Cladirea Institutului de Istorie, Cluj-Napoca, str. Napoca nr. 11

 

ISTORICUL INSTITUTULUI

 

        La solemnitatea inaugurării Universității din Cluj, în februarie 1920, regele Ferdinad I al României a anunțat oamenii de știință români și străini prezenți la eveniment că acordă o subvenție de 400.000 de lei pentru înființarea unui institut academic în marele oraș ardelean, institut în care să se studieze istoria românilor din Transilvania, motivându-și gestul generos prin aceea că în trecut această istorie fusese tratată în mod vitreg și nedrept.

        Veniturile din această sumă au fost adăugate la capitalul inițial și au atins, după un sfert de secol, cifra de 708.938 de lei, îmbogățită în aceeași perioadă prin alte donații, cum a fost Fundația Miron Cristea de 329.850 lei și Fundația profesor Ioan Lupaș de 286.000 lei, în efecte de stat sau alte sume. Această situație prosperă a permis, în 1929, cumpărarea imobilului de pe actuala stradă Napoca nr. 11. Acesta a fost amenajat în mod adecvat muncii de cercetare științifică, lucrare care s-a încheiat în iunie 1937, când a fost inaugurat în prezența Regelui României, Carol al II-lea. Numele interbelic al noii instituții a fost acela de Institutul de Istorie Națională din Cluj. Între 1920-1940, institutul a funcționat la Cluj,  între 1940-1945 la Sibiu și din nou la Cluj, din 1945 până astăzi. Alexandru Lapedatu

        În primul sfert de secol de existență, institutul a avut ca personal științific pe directorii Alexandru Lapedatu, 1920-1938, Ioan Lupaș 1920-1943 și 1943-1945 când funcția de director onorar a revenit lui Alexandru Lapedatu, asistat de directorii de secție Ioan Moga, Ioachim Crăciun și Teodor Bodogae, numiți tot în anii 1943 – 1945,  în „exilul” sibian, apoi asistenții Ioachim Crăciun 1924 – 1937, Nicolae Buta 1927-1929, Ioan Moga 1929-1942, Gheorghe Duzinchievici 1937-1942, Ștefan Pascu 1943, Rolf Kutschera 1943, preparatori Natalia Braharu 1926-1929, Dimitrie Braharu 1929-1930, Ana Herția 1930-1931, Hortensia Georgescu 1931-1942, Alexandru Neamțiu 1943, secretarii-bibliotecari Dimitrie Braharu 1920-1924, Natalia Braharu 1924-1926, Constantin Cârlănescu 1924-1926, Olimpiu Boitoș 1927-1929, Ioan Flucuș 1929-1931, Aurel Decei 1930-1932, Ontario Podea 1930-1933, Gheorghe Vinulescu 1931-1940, Septimiu Martin 1936-1943. Între 1943-1945 în cadrul Institutului de Istorie Națională Cluj-Sibiu au funcționat ca șefi de lucrări Ștefan Pascu, Marina Lupaș-Vlasiu și David Prodan, ca asistenți Septimiu Martin, Rolf Kutschera, Bujor Surdu și Alexandru Neamțiu ca preparator.   Ioan Lupas

        În aceste etape de pionierat, personalul științific al Institutului de Istorie Națională a colaborat din plin cu catedrele de istorie ale Universității, de asemenea, profesorii Almei Mater au publicat și au sprijinit revistele și colecțiile institutului care, pe deasupra, și-a coroborat eforturile și rezultatele notabile ale muncii științifice cu cele ale creațiilor de profil, nu mai puțin prestigioase, obținute de Institutul de Istorie Universală și cel de Studii Clasice.

        În primii 25 de ani de existență, pe care o numim perioada istorică, Institutul de Istorie Națională, prin personalul științific de mare valoare, a publicat cărți, volume de documente și studii numeroase referitoare la istoria voievodatului Transilvaniei, la românii din Transilvania în evul mediu, la voievozii Știbor, Bartolomeu Dragfi și Ioan Huniade, Răscoala țărănească din Transilvania din 1437-1438, Principatul Transilvaniei sub suzeranitate otomană și desfacerea lui de Ungaria sau Mihai Valahul, „viceregele” Transilvaniei (1490 – 1572), semnate de Ioan Lupaș și Ioan Moga. Acțiunile lui Mihai Viteazul în Transilvania sau cele ale lui Gavril Bathory și Gabriel Bethlen au fost tratate și studiate de Ioan Lupaș, Ioan Moga și Ioachim Crăciun. Ioan  Lupaș și Ioan Moga Alexandru Lapedatu și-au îndreptat cercetările spre studierea relațiilor dintre Gheorghe Rákoczi I și II cu domnii români Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Șerban și Gheorghe Ștefan. Ioan Lupaș a analizat și activitatea Mitropolitului Teodosie Veștemeanu iar Marina I. Lupaș a reconstituit activitatea și păstorirea românilor ortodocși din Transilvania în timpul mitropolitului Sava Brancovici. Ioan Moga și-a îndreptat atenția și  studiul și asupra rivalității polono-austriece și orientarea politică a Țărilor Române la sfârșitul secolului al XII-lea sau politica economică austriacă și comerțul Transilvaniei în secolul al XVIII-lea, iar David Prodan studiază temeinic teoria imigrației românilor din Principatele Române în veacul al XVIII-lea. Helmuth Klima și Rolf Kutschera au publicat valoroasa lucrare Guvernatorii Transilvaniei, în două volume.

