitetul de redacție i-a luat orice iluzie asupra eficacității ac[estor] comitete; 2) noi, foștii junimiști, care am venit să ne fuzionăm în masa conservatoare, aducem spiritul unei perfecte egalități; superioritatea nu o recunoaștem decât a celui care prin forța sa morală a știut să se impuie tuturor celorlalți; 3) ș-apoi orice comitet acum când suntem la începutul vieții noastre în comun amenință să producă neînțelegere. Să ne mulțumim că deocamdată aducem o dorință comună de a conlucra și că avem un ideal comun. Venind asupra comitetului de redacție, am cerut să ni se lămurească bine situația noastră, căci nu vrem să ne expunem la influențe diferite dintr-o zi în alta. Iar în ce privește felul de a combate pe adversari, aceasta atârnă de la felul și capacitatea fiecăruia de a mânui condeiul. Când ai o credință și înaintea ta este alta opusă, fiecare lovește cu armele pe care le are: unul mai apla, altul mai elegant, mai cu noblețe. De altminteri nu trebuie să uităm că noi suntem meniți să facem școală, că se cuvine a înălța și educa masele care caută să ia parte la viața politică.

                D.Grecianu a luat cuvântul după mine și a arătat mai întâi că comitetul de redacție are deplina libertate și deplina încredere a clubului. Firește, unde sunt situații mai delicate, acolo poate ar fi bine ca comitetul să ia și părerea celor mai bătrâni. După ac[eastă] parte, Greceanu ia poziție alături cu Matei în chestiunea comitetului și el crede că este inutil să formăm un corp între președinte și membrii clubului. Apoi își face profesia de credință: arată că el a fost întotdeauna pentru junimiști, împăcarea este în parte și opera lui. Vorbește despre chestiunea apei, cine a căutat s-o aducă și apoi se aruncă contra takiștilor și greșelilor lor. Vorbește bine de altminteri, numai că e prea lung, până ce-l întrerupe Matei spunându-i: „lasă voturile noastre și sunt câștigate”. Generalul Scheletti[224] de asemeni bate în strună: nu ne trebuie comitet. Argumentul său, pentru ce să ne umilim noi între noi, pentru ce să nu venim toți cu puteri și drepturi egale și să ne dăm părerea noastră în toate afacerile partidului.

                P. Sion[225] îngână și el ceva, dar mai ales caută să vorbească pentru închiderea discuției. Găvănescu vorbește contra închiderii discuției, susținând că partidul conservator este un partid de ordine, care are un statut pe care-l calcă în picioare. Să nu dăm aparența că suntem un partid revoluționar.

                Se pune la vot părerea lui M.Cantacuzino și se votează aproape cu unanimitate fără trei voturi, al lui Sculy, Găvănescu și Praja Ion.

                În fine, mai ia cuvântul încă o dată Matei și-mi răspunde mie vorbind în sensul lui Greceanu și apoi atinge punctul filo- și anti-semitismului. Face distincția între ele și găsește că nimeni nu trebuie să admită bănuiala chiar că semiții nu sunt elemente bune românești. Dovada încă n-au dat-o; dar aceia care s-au naturalizat trebuiesc admiși în cetățenime, iar nu sâcâiți încontinuu.

 

 

 

 

ANEXE

 

 

 

 

 

                               Domnule Decan,

 

                Un curs universitar nu poate fi socotit că-și împlinește rolul său decât numai dacă expunerile teoretice de ordine mai înaltă pe care profesorul le face de pe catedră sunt însoțite de lucrări practice în aceeași direcție, lucrări care nu numai pun în lumină mai vie cele susținute de profesor, dar mai cu seamă au darul să precizeze și să fixeze ideile în mintea studentului. Alcătuirea de laboratorii și muzee deci, este prima condiție ce se impune Universității noastre, dacă voiește să devie un adevărat focar de cultură pentru ținuturile în care ne aflăm. Pentru aceasta mă voi încerca, domnule decan, să vă înfățișez pe scurt motivele care mă obligă să cer intervenția d-voastră pentru a face să se alcătuiască un muzeu etnografic pe lângă Universitatea noastră.

                În studiul arheologiei și antichităților clasice, ocupă – după cum d-voastră știți foarte bine – un rol însemnat expunerea diferitelor manifestări artistice ale popoarelor vechi. Sculptura egipteană și chaldeană, sculptura poporului helen și roman, iată o întreagă față a vieții neamurilor vechi și nu cea mai puțin interesantă. Expunerea aceasta însă nu se poate face decât numai prezentând în copii cât mai exacte statuile și sculpturile rămase; numai în acest chip se poate vedea și pricepe diferențele nuanțate de stil de la popor la popor și mai cu seamă de la școală la școală. Orice altă înfățișare este imperfectă și prin urmare lipsită de caracterul său științific.

                Dar mai cu seamă colecția de gipsuri după statuile vechi ar putea să aibă un rol și mai larg pentru cultura noastră, rolul unei școale cu învățământ estetic. Frumusețea statuilor rămase de la popoarele care au precedat în timp civilizațiunea noastră modernă, mai cu seamă frumusețea neîntrecută a sculpturii helene ar putea dacă nu să ațâțe germenii de talente artistice ale tineretului nostru, în orice caz să deștepte gustul mai delicat pentru niște manifestări intelectuale de finețea operelor statuare helene. Pretutindeni în Europa, fie pe lângă Universități, fie chiar în afară de aceste instituțiuni de cultură, mai în fiecare oraș mai de seamă din Germania, din Italia și din Anglia, există câte un asemenea muzeu de gliptică, câte o colecție alcătuită în parte din copii și de multe ori din originale dobândite cu multă trudă. Este curios însă cum tocmai această poreclită capitală intelectuală a Țării să fie lipsită de un asemeni instrument de cultură, când Universitatea din București posedă deja o colecție de gipsuri, odinioară foarte frumoasă, în parte distrusă astăzi, și care a costat pe Minister mai multe zecimi de mii de franci. Eu cred, domnule decan, că în vederea acestui scop înalt ar trebui pusă o stăruință cât mai serioasă pe lângă cei ce sunt în stare a aduce la faptă o asemeni nevoie.

                 Dar pe lângă acest interes, mai este un altul ceva mai ridicat și lipsit de caracterul său local, care cere neapărat alcătuirea acestui muzeu etnografic. Pretutindeni unde ne-am întoarce privirile noastre, ne izbim de rămășițele bogate istorice și preistorice ale popoarelor care au locuit aceste ținuturi ale Moldovei. Descoperiri însemnate s-au făcut în ultimul timp mai ales pe terenul preistoric la noi, și nu cu prea mare trudă și nici cu mari sume de bani s-ar dezveli acele comori ascunse astăzi în pământ. Sunt cetăți numeroase și bune întărite cu ziduri de piatră și cu ziduri de pământ, sunt valuri uriașe care brăzdează solul nostru pe alocurea, sunt movile și curgane de mărimi diferite și din timpuri diferite, sunt peșteri pline de oseminte și de resturi de viață omenească din trecut, sunt morminte în fine care nu așteaptă decât o cercetare amănunțită ca să-și spuie taina lor asupra popoarelor, strămoșii noștri din vremuri vechi. Acestor descoperiri, existând un Muzeu etnografic, li s-ar da un azil și ar fi scăpate astfel de inevitabila ruină la care sunt expuse. Poate chiar, prin existența acestui lăcaș, s-ar da putință și râvnă multora din cei ce posedă unelte și obiecte de cultură preistorică, să aducă și să contribuie prin aceasta la păstrarea unor produse născute din feluritele împrejurări ale vieții noastre românești așa de turburate și din felul de a fi al rasei noastre.

                Și chiar afară de această menire, de a salva antichitățile noastre preistorice descoperite și risipite de către particulari, muzeul etnografic ar avea poate și o alta mai interesantă: întrânsul s-ar da un azil produselor noastre naționale moderne. Sunt doar atâtea obiecte de uz casnic, sunt atâtea unelte curioase ca forme, interesante pentru foloasele ce aduc țăranului, sunt atâtea produse născute din nevoile neamului nostru, unelte și produse care dispar cu vremea, înlăturate de influența aprigă a mărfurilor din Apus, și din care s-ar putea forma o icoană instructivă de formele vieții noastre din trecut și din prezent. În acest muzeu s-ar da scăpare unui întreg ram de activitate națională, sculpturii în lemn și picturii murale din trecut și mai nouă. Căci în adevăr, cine dintre noi, domnule decan, vizitând satele mai în lături de influențele orașelor și prin aceasta de influențele spiritului apusean, n-a admirat sculpturile frumos săpate în lemn pe portalurile de intrare ale curților țărănești mai bogate? Cine n-a rămas încântat de măiestria și finețea daltei acelor meșteri pietrari necunoscuți, care au săpat cu răbdare îngerească pe pervazurile de piatră sau pe ușile de lemn ale bisericilor o lume întreagă de flori și de animale curioase prin formele lor și mai curioase prin croiala atitudinilor lor? Orice minte sănătoasă stă surprinsă de bogăția și fantezia stranie a zugravilor naționali necunoscuți, care au împodobit pereții lăcașurilor sfinte cu scene din mintea lor plăsmuite, adeseori cu scene din lumea realității. Înțelege oricine importanța cu adevărat istorică a portretelor de personagii ctitoricești sau politice de altă dată, zugrăvite cu atâta realism măsurat pe pereții templelor vechi. S-ar putea din aceste picturi murale întrevede ușor caracterele morale ale acelor persoane cu rol istoric și asupra cărora cronicile noastre ne lasă în nedumerire; în orice caz s-ar putea reconstitui felul de îmbrăcăminte și portul oamenilor noștri de pe vremuri. După toate aceste manifestări de sculptură și pictură s-ar putea face, de către cei competenți, copii exacte sau, dacă greutățile ar fi prea mari, fotografii cât mai amănunțite, cât mai complete de pe aceste obiecte. Sunt în fine multe icoanele vechi, sunt multe odăjdiile sfinte și candelabrele și cărțile sfinte frumos lucrate și ferecate care, în loc de a fi părăsite în diferite locașuri și lăsate să se piardă, sau să se strice, s-ar putea aduna și salva cu chipul acesta de o ruină sigură. Nu mai zic nimic despre alesăturile fine țărănești și despre toată industria textilă de la țară care, înlocuite pe fiece zi de mărfurile din Apus, sunt menite să dispară și cu aceasta să facă uitată pentru totdeauna unul din cele mai frumoase produse intelectuale ale neamului nostru – căci produs intelectual este orânduirea cu gust a culorilor – produse de aceeași valoare cu cele mai alese creațiuni poetice populare ale rasei noastre.

                Vedeți dar, domnule decan, ce importanță extraordinară ar putea să aibă pentru Universitatea noastră în special, pentru România în general, crearea acestui Muzeu etnografic. Eu cred că punând în vederea domnului Ministru aceste nevoi și cerând prin Consiliul profesoral al Facultății de litere de aici să ni se acorde o sumă cu care să se puie bazele unei asemeni instituții, ați făcut nu numai o operă de folos universitar, dar și un așezământ de neprețuită importanță națională.

                Primiți, vă rog, domnule decan, expresiunea sentimentelor mele de stimă și considerațiune.

 

                                                                                                              Teohari Antonescu

 

                1897 noiembrie 13, Iași

 

(Arh.St.Iași, Facultatea de litere și filosofie-corespondență, dos. 892/1897, f.41, 51)

 

 

 

 


 

 

NOTE

 

 

                [1] Autorul evocă momentul plecării lui din Berlin, fiind condus de:

                Dimitrie Evolceanu (1865-1938), absolvent al Universității din Iași, cu stagii de specializare la Paris, Bonn și Berlin. Din 1894 ajunge profesor la catedra de limba și literatura latină a Universității din București (titularizat în 1906).

                Simion Mehedinți (1869-1962), absolvent al Universității din București. La propunerea lui Al. Odobescu, obține o bursă pentru specializare la Paris, Berlin și Leipzig. În 1900 devine profesor la catedra de geografie a Facultății de litere din București (titularizat în 1904). Director al revistei „Convorbiri literare” (1907-1923), membru al Academiei Române (1915).

                Mihail Dragomirescu (1869-1942), coleg de facultate și de an cu S. Mehedinți, aflat în 1893 într-o călătorie de studii la Paris și Berlin. Conferențiar la Universitatea din București din 1894 (la estetică), pentru ca în 1906 să ocupe, ca profesor titular, catedra de literatură română. A înființat și condus revistele „Convorbiri” (devenită „Convorbiri critice”) și „Falanga”. Membru al Academiei Române din 1928.

                Petre P. Negulescu (1872-1951), absolvent al Universității din București, aflat într-un stagiu de specializare la Paris și Berlin. Conferențiar la Iași din 1894, va deveni profesor titular în 1899. Din 1910 se transferă la București, la catedra de istoria și enciclopedia filosofiei. Între 1921-1922 a fost ministru al Instrucțiunii Publice.

                Al. Tzigara-Samurcaș (1872-1952), cu studii universitare la București (2 ani), München și Berlin, iar mai apoi un scurt stagiu de specializare la Paris (1896). Devine profesor de istoria artelor la Universitățile din București (1911-1926) și Cernăuți (1926-1939), director al Muzeului de Artă Națională și al Fundației Universitare. A condus și revista „Convorbiri literare”.

                [2] N. Iorga era căsătorit din 1890 cu Maria, fiica lui Vasile Tasu, junimist, fost ani de-a rândul prim-președinte al Tribunalului din Iași, profesor suplinitor la catedra de drept civil al Universității locale (1874-1876; 1880-1881), iar mai apoi consilier la Curtea de Casație. Mariajul va fi desfăcut în 1900, la cererea lui Iorga, pentru a se recăsători în anul următor cu Ecaterina Bogdan, sora slavistului și profesorului universitar Ion Bogdan (vezi L. Nastasă, Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la finele sec. XIX. Cazul Nicolae Iorga, în vol. Istoria ca lectură a lumii, coord. L. Boicu, G. Bădărău și L. Nastasă, Iași, Fundația „A.D. Xenopol”, 1994, p.619-630. Pentru relațiile dintre Iorga și T. Antonescu în anii 1892-1893 vezi corespondența în vol. Scrisori către N. Iorga, I, ed. Barbu Theodorescu, București, Edit. Minerva, 1972, p.162-171).

                [3] A.D. Xenopol (1847-1920), profesor de istoria românilor la Universitatea din Iași (din 1886), membru titular al Academiei Române din 1893. Între 1899-1903 și 1906-1908 a fost președintele Societății Științifice și Literare din Iași. Antonescu trimisese un articol lui Xenopol pentru a fi publicat în revista „Arhiva”, din Iași.

                [4] În „Revue historique”, Paris, XVIII, 1893, t.53 (sept.-oct.), p.153-159, dare de seamă asupra Istoriei românilor din Dacia Traiană a lui A.D. Xenopol (6 vol., Iași, 1888-1893). Textul lui Iorga a fost republicat în „Arhiva”, IV, 1893, nr. 9-10, p.545-553 și „Voința națională”, X, 1893, nr. 2691 (30 oct.), p.2; nr. 2692 (31 oct.), p.2.

                [5] Este vorba de volumul Crestomație. II. Bucăți alese din scriitorii veacului XVIII și XIX, cu o prefață de N. Beldiceanu, Iași, Tip. Șaraga, 1893.