        David Prodan a publicat, anunțând parcă peste decenii marea sinteză de mai târziu, lucarea Răscoala lui Horea în comitatele Cluj și Turda iar Ștefan Pascu a editat și el Știri noi privitoare la revoluția lui Horea. Silviu Dragomir a cercetat cu competență și cu multă acribie științifică Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania, în cinci volume, editând apoi și valoroasa monografie despre Avram Iancu, despre care a scris în epocă și Ioan Lupaș. Ștefan Pascu a editat schița volumului III din IstoriaConstantin Daicoviciu Românilor din Dacia superioară de Alexandru Papiu-Ilarian, a analizat rolul lui Alexandru Bătrâneanu în Revoluția de la 1848 și memoriile și protestele românilor din Transilvania și Ungaria de la 1791-1892, ultima în limba franceză. Ioan Moga a publicat Tribuniștii și mișcarea memorandistă și Războiul vamal dintre Austro-Ungaria și România în lumina intereselor economice ale Transilvaniei iar Dumitru Braharu a urmărit cum a fost privită și recepționată Chestiunea română în Italia în timpul Memorandului. Ioan Lupaș a elaborat studii despre Dualismul austro-ungar și urmările lui pentru Transilvania și Croația și Dezagregarea Monarhiei Austro-Ungare și eliberarea Transilvaniei, tot în limba franceză.

        Dacă la această prodigioasă activitate științifică adăugăm rezultatele obținute în urma cercetărilor istorice cu caracter local relative la Maramureș, Țara Loviștei, Ducatul Amlașului, Scaunul Loviștei, Cetatea Salgo de la Sibiel, Târnava Mare (Ioan Moga, Aurel Decei, Ștefan Pascu) și cele din domeniul evoluției economice sau al criticii izvoarelor documentare și narative armenești, Chronicon Dubnicense, Sivori, Szamosközi (Aurel Decei, Ștefan Pascu, Ioan Lupaș, Ioachim Crăciun), înțelegem că Institutul de Istorie Națională s-a dovedit a fi un forum științific de elită în timpul României Mari. Dar el rămâne la fel și își realizează destinul și ulterior.

        La 1 mai 1949 institutul a primit denumirea de Institutul de Istorie și Arheologie din Cluj al Academiei Române. Cu acest prilej au fost incluși în compunerea sa unii specialiști de istorie universală, est-europeană, studii clasice de la Stefan Pascu Centrul de studii și cercetări privitoare la Transilvania, ce fusese înființat la Sibiu în 1943. În pofida unor ingerințe politice stânjenitoare, institutul a reușit să continue, în liniamentele ei esențiale, tradiția interbelică și să publice numeroase cărți, studii, tomuri de documente, de inscripții antice, bibliografii cu problematici și subiecte variate, de la istoria veche și antică, până la cea contemporană. Institutul a beneficiat în această nouă perioadă e existenței sale de prestigiul unor directori din rândul academicienilor români, cum au fost Constantin Daicoviciu și Ștefan Pascu. Această tradiție, care îi are ca precursori pe vestiții directori interbelici Ioan Lupaș și Alexandru Lapedatu, este continuată astăzi prin directorul Acad. Camil Mureșanu.  Începând din 1975 Institutul a fost trecut în componența Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca până în ianuarie 1990 când, în urma hotărârii luate de adunarea generală, a revenit în componența Academiei Române, avându-l ca director pe Aurel Răduțiu.

    În același an Institutul de Istorie și Arheologie s-a divizat în două unități, respectiv Institutul de Istorie din Cluj-Napoca, și Institutul de Arheologie și Istoria Artelor. A urmat apoi Hotărârea Guvernului nr. 1366/27.XII.2001 prin care Institutul de Istorie din Cluj-Napoca se unifica prin fuziune cu Centrul de cercetări socio-umane sub numele de Institutul de Istorie „George Barițiu” al Academiei Române, instituție publică cu personalitate juridică (cu sediul în str. Napoca nr. 11). De atunci s-au creat în cadrul instituției noastre două compartimente distincte, unul pentru istorie și  celălalt pentru științele socio-umane, cu administrație și conducere unică.