                [6] Nanu era un tânăr avocat din Iași, provenind dintr-o familie înstărită și cu bună faimă. Pe la sfârșitul anului 1885 și începutul celui următor se vorbea prin Iași despre o posibilă căsătorie între Livia, fiica lui Maiorescu, și acest Nanu.

                [7] T. Antonescu se referă la „Noul muzeu” al orașului Dresda, ce avea în posesie la vremea respectivă una din cele mai celebre galerii europene (peste 2600 tablouri).

                [8] Este așa numita Noapte, executată între 1522 și 1530 pentru biserica SanProspero din Reggio.

                [9]  În semestrul întâi al anului universitar 1889/1890, Teohari Antonescu a fost la Paris, pentru specializare. Notele sale de curs, din această perioadă, se află în Arhiva Muzeului de Literatură a Moldovei din Iași, caiet 8569/1, 66 f.

                [10] Cel mai important port al Austriei până la 1919, punct de plecare a mai multor linii de navigație. Detalii privind opțiunea lui T. Antonescu pentru acest traseu vezi în scrisoarea lui din 5/17 octombrie 1893, adresată lui Titu Maiorescu (în vol. T. Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, ed. Z. Ornea, București, Edit. Minerva, 1978, p.6-7).

                [11] Castelul Miramar a fost reședința preferată a lui Francisc Josef I. Construit în stil gotic, între 1854-1856, a servit ca loc de reculegere principesei Charlotte, văduva arhiducelui Maximilian, împărat al Mexicului. Teohari Antonescu face aici referință la Elisabeta, vara lui Maximilian și soția lui Francisc Josef, al cărui fiu Rudolf s-a sinucis. De altfel și sfârșitul ei a fost tragic, fiind asasinată în 1898 la Geneva.

                [12] Însemnări sub forma unei epistole adresate lui Dimitrie Evolceanu.

                [13] Este vorba de Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), coleg de generație cu T. Antonescu, intrat și el în grupul tinerilor maiorescieni. Absolvent al Facultății de litere din București (1889), cu stagii de specializare în Franța și Germania (unde și-a luat doctoratul sub conducerea lui W. Wundt), va ocupa o catedră universitară abia în 1900 (titular din 1901). Membru al Academiei Române, fondator al Societății Române de Filosofie și conducător al „Noii Reviste Române” și al „Revistei de Filosofie”.

                [14] C. Rădulescu-Motru îi relatase în epistola sa despre primele două prelegeri ținute de el la Universitatea din București în primul semestru al anului 1893/4 („Enciclopedia științelor”), fără a avea un statut oficial. Deși din 1895 va intra în comitetul de redacție al „Convorbirilor literare”, iar T. Maiorescu își pusese multe speranțe în el, totuși maniera lui de a-i trata pe ceilalți congeneri (orgolios, cu „apucături de lider”, mereu critic și „bârfitor” la adresa celorlalți – M. Dragomirescu și P.P. Negulescu îndeosebi), trăda în opinia mentorului junimist trăsături de caracter greu acceptabile. Este și motivația pentru care va pierde „protecția” lui T. Maiorescu și va pătrunde mult mai greu în Universitate, comparativ cu ceilalți convorbiriști.

                [15] Pentru foarte scurt timp (septembrie-octombrie 1889), Teohari Antonescu fusese profesor la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești.

                [16] În vreme ce corespondența M. Dragomirescu-T. Maiorescu nu indică atari presupuneri, C. Rădulescu-Motru nu pierde ocazia, în epistola din 5 iulie 1893, de a cleveti contra celui dintâi și a altor congeneri (cf. T. Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, p.90-120 și 392-395).

                [17] T. Antonescu a trimis lui Maiorescu, la 16 decembrie 1893, O scrisoare cu cuprins antiquaric, ce va apărea în „Convorbiri literare”, XXVII, 1894, nr. 11 (1 mart.), p.913-935; nr. 12 (1 apr.), p.1040-1058; XXVIII, 1894, nr. 2 (1 iun.), p.111-130; nr. 3 (1 iul.), p.235-257. Într-o epistolă adresată lui Duiliu Zamfirescu, din 7 februarie 1894, T. Maiorescu aprecia ca un „studiu interesant” (D. Zamfirescu, Opere, VII, Corespondență, ed. Al. Săndulescu, București, Edit. Minerva, 1984, p.687).

                [18] Operă în 3 acte și 4 tablouri, poem și muzică de Richard Wagner.

                [19] D. Evolceanu pregătea Baladele și idilele d-lui George Coșbuc, care va apare în „Convorbiri literare”, XXVII, 1894, nr. 10 (1 febr.), p.817-838. Textul acesta, alături de alte intervenții în revista menționată (îndeosebi în contra direcției gheriste), promitea conturarea unui valoros critic junimist din generația a doua. Cel puțin așa credea Titu Maiorescu, dar nicicum D.Evolceanu care avea „ferma convingere că, deși voi fi posedând cu ușurință aparență de stil și poate și un fel de spirit și claritate de polemist, n-am însă nici idei, nici originalitate; cel mult un polemist de nimicuri s-ar alege din mine” (T. Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, p.601). Iar viitorul a dovedit din plin acest lucru. Un portret cât se poate de reușit al „criticului” și „universitarului” Evolceanu este surprins de E. Lovinescu în câteva din volumele sale: Aquaforte, în Scrieri, III, ed. E. Simion, București, Edit. Minerva, 1970, p.214-219 și Anexă, p.391-400; T. Maiorescu și posteritatea lui critică, VIII, ed. E.Simion, București, Edit. Minerva, 1980, p.62-69).

                [20] Théophile Homolle (1848-1925), director al Școlii franceze din Atena (1890-1903; 1912-1913), membru al Academiei de Inscripții (1892) și al Academiei de Arte Frumoase (1904) din Paris. Între 1892-1903 a întreprins cercetări arheologice la Delphi. În Arhiva Muzeului de literatură a Moldovei din Iași, caiet 8569/1, se păstrează notele de curs luate de Antonescu la Paris în cadrul lecțiilor lui Homolle, despre epigrafia greacă (ianuarie-februarie 1890).

                [21] Bernard Haussoullier (1853-1926), profesor la École des Hautes Études din Paris (epigrafie și instituții grecești), membru al Academiei de Inscripții (1905) și unul din directorii de la „Revue de philologie”. A condus printre primele săpături de la Delphi, iar între 1896-1897 a făcut cercetări arheologice aproape de Milet (templul lui Appolon Didymen).

                [22] Grigore G. Tocilescu (1850-1909), profesor de istorie antică și epigrafie la Universitatea din București și director al Muzeului Național de Antichități (din 1881). Începând cu 1882, Tocilescu a întreprins mai multe campanii de săpături arheologice la Adamclisi, ceea ce i-a permis să determine caracterul monumentului și data construirii. La aceste cercetări s-au asociat Niemann și Benndorf, împreună publicând la Viena, în 1895, un important volum, după ce Tocilescu își făcuse cunoscute descoperirile printr-o serie de conferințe, note de semnalare și studii. Ceva mai târziu, în 1905, Teohari Antonescu va publica și el o excelentă lucrare: Le Trophée d’Adamclissi. Étude archéologique, Jassy, Tip.Naționale, 1905, 253 p., iar în anul următor Trofeul de la Adamclisi, în „Convorbiri literare”, 40, 1906, nr. 3-5, p.347-363.

                [23] Wilhelm Dörpfeld (1853-1940), arhitect și arheolog german, colaborator și prieten al lui Schliemann. După moartea acestuia din urmă, reia săpăturile la Troia. Asupra lui vezi I. Andrieșescu, Wilhelm Dörpfeld (1853-1940), în „Revista de preistorie și antichități naționale”, II-IV, 1940, p.149-155 și  G. Murnu, Wilhelm Doerpfeld, in „Convorbiri literare”, XXXVIII, 1904, p.760-770.

                [24] Robert Koldewey (1855-1925), arhitect german și prețios auxiliar al diverselor echipe arheologice care au făcut cercetări în Asia Mică și Italia. Totodată autor sau coautor al unor cărți remarcabile în domeniu.

                [25] E vorba de cartea lui Osman Hamdy-Bey (1833-1910), arheolog turc, ajuns director la Muzeul Imperial din Constantinopol. A întreprins mai multe săpături arheologice în Asia Mică.

                [26] C. Rădulescu-Motru.

                [27] Vasile Găină (1868-1909), născut la Mănzănăiești, în Bucovina. A studiat teologia la Cernăuți, luându-și doctoratul la 22 iulie 1893, după care a efectuat mai multe călătorii – între 1893-1896 – la Bonn, Viena, Atena și Berlin.

                [28] Paul Foucart (1836-1926), elenist francez, profesor de epigrafie greacă la Collège de France. Între 1878-1890 a fost directorul Școlii din Atena.

                [29] Alfred Domaszeski (născut în 1856, la Timișoara), filolog german, cu importante lucrări de arheologie și epigrafie, profesor la Universitatea din Heidelberg.

                [30] Adolf Furhwängler (1853-1907), arheolog și profesor german la Universitatea din Berlin (1880-1894), iar mai apoi la cea din München.

                [31] Este vorba de Emmanuel Protopopescu-Pache, avocat, membru al Partidului conservator. Între 25 aprilie 1888 și 15 decembrie 1891 a fost primar al Bucureștiului, remarcându-se printr-o activitate edilitară remarcabilă.

                [32] Localitate în sudul Atticei, aproape de mare, la poalele muntelui cu același nume, ce avea mai multe mine de argint.

                [33] Thoricos, localitate din Attica, fortificată în anul 409 pentru apărarea minelor din Laurion.

                [34] Muzeul Național de Antichități, aflat atunci sub directoratul lui Gr.G. Tocilescu.

                [35] Phaidon (Fedon) din Elis, prieten și discipol al lui Socrate, creator de „școală” ce s-a bucurat de o mare răspândire în epoca elenistică. Aici, T. Antonescu se referă la unul din Dialogurile lui Platon.

                [36] Arthur Evans (născut în 1851), profesor de arheologie preistorică la Oxford, cu cercetări în Sicilia și Grecia. Asemeni lui Schliemann, a mers pe urmele vechilor mituri și legende grecești, inaugurând în 1900 săpăturile la Cnossos (Creta).

                [37] Schliemann a murit în 1890, la Neapole. Corpul său a fost transportat la Atena, fiind înmormântat în prezența celor mai înalte personalități din Grecia. Teohari Antonescu oferă descrierea mormântului, aflat în cimitirul central din Atena.

                [38] Dintre aceștia se cuvin a fi reținuți, în afară de Dörpfeld: George Loeschcke (1852-1915), profesor de arheologie clasică la Universitatea din Dorpat, apoi la cea din Bonn; Andrew White (1832-1910), diplomat și istoric american, profesor de istorie și literatură engleză la Universitatea din Michigan, senator, iar după 1866 ocupă mai multe posturi diplomatice;

                [39] Referire la Vasile Lucaciu (1852-1922), preot, scriitor și om politic, fruntaș al mișcării naționale române din Transilvania și unul din membrii delegației care a dus Memorandumul la Viena, în 1892. Din această cauză, în urma procesului de la Cluj, a fost condamnat la cinci ani de închisoare. În 1905 a fost ales deputat în Parlamentul de la Budapesta, unde s-a remarcat prin discursurile lui asupra legii școlare a lui Apponyi. După Marea Unire intră în Parlamentul României și se înregimentează în Partidul Poporului al lui Alexandru Averescu. Este autorul a numeroase studii de istorie bisericească și drept canonic.

                [40] Este vorba de așa-numitul proces al Memorandumului, în care a fost implicat comitetul executiv al Partidului Național, acuzat de agitație contra securității statului. Procesul s-a încheiat prin condamnarea și întemnițarea unora din comitetul mai sus menționat, iar Partidul Național a fost dizolvat.

                [41] „Liga Culturală”, înființată în 1891 la București, având la început titulatura de „Liga pentru unitatea culturală a românilor” și care avea ca scop propaganda pentru unirea teritoriilor românești aflate sub alte autorități statale.

                [42] Ioan Rațiu (1828-1902), avocat transilvănean, cu intensă activitate în lupta politică a românilor din Transilvania. În 1880 pune bazele Partidului Național. În mai 1892 conduce delegația formată din 300 de membri care depune la Viena textul Memorandumului. În urma procesului de la Cluj este întemnițat la Szeged timp de un an și trei luni.

                [43] Iacob Antonovici (1859-1931), paroh al bisericii Sfântul Ilie din Bârlad, președinte al Consistoriului Eparhiei Hușilor și profesor de religie la Liceul „Gheorghe Roșca-Codreanu” din Bârlad. În 1918 va fi hirotonisit arhiereu cu numele de Bârlădeanu, apoi devine vicar al Episcopiei Hușilor, al Mitropoliei Moldovei și egumen al bisericii Sfântul Spiridon din Iași. Din 1923 este episcop al Eparhiei Dunărea de Jos, iar din 1924 devine episcop de Huși. Datorită preocupărilor lui intelectuale și a numeroselor cărți și studii de istorie, Antonovici este ales membru al Academiei Române în 1919.

                [44] Dimitrie Bolintineanu (1825-1872), reprezentant de seamă al generației pașoptiste, care s-a afirmat atât în câmpul politic, cât și în cel al literaturii prin abordarea de noi specii (legenda istorică, poemul epico-liric ș.a.).

                [45] Prin adresa Ministerului Instrucțiunii nr. 7348/1 oct.1894 (ministru era C. Meisner) se anunță deschiderea la Iași a 2 cursuri de conferențiari: pentru Istoria filosofiei contemporane și pentru Arheologie. Sunt numiți P.P. Negulescu și T. Antonescu. Se vor ține cursuri și seminarii, cu frecvența obligatorie, dar fără note, doar cu certificate (cf. Arh.St.Iași, Universitatea „Al.I. Cuza”-Rectorat, 621/1894, f.64-65). Numirea lui T. Antonescu și a lui P.P. Negulescu la Universitatea din Iași i-a fost anunțată lui Al.Philippide cu mare bucurie de Iacob Negruzzi în epistola din 5 octombrie 1894. „Vă vin doi băieți foarte buni ca conferențiari la Universitatea din Iași, d-nii Negulescu și Teohari Antonescu. Sunt tineri, harnici, învățați, deprinși să cugete prin ei înșii, iubitori de învățătură și în tot felul recomandabili. Să vedem ce va ieși din ei acolo și dacă și caracterele sunt la înălțimea învățăturii lor” (Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, II, ed.I. Oprișan, București, Edit. Minerva, 1987, p.78).

                [46] Este vorba de omul de stat atenian, din sec. IV a.Ch., Eubule, al cărui bust a fost executat de celebrul sculptor grec Praxiteles, care a trăit aproximativ între 390-335 a.Ch.

                [47] Iacob Negruzzi (1842-1932), bun prieten cu Titu Maiorescu, membru fondator al Societății „Junimea” și profesor de drept comercial la Universitatea din Iași (din 1864), iar mai apoi la cea din București (din 1884). A condus până în 1895 revista „Convorbiri literare” și, începând cu 1889, redactează Amintiri din „Junimea”, ce vor fi publicate abia în 1923. Iacob Negruzzi era căsătorit cu Maria (născută Rosetti); sora Mariei, Ana Rosetti, devenise din 1886 soția lui Titu Maiorescu, după ce acesta divorțase de Clara (născută Kremnitz).