         Din anul 2010 noul sediu al Institutului se află  pe strada M. Kogălniceanu nr. 12-14 din Cluj-Napoca.

Începând din anul 1996, Institutul dobândește dreptul de a organiza activități doctorale, în prezent activând 10 cercetători/profesori care, în calitate de conducător de doctorat, au coordonat programele de pregătirile ale unui număr de 105 doctoranzi. Au fost confirmate 17 titluri de doctorat. Restul doctoranzilor se află în diverse stadii de pregătire și elaborare a tezei de doctorat. Se desfășoară, pentru doctoranzii cu frecvență, cursuri doctorale susținute de 4 dintre conducătorii de doctorat atestați.

Actualul Institut de Istorie „George Barițiu” continuă activitatea celui dintâi, genealogic al Institutului de Istorie Națională din perioada interbelică, cu un specific al cercetării fundamentale bazate pe istoria medie, premodernă, modernă și contemporană a României.

Aceste diviziuni din istoria României, în principal a Transilvaniei, sunt sferele de activitate ale specialiștilor din cadrul programelor de cercetare. Astfel, colectivul de istorie medie este angrenat din anul 1950 în principal în munca de editare a izvoarelor pentru istoria medie a României, în cadrul colecției naționale Documenta Romaniae Historica, unde specialiștilor noștri le revine cea mai bogată dintre seriile ediției, Series C. Transilvania (sec. XI-XIV). Din această serie au fost date la lumină până acum 13 volume masive, susținute financiar de Editura Academiei Române. Tot din corpusurile de izvoare istorice face parte și Conscripția fiscală a Transilvaniei, volumul I, Partea I+II. Colectivul de istorie premodernă  a demarat cercetări din anul 1964 și editează, ca serie unică în țară, Izvoarele Răscoalei lui Horea, divizată în două tipologii: izvoare diplomatice și izvoare narative. Au apărut până acum 16 volume. O parte a colectivului de istorie modernă este prins într-un alt program de extensie națională, din anul 1950  respectiv editarea colecției de Documente privind revoluția de la 1848 în Țările Române, unde institutului îi revine, în aceeași simetrie, Seria C. Transilvania, din care au apărut 8 volume.  O tematică importantă a colectivului de istorie modernă, inițiată în anul 1975, este publicare de izvoare referitoare la  Problema națională a românilor din Imperiul Habsburgic (1849-1918). Documente și studii. Această colecție din care au fost tipărite 5 volume își propune să încheie în mod armonios cunoașterea fundamentală, documentară, a evoluției națiunii medievale și mai apoi moderne a românilor din Transilvania, până la realizarea României Mari și a națiuni române unitare în 1918, ca fenomen capital al întregului demers istoric românesc. Din colecția Biografii istorice transilvane au apărut până acum 3 volume.

Cercetătorii istoriei contemporane din institut urmăresc în principal fructificarea socială, economică și instituțională a Marii Uniri, pe baza căreia s-a consolidat statul român contemporan, membru al comunității europene. În contextul acestui demers nu este ignorată nici istoria recentă, a cărei exegeză își caută identitatea și la noi, la fel ca în toate istoriografiile continentului. O temă de interes a institutului este publicarea periodică a Bibliografiei istorice a României, lucrare apreciată în care se regăsesc în cvasitotalitate contribuțiile autorilor de istorie din întreaga țară, publicate în volume sau în periodice, inițiată în 1970. Acest repertoriu important, cu care istoriografia românească se prezintă la congresele internaționale de istorie, a ajuns la 12 volume tipărite.

După anul 1990 s-a constituit un nou colectiv de cercetare, dedicat Istoriei culturii, ce a pus accentul pe activitatea Școlii Ardelene, editând sau reeditând unele lucrările importante ale acesteia, de exemplu Biblia de la Blaj din 1795.  De asemenea, temele de cercetare nou introduse au în vedere pe lângă istoria instituțională, culturală, socială, economică și politică a Transilvaniei în spațiul european, și efortul elaborării unor lucrări de lexicografie a latinității medievale din România.

  În cadrul institutului se redactează și se publică Anuarul Institutului de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca, publicație care continuă tradiția interbelică a „Anuarului Institutului de Istorie Națională”, apărut atunci în zece numere anuale. Anuarul numărul XI, păstrat numai în extrase, a fost reconstituit în ediție anastatică. Noul anuar numără până acum 48 de volume și se află sub tipar al 49-lea.

Ca indice de performanță a institutului se poate aminti coordonarea de către institut și colaborarea unor specialiști la volume din tratatul de Istoria românilor. Pe baza acestor realizări enumerate aici selectiv, Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca deține statutul de excelență în cadrul unităților Academiei Române.