                [48] Grigore Mithriade Buiucliu (1840-1914), jurist și publicist de origine armeană, membru al Junimii din 1866. Cu studii universitare la Paris, Buiucliu a ocupat funcțiile de procuror la Tribunalul din Iași (1869-1870) și procuror general la Curtea de Apel din aceeași localitate (1870-1872). Între 1888-1894 va fi deputat și senator junimist de Fălciu. În momentul evocat aici de T. Antonescu, Buiucliu era consilier la Înalta Curte de Casație și Justiție (februarie 1892-1908).

                [49] Alexandru G. Florescu era la data aceasta șeful de cabinet al lui Alexandru Lahovary (între 1893-1895). Din 1899 va deveni secretar general la Ministerul de Externe (pentru doi ani), pentru ca din 1911 să fie ministru plenipotențiar la Atena și apoi în Polonia. Între 1902-1903 este director al ziarului „Epoca”.

                [50] Este vorba de I.A. Cantacuzino (1829-1897), cu studii la Geneva și Paris, călător prin America, ministru sub căimăcămia din Moldova (1857) și pentru scurt timp, în 1870, ministru de finanțe. După alte diverse însărcinări (agent diplomatic la Belgrad, director general al teatrelor din România etc), în 1878 se retrage din viața publică. Va oferi în 1880, la Paris, o traducere franceză a aforismelor lui Schopenhauer, iar mai apoi o tălmăcire a principalei opere: Le monde comme volonté et représentation, 3 vol., București, 1885.

                [51] Gheorghe Bengescu (1848-1922), diplomat român stabilit din 1873 la Paris, cu o remarcabilă producție intelectuală. În afara editării operelor lui Voltaire și a altor volume cu diverse teme istorice sau politice, Bengescu este autorul unei excelente Bibliographie franco-roumaine du XIX-e siècle (Bruxelles, 1895). Și el se înrudea cu Maiorescu și Negruzzi prin Zoe – sora Mariei Negruzzi –, căsătorită cu Achile Bengescu, fratele lui George.

                [52] Este vorba de clădirea Băncii Naționale, a cărei construcție a început în 1884, sub supravegherea lui Eugeniu Carada.

                [53] Monumentul triumfal și cetatea de la Adamclisi genera la 1894 încă suficiente dileme, chiar dacă de la descoperirea lor avuseseră loc trei campanii arheologice în adevăratul sens al cuvântului (vezi vol. Tropaeum Traiani, coord. Alexandru și Ion Barnea, București, Edit. Academiei, 1979, p.15-20). Este aproape fără îndoială faptul că monumentul a fost ridicat de Traian în anul 109 d.Ch., în cinstea victoriilor repurtate asupra dacilor și a aliaților acestora în timpul campaniei militare din 102 d.Ch.

                [54] La puțin timp după ce Tocilescu a publicat Dacia înainte de romani (1880) – prima încercare de a strânge la un loc informațiile istorice, mărturiile arheologice, lingvistice și literare referitoare la proto-istoria dacilor –, Titu Maiorescu va aprecia evenimentul în Literatura română și străinătatea (1882), spunând că lucrarea „are meritul de a cuprinde într-un mod aproape complet datele cunoscute asupra obiectului ce-l tratează”, deși „nu ajunge adeseori la un rezultat precis al cercetărilor și păcătuiește prin aparențele erudițiunii” (în vol. Critice, ed.Paul Georgescu, Edit. pentru literatură, 1966, p.405). Gr.G.Tocilescu s-a aflat, de altfel, mereu sub tirul denigrator al istoricilor grupați în jurul lui Maiorescu, existând de-a lungul vremii numeroase și variate eforturi de discreditare intelectuală a celui mai important istoric pe care l-a dat „școala romantică” a lui B.P. Hasdeu. În acest sens vezi Lucian Nastasă, Generație și schimbare în istoriografia română (sfârșitul sec. XIX-începutul sec. XX), Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999.

                [55] Gustave Le Bon, medic și sociolog francez, care în tocmai anul acesta, 1894, a publicat celebra lucrare: Les lois psychologiques de l’évolution des peuples.

                [56] Petre P.Carp (1837-1918), om politic, fondator împreună cu T. Maiorescu, I. Negruzzi, N. Pogor și Th. Rosetti a societății Junimea. A ocupat în repetate rânduri diverse posturi ministeriale. Ca ministru al României la Viena, în 1882, contribuie la reglarea problemei Dunării și la aderarea țării la Tripla Alianță, mijlocind întâlnirea lui Ion Brătianu cu cancelarul Bismarck la Gastein.

                [57] Ca și în cazul Troiei, Schliemann a început în august 1876 săpăturile la Mycene, descoperind mai multe morminte pe care arheologul le-a considerat ca aparținând lui Atreu, regelui Agamemnon, vizirului său Eurimedon, Casandrei și altora. Datorită imenselor bogății descoperite aici și a concluziilor lui Schliemann, faptul a stârnit vii discuții în lumea specialiștilor de atunci.

                [58] Georges Perrot (1832-1914), profesor și arheolog erudit francez, director al Școlii Normale Superioare din Paris (din 1888).

                [59] Alexandru Odobescu (1834-1895), profesor la Universitate și director al Școlii Normale Superioare din București, „protector” al lui Teohari Antonescu, la care acesta din urmă și-a susținut lucrarea de licență.

                [60] Mama lui Al.Odobescu, Catinca, era fiica doctorului Constandinache Caracaș și a Irinei Filitti.

                [61] Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), personalitate complexă și polivalentă a secolului XIX, fondator al învățământului în limba română, editor al primului ziar românesc din Țara Românească, autor de gramatici, traducător, filosof și literat prolific, și nu în ultimul rând deosebit de activ în viața politică.

                [62] Ioan Odobescu (1793-1857) a participat într-adevăr la războiul contra lui Napoleon, între 1812-1815, ca polcovnic în armata rusă. În 1831 se căsătorește cu Ecaterina (Catinca), fiica doctorului Constandinache Caracaș, fondatorul spitalului Filantropia din București, iar la 23 iunie 1834 se va naște Alexandru Odobescu. Ioan Odobescu a ocupat mai multe funcții importante sub domniile lui Al. Ghica și Gh. Bibescu. În timpul revoluției de la 1848 face parte din guvernul provizoriu, ca ministru de război, în această calitate arestându-și colegii. (Pentru genealogia familiei Odobescu și diversele aspecte notate aici de Teohari Antonescu vezi: Geo Șerban, Al.Odobescu, „Pagini regăsite”, București, 1965; arborele genealogic atașat volumului A. Odobescu și corespondenții săi, București, Edit. Minerva, 1984). În ce privește relația I. Odobescu-P.Kisseleff, merită reținut faptul că, prin hazard, Alexandru Odobescu s-a căsătorit în 1858 cu Sașa, fiica naturală a generalului rus și a Alinei Bagration.

                [63] Ion C.Brătianu (1821-1891), care va ajunge prim-ministru și va avea un rol însemnat în construcția României moderne, era bun prieten cu Catinca, soția lui Ioan Odobescu.

                [64] Pentru participarea lui Ioan Odobescu la evenimentele din vara lui 1848 vezi Amintirile colonelului Lăcusteanu, publicate și adnotate de Radu Crutzescu, București, Fundația „Regele Carol II”, 1935, p.108-160.

                [65] Referință la războiul franco-prusian din 1870-1871. Cu ocazia victoriei și a zilei de naștere a împăratului Wilhelm I, colonia germană din București a organizat un banchet fastuos la 10/22 martie 1871. La instigarea liberalilor radicali, o parte a populației capitalei s-a adunat în preajma clădirii unde avea loc sărbătorirea, aruncând cu pietre, strigându-se lozinci antidinastice și republicane, trăgându-se clopotele etc.

                [66] În ultimul deceniu al sec.XIX, influența ideologică a lui C. Dobrogeanu-Gherea printre tinerii studioși era foarte mare, în vreme ce junimismul literar părea depășit. În 1893 M.Dragomirescu îi scria din Paris lui Maiorescu că estetica gheristă „are partizanii cei mai înfocați printre cei mai inteligenți studenți ce i-am întâlnit aici” (Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, p.95-97). Maiorescu încredințează tinerilor săi discipoli misiunea de a polemiza cu direcția gheristă. Din partea Junimii, între 1892-1900, M.Dragomirescu a fost unul din principalii combatanți în polemica cu orientarea gheristă, lui alăturându-se P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, S. Mehedinți, D. Evolceanu ș.a. În 1894, când P.P. Negulescu și Teohari Antonescu s-au întors în țară de la studii, Titu Maiorescu le-a pregătit câte o catedră la Iași pentru a-și vedea și aici împlinită dorința de a controla Universitatea prin discipoli devotați și de a menține treaz spiritul junimist. Pe de altă parte, „problema anti-socialismului” în capitala Moldovei era reală. Încă de la 8 februarie 1894, P.P. Negulescu îi scria lui Maiorescu în acest sens, deși Iașul nu era nicidecum locul unde tânărul filosof ar fi dorit să ajungă profesor. Accepta această postură în virtutea ideii de „misiune”: „M-am gândit că de făcut e pretutindeni câte ceva, și la Iași mai mult decât oriunde.[...] O concentrare a forțelor tinere – a tuturor – ar fi poate foarte necesară, atât pentru propagarea și întărirea direcției noastre literare, cât și pentru însănătoșirea mediului în general”; „Iașii sunt, în țara noastră, un centru socialist.[...] Și ceea ce agravează încă importanța Iașilor, ca centru socialist, e că posedă și o universitate, din care se răspândesc apoi în țară, ca profesori, adepții acestei direcții. Iată pentru ce cred că o concentrare a tinerilor, la Iași, ar fi poate foarte necesară” (Titu Maiorescu și prima generație de maiorescieni. Corespondență, p.285).

                [67] Anton Naum (1829-1917), ieșean, dar din părinți macedoneni, a făcut vreme de nouă ani studii la Paris. După mai mulți ani petrecuți în diverse posturi de profesor secundar, în 1898 ajunge la catedra de limba și literatura franceză a Universității din Iași. Încă din 1872 intră în Societatea Junimea, unde era poreclit „pudicul”, iar din 1893 este membru al Academiei Române. Fiul acestuia, Teodor Naum, ajuns profesor de latină la Universitatea din Cluj (din 1926), se va căsători cu Adina, fiica lui Teohari Antonescu.

                [68] Din 1876 Titu Maiorescu se mută la București, practicând și avocatura, reluând obiceiul reuniunilor literare în casa sa. În capitală se mai aflau deja, dintre junimiști, P.P. Carp, Theodor Rosetti ș.a.

                [69] Este vorba de Povestea vulpii (epopee eroico-comică), ce va apare după aproape un deceniu, în 1903.

                [70] Giovanni Frollo (1832-1899), italian de origine, stabilit de tânăr în România, ca profesor particular și apoi în slujba statului la Brăila. Din 1878 devine profesor de limbile neolatine la Universitatea din București.

                [71] Bogdan P.Hasdeu (1838-1907), profesor la Universitatea din București, director al Arhivelor Statului (1876-1900) și membru al Academiei Române, a fost una din cele mai importante personalități ale culturii române. Creator de „școală” filologică și istorică, Hasdeu s-a situat aproape mereu în contra Junimii.

                [72] Așadar, după cum rezultă din acest pasaj, Teohari Antonescu și-a schimbat opțiunea, în ceea ce privește pregătirea licenței, la sugestia lui Hasdeu. Își va lua ca îndrumător pe Al.Odobescu, elaborând lucrarea Cultul Cabirilor în Dacia. Studiu arheologic și mitologic asupra unor monumente antice în mare parte inedite și descoperite în regiunile Istrului, cu XII tabele litografiate. Teză de licență, București, 1889, 260 p.

                [73] Petre Rășcanu (1846-1913), profesor de istorie universală la Universitatea din Iași, inspector general în învățământul secundar.

                [74]  Simion Bărnuțiu (1808-1864), unul din conducătorii revoluției de la 1848 din Transilvania. După înfrângerea mișcării, se refugiază în Țara Românească, apoi merge la Viena și Pavia. În 1855 este chemat la Iași, unde va preda filosofia la fosta Academie Mihăileană, iar din 1856 este numit profesor la facultatea de drept de aici. Ideile sale radicale au găsit în capitala Moldovei susținători entuziaști, care au înființat Fracțiunea liberă și independentă, precum G. Panu, Ion Creangă, Șt. Micle, A.D. Holban, A. Fătu ș.a.

                [75] „Societatea științifică și literară” s-a înființat la Iași, în 1888. Din 1889 a avut și o revistă, „Arhiva”, care publica în primul rând contribuțiile membrilor societății. Din ianuarie 1894, director al publicației devine istoricul A.D.Xenopol.

                [76] Teohari Antonescu tocmai lucra la un studiu pe această temă, Dacia, patria primitivă a popoarelor ariane, pe care îl va publica în „Convorbiri literare”, XXIX, 1895 nr. 5, p.426-447.

                [77] Ion Caragiani (1841-1921), profesor de greacă la Universitatea din Iași, din 1865. Membru al Societății Junimea, foarte apreciat pentru anecdotele sale. Membru al Academiei Române încă de la fondarea ei.

                [78] Grigore C. Buțureanu (1855-1907), profesor la Liceul Național, iar din 1899 la Liceul Internat din Iași; inspector al învățământului normal și primar (1898-1899). Preocupat de arheologie, a întreprins mai multe cercetări și a finalizat în 1898 volumul Preistoria în România (studiu de arheologie preistorică și etnografie), din care a publicat fragmente în „Arhiva”

                [79] Este vorba de Școala Normală Superioară din Iași, a cărui director era P.Rășcanu.

                [80] Nicolae Culianu (1834-1915), profesor la catedra de astronomie și geodezie a Facultății de științe din Iași, rector al Universității de aici și membru al Societății Junimea.

                [81] Este vorba de Neculai Beliceanu (1844-1896), profesor de istorie la un liceu din Iași, membru al societății Junimea. Este primul care a pus în circuitul științific descoperirile neolitice de la Cucuteni (Antichitățile de la Cucuteni, schiță arheologică, 1885), fapt pentru care a fost ales membru onorific al Academiei din Berlin.

                [82] Vasile Buțureanu, doctor în fizică la Paris, profesor de mineralogie și petrografie la Universitatea din Iași. Pentru fratele acestuia, Gr.C.Buțureanu, vezi nota [78].

                [83] Victor Castano, născut în 1842 la Strassbourg. Tatăl său, Antonie Iehl, era controlor imperial al manufacturilor de tutun. Profesor de franceză la Iași, membru al Societății Junimea încă din 1867. Autor al câtorva lucrări de metodica învățării limbii franceze.

                [84] Ion Tanoviceanu (1858-1917), profesor de drept penal la Universitatea din Iași, iar din 1901 la cea din București. Membru corespondent al Academei Române. A publicat mai multe studii juridice (La question juife en Roumanie au point de vue juridique et social, Paris, 1882; Un pericol național: creșterea criminalității în România, 1896; Criminalitatea în România, 1909), cursuri universitare și numeroase documente istorice.

                [85] Ghenadie Enăceanu (1837-1898), originar din Iași și mai mulți ani profesor la Seminarul Socola. Primul decan al Facultății de teologie din București (1884-1887) și episcop de Râmnic (din 1886). Director al tipografiei Cărților Bisericești, fondator al revistei „Biserica Ortodoxă Română” și colaborator la diverse alte periodice. A publicat numeroase studii de doctrine teologice și de istorie bisericească. Teohari Antonescu a recenzat pozitiv lucrarea episcopului Ghenadie, Stemele țărilor daco-romane (București, 1894), în "Arhiva", VI, 1895, nr. 1-2, p.78-84.

                [86] Uricariul este numele sub care a fost tipărită la Iași o impresionantă colecție de documente istorice, în 25 de volume, între 1852-1895, prin strădania lui Theodor Codrescu (1819-1894). Ultimele trei tomuri au fost editate de Gh. Ghibănescu și Gh. Missail.

                [87] Se referă la artistul și autorul dramatic Matei Millo (1814-1896), originar din Spătărești, jud.Suceava. Tatăl acestuia, cu același nume, a trăit între 1725-1801, ocupând înalte dregătorii, în același timp ocupându-se de poezie. Asupra bătrânului Matei Millo vezi studiul lui I.Tanoviceanu, Un poet moldovean din sec.XVIII, Matei Millo, București, 1898, în care este publicată și opera sa poetică.

                [88] Revista „Convorbiri literare” a avut în fruntea ei pe Iacob Negruzzi, care de la 1 mai 1893 a mai asociat un comitet, de regulă alcătuit din tineri maiorescieni. De la 1 ianuarie 1895 Negruzzi va renunța la funcția ce a deținut-o aproape trei decenii, publicația fiind condusă de un comitet de redacție alcătuit din Teohari Antonescu, I.Al. Brătescu-Voinești, M. Dragomirescu, D. Evolceanu, I.S. Floru, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, I.A. Rădulescu și Fr. Robin, la care se vor mai adăuga și alții de-a lungul anilor. Funcția de director va reapărea în 1902, când va fi numit în această calitate istoricul Ion Bogdan.

                [89] Petre Missir (1856-1929), membru al Junimii, profesor de dreptul ginților la Universitatea din Iași, iar din 1900 la cea din București, la catedra de drept internațional privat. Între 1889-1900 a fost redactor al publicației „Era nouă”.

                [90] După mutarea lui Titu Maiorescu la București (1874), ședințele „Junimii” s-au mai ținut o vreme la Iacob Negruzzi. Plecând însă și acesta din urmă în capitală (1885), societatea ieșeană practic se desființează, reuniunile din casa lui Maiorescu nemaiavând nimic din atmosfera anilor ‘60. Unii din junimiștii rămași la Iași s-au mai întâlnit aproape un deceniu pe la diverși membri, însă tot mai rar și cu nimic din spiritul ce animase altădată societatea.

                [91] Miron Pompiliu (1848-1897), originar din Ștei (jud.Bihor), cu studii universitare la Budapesta, Iași și București. Stabilit la Iași, a fost profesor la Școala militară și apoi la Liceul Național. Membru al Junimii din 1869 și foarte bun prieten cu Mihai Eminescu.

                [92] Nicolae Gane (1838-1916), jurist, primar al Iașului, cu o bogată activitate politică (ministru, deputat, senator), membru al Societății Junimea. Poet și nuvelist, Nicu Gane devine în 1908 membru al Academiei Române, ajungând chiar în postura de președinte al ei.

                [93] Vasile Pogor (1833-1906), literat, cu studii juridice la Paris, multă vreme membru și președinte al Curții de Apel din Iași. Împreună cu T. Maiorescu, Th. Rosetti, P.P. Carp și I. Negruzzi a fondat Societatea Junimea, publicând în „Convorbiri literare” poezii și traduceri. Ca om politic a ocupat funcțiile de primar și de prefect al Iașului, iar pentru puțină vreme a fost chiar și ministru al cultelor și instrucțiunii publice (1870).

                [94] Gheorghe Panu (1848-1910), ziarist și om politic, cu studii juridice la Paris și Bruxelles. A lăsat un volum de Amintiri de la „Junimea” din Iași (recent reeditat sub îngrijirea lui Z. Ornea, București, Edit. Minerva, 1998, 677 p.). Între 1884-1886 scoate la Iași Lupta. Ziar liberal-opoziționist, cu apariție de trei ori pe săptămână, pe care o mută apoi la București (1886-1895).

                [95] Ioan Nădejde (1854-1928), profesor la un gimnaziu din Iași între 1874-1881, destituit datorită propagării ideilor socialiste printre elevi. Din 1894 se mută la București, unde va conduce periodicele socialiste „Munca” și „Lumea nouă”.

                [96] Aron Densușianu (1837-1900), transilvănean din Densuș, stabilit ca avocat în Făgăraș. În 1880 se mută în Vechiul Regat, la Iași, unde ocupă catedra de limba latină la Universitatea locală. Ca adept al curentului latinist, intră în polemică cu Titu Maiorescu și cu „Junimea”.

                [97] Eugen Rizu (1854-1892), profesor la Facultatea de medicină din Iași și mai apoi la cea din București. A fost ginerele lui V.A. Urechia (prin căsătoria cu fiica acestuia, Corina, în 1882), adversar al lui Titu Maiorescu și, deci, al tinerilor maiorescieni.

                [98] Grigore Cobălcescu (1832-1892), profesor la Facultatea de științe din Iași și membru al Academiei Române. A fost primul președinte al „Societății științifice și literare” (nov.1888-sept.1891), imprimând acesteia și organului ei de expresie, revista „Arhiva”, un caracter pur științific.

                [99] Constantin Meissner (născut în 1854), cu studii universitare la Viena și Berlin. În 1878 ocupă catedra de germană de la Școala militară din Iași, iar din 1881 pe cea de pedagogie a Școlii Normale. Secretar general al ministerului instrucțiunii (1894), ministru al industriei și comerțului (1918) și al lucrărilor publice (1926-1927).

                [100] Ion Găvănescu (1859-1949), profesor la catedra de pedagogie, psihologie și estetică a Universității din Iași (din 1888), director al Seminarului pedagogic din Iași (din 1898) și inspector general al învățământului secundar (1895).

                [101] Ioan Paul (1857-1926), ardelean stabilit la Iași, profesor la Liceul Internat, la Școala militară, la cea Normală de fete și la școala Humpel. În 1916 devine profesor de estetică la Universitatea din Iași, pentru ca din 1919 să treacă la cea din Cluj. A elaborat mai multe manuale școlare, în colaborare cu Miron Pompiliu și Constantin Meissner.

                [102] Este vorba de studiul lui T. Antonescu, Manifestările artistice în raport cu rasa, publicat în „Convorbiri literare”, XXIX, 1895, nr. 10, p.938-955, și care tratează influența popoarelor migratoare asupra vechilor greci.

                [103] Alexandru Rubin (1856-1921), licențiat în drept la Paris. În 1881 scoate ziarul „Cumpăna”, iar din 1885 este redactor la „L’Independance Roumaine”. În preajma primului război mondial fondează „Le jourmal de Balkanes”.

                [104] Mihail Seulescu (1861-1929), cu studii juridice la Berlin și Paris, profesor la Facultatea de drept din București. De mai multe ori deputat și secretar general la Ministerul de finanțe. Autor al mai multor lucrări, printre care: La question d’Orient et la France (1887); Chestiunea agrară (1889); Chestiunea socială (1893); Les nouvelles tendances de l’économie politique (1895) etc.

                [105] Ion A. Rădulescu-Pogoneanu (1870-1944), licențiat al facultății de litere din București și cu un doctorat obținut la Leipzig. Făcea parte din grupul de tineri maiorescieni. În 1913 va ajunge profesor la catedra de sociologie, estetică și etică a Universității din București, iar din 1920 se va transfera la catedra de Pedagogie. A fost director al Seminarului Pedagogic Universitar și membru al Academiei Române. Rădulescu-Pogoneanu va aduna Prefețele celor șase volume de Discursuri parlamentare ale lui Titu Maiorescu (primul tom apărând încă din 1897), pe care le va publica în 1925 sub titlul de Istoria contemporană a României.

                [106] Ion Al.Brătescu-Voinești (1868-1946), scriitor, fusese remarcat de T. Maiorescu, care l-a introdus în comitetul redacțional al „Convorbirilor literare”, l-a ajutat în cariera de magistrat, îndrumându-i instrucția sub toate aspectele etc. Din 1896 începe ruptura treptată între cei doi, Brătescu-Voinești refuzând să se căsătorească cu o rudă a lui Maiorescu. Între 1914-1916 va fi director al Teatrului Național din București, iar din 1918 va fi ales membru al Academiei Române.

                [107] Referință la Fundația Universitară „Carol I”, inaugurată la 14 martie 1895. În conformitate cu regulamentul acesteia, comitetul administrativ al Fundației era compus din rectorii celor două Universități din Iași și București, dintr-un reprezentant al Regelui și dintr-un director numit de ministerul instrucțiunii pe timp de trei ani.

                [108] Este vorba de V.A. Urechia (1834-1901), profesor de istoria românilor la Universitatea din București. Membru al Academiei Române din 1867, iar mai apoi și președinte al ei. În două rânduri ministru al instrucțiunii (1860 și 1881-1882), președinte al Ligii culturale, al Ateneului Român etc., deputat și senator. A avut o bogată producție istoriografică și literară.

                [109] Se referă la preocupările lui B.P. Hasdeu în ce privește spiritismul și ocultismul, comunicarea cu cei trecuți în neființă, neîmpăcat de moartea fiicei sale Iulia Hasdeu. La ședințele de spiritism, Hasdeu apela de diverse medium-uri, apropiați ai savantului.

                [110] Ștefan Mihăilescu, actor și apropiat al lui Hasdeu. A jucat rolul hatmanului polon în Răzvan și Vidra a lui B.P.Hasdeu, a cărei premieră a avut loc la 10 februarie 1867. Constantin Istrati (1850-1918), profesor la Universitatea din București, cu preocupări și realizări în multe domenii științifice (de la chimie și balneologie până la istorie), cu o operă scrisă impresionantă, membru al Academiei Române, de mai multe ori ministru la Lucrările Publice, Agricultură, Industrie etc.

                [111] Teodor Speranția (1856-1929), cu studii la facultatea de litere și filosofie din Liège, profesor la Liceul „Matei Basarab” și la Academia de Muzică și Artă dramatică din București. Membru corespondent al Academiei Române, inițiator al Muzeului Etnografic, autor de manuale gimnaziale și opere literare.

                [112] Apostol Mărgărit (1832-1903), fost inspector școlar pentru școlile românești din Turcia între 1878-1902, în acest interval înființând 104 școli primare și 4 secundare. Cu toate relațiile sale sus-puse cu diverse personalități europene și cu liberalii de la noi, a activității lui ce se bucura de aprecierea presei de limbă franceză, a fost totuși un personaj ce nu s-a bucurat de multă simpatie în teritoriile unde activa. Împotriva sa au avut loc mai multe atentate, ultimul săvârșindu-se în 1890 la Salonic.

                [113] Ioan Maiorescu (1811-1864), tatăl lui Titu Maiorescu, profesor. Gimnaziul din Giurgiu, unde fusese elev și Teohari Antonescu, purta acest nume.

[114] Ioan Dianu (1869-1939), absolvent al Facultății de litere și filosofie din București (în 1888), cu specializare la Ecole des Hautes Etudes din Paris. În 1895 era profesor la Școala Normală, iar în anul următor la Seminarul Central din București. Din 1927 devine conferențiar la Universitatea din București.

[115] Este vorba de comitetul de redacție al „Convorbirilor literare”. Vezi nota [91].

[116] Toma Cămărășescu, om politic.

[117] Este vorba de Istoria românilor din Dacia Traiană, vol.I-VI, Tipo-lit. H. Goldner, 1888-1893. O ediție populară va apare în 1896, în 12 volume, la Iași, în editura fraților Șaraga.

                [118] Robert Rössler (1840-1881) este autorul lucrării Romänische Studien, apărută la Viena în 1871, și care va genera reacția unor istorici români din epocă. A.D. Xenopol a publicat un volum, Teoria lui Rösler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană, Iași, Tip.Națională, 1884, 299 p., în care căuta să răspundă afirmațiilor istoricului austriac, mai mult sau mai puțin satisfăcător. S-au exprimat asupra analizei lui Xenopol: I. Nădejde, G.I. Ionnescu-Gion, B.P. Hasdeu, N. Densușianu ș.a. Însă cel mai documentat a fost studiul lui D. Onciul, scris la sugestia și la insistențele lui Maiorescu, intitulat: „Teoria lui Rösler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană”, de A.D. Xenopol, Iași, 1884.

                [119] Epaminonda Francudi (1829-1897), originar din Cipru, s-a stabilit la București în 1864, fiind numit profesor de limba și literatura greacă la facultatea de litere și filosofie. Director al Școlii Normale Superioare.

                [120] Textul conferinței se va regăsi în articolul lui T. Antonescu, Descoperirile din Troja, în „Convorbiri literare”, XXIX, 1895, nr. 12, p.1071-1088.

                [121] Constantin Leonardescu (1846-1907), fost profesor de istoria filosofiei la Universitatea din Iași, membru a societății Junimea.

                [122] Vezi nota [88]

                [123] Dimitrie Dan (născut în 1865), ardelean trecut în Vechiul Regat, care urma cursurile Facultății de litere și filosofie din București (licențiat în 1896). A fost profesor de limbi clasice prin mai multe orașe din țară, stabilindu-se finalmente la liceul „Vasile Alecsandri” din Galați. A publicat mai multe studii de filologie și toponimie în revista „Convorbiri literare”.

                [124] Nicolae Basilescu (1860-1904), secretar al facultății de litere și filosofie din București (1893), profesor de liceu în București, membru în comitetul de conducere al revistei „Convorbiri literare”, autor al unor piese de teatru,  articole, recenzii și traduceri.

                [125] „Lumea Nouă”, organ al social-democrației, editat la București din 2 noiembrie 1894 zilnic, iar din 22 noiembrie 1898 săptămânal.

                [126] Este vorba de articolul lui S. Mehedinți, Concepția materialistă a istoriei după d-l C. Dobrogeanu-Gherea, care va apare în „Convorbiri literare”, XXIX, 1895, nr. 6 (1 iunie), p.530-560.

                [127] C.Rădulescu-Motru va publica Criza științifică contimporană, în „Convorbiri literare”, XXIX, 1895, nr. 3 (1 aprilie), p.313-328; nr. 5 (1 mai), p.470-485; nr. 11 (1 nov.), p.1054-1068.

                [128] Nicolae Volenti (1856-1910), poet, cu studii juridice, membru al Societății Junimea. În 1880 a fost transferat ca judecător de la Brăila la Iași.

                [129] Vasile Burlă (1840-1905), publicist, profesor la școala Humpel (1880-1890) și apoi la Liceul Național  din Iași. În 1879 intră în Societatea Junimea, în a cărei revistă, „Convorbiri literare”, publică o minuțioasă critică asupra Gramaticii lui T.Cipariu și în paginile căreia a purtat celebra polemică cu B.P.Hasdeu în legătură cu etimologia cuvântului „rață”.

                [130] Ioan Melik (născut în 1840), profesor de matematică la Universitatea din Iași, membru al societății Junimea.

                [131] Alexandru Lambrior (1846-1883), absolvent al Universității din Iași, ajuns profesor la Liceul din Botoșani. În 1871 este destituit de ministrul instrucțiunii de atunci (gen.Tell), iar în 1875 – sub ministeriatul lui T. Maiorescu – își continuă studiile la Paris. La întoarcere este din nou profesor de liceu la Iași, însă moare curând, lăsând celor care l-au cunoscut impresia că ar fi fost unul din primii și cel mai temeinic pregătit filolog.